Eu aveam, străin, mult vin...

Ei plăteau cu bani peşin.

Platon, cel cu-adepţi duium,

povestea despre Fayum,

peste două străzi, la fel,

unicul Aristotel

le spunea la ucenici:

Etica, pentru cei mici,

e-o otravă ucigaşă.

Zice-o scriere mayaşă

cum că-n fiinţa sa străinul

ar ascunde, clandestinul,

ZEUL cel mai vechi şi tainic.

Un bătrân fierbea-ntr-un ceainic

vinul roşu, cristalin,

se-nălţa din el un crin

cu mirosuri grele, dense

sub cupolele imense

ale Templului Elin.

„Cine-o fi solul străin?

Cine-ar putea el să fie?” –

se-ntrebau toţi cei din preajmă.

„O fi prinţ, o fi fantasmă?

O fi cel ce condensează

mersul lumii într-o rază

ce străpunge precum spada

Babilonul şi Elada?”

Dar Bătrânul Mag, şi trist,

cel din urmă Alchimist,

se grăi într-un târziu:

„Domnule, aş vrea să ştiu:

vii din cea Hiperboree

sau din Marea Cerulee?”

„Vin din nesfârşitul Timp

rostul vostru iar să-l schimb.”

Val de muzică emoţii

suspendate văl abstract

peste-o formă ce cu toţii

n-o percepem ea străpură

picură culori şi-o nouă

metafizică îndură

fie şi de dragul unei

vagi nuanţe vechi mistere

tot răzbat dintr-al cununei

set de cifruri elixire

întru-a noastră nemurire.

Muzica ce mă-nconjoară

din monade, şi din sfere;

că-s poet solar dau sfoară

şi lunatic – cum se spune.

Dansu-i ritualic, sobră

roata lui o să-mpreune

corp şi umbră c-un scop fix:

tu să-mi fii amantă, cobră,

eu să te ucid, ei, bine

mult iubito, spre-a scăpa

de sacră robia-ta.