Poetul Emil Hurezeanu îşi desfăşoară discursul între metaforă şi enunţ, metafora fiind aproximată de Paul Ricoeur, ca „procesul retoric prin care discursul pune în libertate puterea pe care o comportă anumite ficţiuni de a redescrie realitatea”. Legând astfel ficţiunea de redescriere, restituim întregul sens descoperirii pe care o face Aristotel în a sa Poetică, şi anume că o poesis a limbajului îşi are originea în conexiunea dintre mythos şi mimesis.

Discursul existenţial al lui Emil Hurezeanu este o formă de a pune în libertate, prin scriitură, enunţurile prozastice ale istoriei. Istoria nu este o poveste frumoasă. Ziaristul Emil Hurezeanu a desfăşurat o activitate atât de polemică împotriva regimului comunist, devenind un simbol, aproape mitic, ocult, magic, mesianic, în aşa fel încât era privită ca o adevărată imposibilitate prezenţa lui fizică între ascultătorii de mai de mult ai Europei libere...

Cu Derrida, Habermas şi filosofia destructurării a fost în polemică. Într-un timp al terorii a observat lecţia istoriei directe, frauduloase. A reţinut, sigur, sintagma les sens muetts, sensurile care curg pe lângă munca în sine. Personalitatea scriitorului Emil Hurezeanu instituie echilibru şi metasens.

Mitul personal Emil Hurezeanu aici locuieşte, în retorica nevăzut conubialului poetic, atunci când lumea nu avea şi geniul rău, istoria nu începuse, temelia era bună, sau chiar mai mult, solul aştepta construcţia, ontologia, epistemologia, gnoseologia, nu cunoştea experierea începutului şi a thanatosului. Fiinţa.

De aici textura, construcţia unor poeme, o arhitectură a memoriei neanalizabilă, ca filosofia din toposul muntelui, unde fonemul se rosteşte în meandrele sigeticului până devine literă şi cuvânt (mimesis sub cupola hierofaniei, mirarea în faţa a ceea ce înseamnă psihologia cogitans, a rescogitans, şi, contemplativ, personalismul energetic din matricea identitară). Aşa e construit poemul Generaţia câştigată.

Retorica este diferită de cea a şaptezeciştilor, nu apropiată de optzecişti, ci de poezia anterioară, chiar dacă Emil Hurezeanu aparţine generaţiei livreşti. Un poem capodoperă, cu metafore clasic revelatorii la fiecare incantaţie. Un livresc întâi rostit, apoi fixat în literă.

Metafora oximoronică, ousia, umbra, a umbri, trupul „împurpurat”, „ritual taumaturgic”:

O, morţii din Torida, şi lor le este rece moartea?

Vă umbrea trupul împurpurat

Nu ramură din dafin deşi se cuvenea

Acum doar rouă pierdută pentru voi în alte dimineţi

Lucind se adunase ca zăpadă

Fără iubirea celui ce iubind i se-mplineşte

Volumul Opera poetică, ediţie îngrijită şi prefaţată de Ion Bogdan Lefter, cu referinţe critice de Alexandru Dumitru şi Andreea Teliban, antologhează critica literară despre Emil Hurezeanu în contextul debutului său din 1978 cu: Lecţia de anatomie (Ed. Dacia, 1979). Lecţia de anatomie beneficiază de prefaţa lui Ştefan Aug. Doinaş: „Există, într-adevăr, în poemele lui o necontenită vocaţie pentru pictural, în primul rând; apoi, un fel de ispită a anatomicului; şi una şi alta ar putea, deci, să justifice aluzia rembrandtiană a titlurilor, să ne invite la întâlnirea cu un tânăr poet lucid, înclinat spre compoziţie şi sensibil la hrana spirituală a culturii”.

Şi o încadrare, o structurare esenţială: „Această baie de cultură, capacitatea eului liric de a-şi trăi păţaniile în spaţiul secund, poate, rarefiat, dar în orice caz semnificativ, al culturii, adaugă, prin Emil Hurezeanu, încă un exponent de calitate lirismului pe care, de ani de zile, l-a promovat excelenta revistă clujeană Echinox. Tânăra mişcare poetică din Transilvania reprezintă, încă de pe acum, o nouă treaptă a poeziei noastre contemporane, atât ca orientare şi modalităţi lirice, cât şi ca aport axiologic”.

Superb este şi articolul lui Nicolae Manolescu, „Nesfârşita fericire a trupului gândit”, de unde reţinem: „Poeziile lui Emil Hurezeanu îmbină aceste două planuri contrastante: unul orizontal, rezultat din distanţarea fanteziei lirice de lume, din privirea detaşată, lucidă, inteligentă; altul vertical, rezultat din viziunea integrată a arborelui comun al vieţii, prin care fantezia lirică seamănă cu o participare imensă, cu o senzorialitate aprinsă. Dacă pictura reprezintă, de fiecare dată, la Emil Hurezeanu, semnul distanţei, există şi un semn pentru participare: anatomia”.

Una dintre cronicile care l-a impus pe Emil Hurezeanu este a lui Ion Pop: „Expresie, pe de o parte, o reacţie contra unui limbaj saturat de rafinamente morale (sau, la cealaltă extremă, pradă clişeului şi stereotipiei retorice), eludând, ca atare, inevitabil anumite aspecte, mai puţin poetice ale existenţei omului concret, o mare parte din lirica tinerilor se vrea mai implicată în realitatea imediată. Însă, în mod doar aparent paradoxal, un asemenea impact nu mai poate ocoli livrescul: viaţă şi carte, existenţă şi artă se contopesc în fluxul unic al discursului, – lumea obiectelor e completată, dacă nu chiar concurată, de depozitul imaginarului moştenit, sursă de repere spirituale reinterpretate critic. Imaginii brute, prozaice, i se asociază ceea ce s-a numit, încă pentru începuturile manierismului, pathosul semantic (V. I. Stoichiţă), – şi dintr-o asemenea conjugare se naşte o nouă tensiune a spiritului interogând realul şi limbajul, deopotrivă”.

Virgil Mihaiu a scris un articol în revista Steaua cu titlul „Un tandru cântec de surghiun”, sintetizator şi memorabil: „Personalitate cu adevărat charismatică, Emil Hurezeanu avea alura de lider al acelei generaţii poetice echinoxiste căreia îi venise rândul să afirme spre finalul anilor ’70. Deşi student al Facultăţii de Drept, el evolua cu maximă dezinvoltură în mediile culturale ale timpului, beneficiind de girul câtorva reprezentanţi de frunte ai legendarului Cerc literar de la Sibiu: Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Wolf von Aichelburg, Eta Boeriu, Cornel Regman. După succese în planul luptei politice, sociale, jurnalistice, iată-l acum pe Hurezeanu revenind oarecum la primul său amor şi, ţinând cont de titlu, poate chiar la ultimul: poesia. Este vorba despre culegerea de versuri, Ultimele, primele, apărută la editura bucureşteană Albatros în 1994”.

Parcursul discursului poetic al lui Emil Hurezeanu se instituie prin limbajul incantaţiilor aurorale, inaugurale, de început, de dinainte de a intra în fiinţă, în istorie, în raţionalitate. Antropologia fonemului apotropaic. Scandarea zeilor. Imperiala din retorica muzicii lui Y. Menuhin. Muzicalitatea în sine. Exhortativul (tonul şi corul de tragedie antică), adiaforia (o neutralitate pustiitoare, „le este rece moartea”), apolinic, dyonisiac („umbrea trupul”), câmpul semantic tensionat, metafora şi thanatosul aulic, nacafaua adică, modernitatea, prin respectul tradiţiei.

Un rococo suav:

Un duh flamant unduie aerul verii

Se încântă lanul mai presus de noi.

Tânara mea iubită Lotte născută Buff

Şi eu, un tânăr student.

Femeile rumene şi cosaşii acestei amiezi

Ne privesc cu uimire. Tu nu-i poţi vedea.

Să ne gândim şi fără murmur să înălţăm

Imnul lor: cantata ţărănească

de Johann Sebastian.

Noi suntem doar târgoveţii călători

Într-un rădvan hodorogit.

Un simbol ancestral pe motiv muzical,

Dragostea îi preda muzicii. Conceptele (istoria culturii, paradigma literară, politologia, experienţa vieţii, între praxis şi tymos, experienţa politică, canonul echilibrului, fenomenologia timpului istoriei, trăit, făcut, artifex, apoi) predau muzicalităţii, retoricii versului, desfoliază culorile realului pentru a pune lumina pe fiecare element, amănunt, într-o holistică de mysterium fascinans, printr-un pathos semantic şi fonematic, indecidabil, într-o mystică fotonică:

Priveşti sub pielea mâinii slabe,

Năvod albastru al scurgerii feline

Între silabe e gândul să aline

Spre inimă e sângele în salbe.

Ce vag ascuns pluteşte înspre ţărmuri,

E vuietul nesigur al perlelor ivite

E peştele de aur al clipei adormite,

Sau altul, străinul corp de vămuri?

Eu însumi zac aici, în mine.

Priveşte-mi mâna, ochiul, fruntea

Adâncul mării străluminează puntea

Călătoresc spre porturile vechi, eternele Medine.