Copilul alerga pe lângă căruţă. Tata Mare era răsturnat peste cartofi, aşezat în spatele căruţei, cât reuşise copilul să-l urce. Culică se bătuse cu spârcuiţii, ţiganii, care ajunseseră comunişti, conduceau comuna. Pământul de la Bărbăteşti era aspru, sol muntos, calcaros, pietros. Greu de stăpânit. Precum caii. Precum femeile. Precum bărbaţii. Precum şerpii (de sub fânul, de sub nucii falnici cu umbra irespirabilă, ticăloasă. Adică erai obosit de coasa verii, te odihneai sub nuc, într-un somn de hades nebănuit şi te sculai paralizat sau într-o pneumonie de numai te aşezau pe pat, în casă şi închideai ochii după aer, te sfârşeai şi nu mai aveai timp să repeţi timeo danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când îmi fac daruri). Precum viperele (rare, pe munţii Builei, alungate de floarea de colţ, dătătoare de destin, nu de muşcătură parşivă. La căsătorie, Floarea de colţ era culeasă de pe stâncile neabordabile, între viaţă şi moarte. Nu rareori tânărul se prăvălea pe stânci cu floare cu tot şi era adus acasă, cu coastele rupte sau mort, de unde concluzia satului: femeia frumoasă aduce pagubă în casă). Şi muntele era frumos. Păgubos de frumos.

Culică scotea cartofii, după ce cosise otava. Frumoasa otavă. O mângâiau zeii de munte. Zeul ei era Mahler, din Simfonia a 5-a, pe care-l chema noaptea, cu vioara, celălalt bunic. Până veneau caii, ca-n vraja pierdută a focurilor pentru mistreţi. Activiştii îi strigaseră cu voce chircită, spârcuită.

– Acum e pământul nostru.

– Ha? răspunse Culică. Sări la gard. Luă un par. Ţiganii fugeau, mai mult de-a-ndărătelea, se încurcau în cizmele lor spilcuite. Nu-i prinse. Erau tineri. Tata mare era bătrân. Nu i-ar fi lovit. La horă făcuse la fel. Când îl supărau, scotea oiştea de la căruţă şi o învârtea în aer. Livada era mică. Câţiva pomi, frumoşi ca un copil de după funcţiile lui Freud... Spârcuiţii purtau pelerine lungi, cauciucate. Sub ele ţineau topoare, necioplite, neşlefuite, neascuţite, cu sânge de pui tânăr, chinuit pe tocător „până îi luau gâtul”.

Scoteau securile şi loveau arjanii, tuleii, la rădăcină. Îi tăiau pe jumătate şi pomii se uscau. Băteau nucii la rădăcină şi oamenii, când vedeau, zăceau de durere... Cu unu, doi nuci ţineau un copil la şcoală, câteva luni, un an. Caii mergeau la trap, se opreau încet, la coborâşuri, simţeau primejdia, aşteptau să pună copilul piedică la căruţă, porneau încet, se ridicau în două picioare în ham, nu fugeau. Coborâşul era adânc, drumul înclinat devenea apoi barbar de înclinat, caii, deşi liberi, nu simţeau mâna stăpânului, care să-i ţină în zăbală, până le sângerau buzele, şi-i năpădea saliva.

Copilul se uita la ei şi zicea în gând: „Doamne, Doamne, Ceresc Tată, noi pe tine te iubim, luminează a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm”. Nu o spunea în cuvinte, o spunea în lacrimi îngânate. Caii bocăneau accentuat, se ridicau pe picioarele din spate, ar fi dat să se sperie, aveau o buclă voltaică cu originile pluviale şi faţă de stăpânul lor, pe care îl simţeau şi nu-l vedeau, o buclă voltaică şi pluvială cu primejdia îngânată de copil. Sculptau văzduhul şi se aşezau liniştiţi, precum dansatoarea la bară, după ce-şi calcula riscurile. Nu riscul din dansul cu aerul. Cerul îşi desăvârşise perfecţiunea, sculptând şi caii, şi dansatoarele. Ieşind din pădure, de pe Valea Glavociului, simt siguranţa drumului, se aştern în trap, într-un mers nervos. Tulburat. La porţi nu era nimeni, deşi se înserase bine, aproape bine. Moşnenii ştiau: al lor se bătuse cu ei. Se retrăgeau, făcându-şi semnul crucii, apăsat, cu degetele lungi, strânse tulburat ca în zeii nărăvaşi de la începuturi, ca în Sfânta Treime liniştită, ca în pustia muntelui... când lovitura ursului era una, lovitura lor era alta, care pe care, de obicei câştiga primul, cel de-al doilea nu scăpa viu, în caz fericit, ologit, povară, povară pentru ai lui. Îşi făceau semnul crucii, ştiau că sunt fraţi de cruce cu nea Culică, se înţelegeau trăpaş, ştiau, de la pustnicii lor ce înseamnă să porneşti răul, îşi făceau cruce din topor, linişteau apele cerului şi pentru spânzuraţii pământului... Se rugau tăcut, mestecând în tuciuri mari mămăliga, nu vorbeau.

Caii prinseseră drum bun şi alergau. N-au luat-o pe râu, pe drumul ascuns. Cineva a oprit caii, văzându-l numai pe copil. Văzându-l pe Culică răvăşit în căruţă, o mulţumire hidoasă îi acoperea faţa. Caii în două picioare dau peste el şi fug. Al lui Coagar făcuse armata la Securitate, în echipele lui Drăghici, în zona Făgăraşului. Bătuse, arestase, nu trecuse de clasa a 2-a. Iosif Popescu îl lăsase repetent. Îi aruncase învăţătorului, la şcoală, o cioară, pe geam, în clasă. Până seara învăţătorul făcuse infarct. Copilul şi-l amintea întins, în tron, acasă, cu vată pe nări. Trecuseră decenii.

Se apropiau de casă. Porţile erau deschise. Lina lua caii de căpăstru, îi ţinea în frâu şi-i băga repede în curte. Îi trase în spatele magaziei, să nu-i vadă nimeni, nici chiar cei care treceau să-i vadă şi n-ar fi vrut să-i vadă. Se apropie de Culică, roşie la faţă, Lina a fost toată viaţa hipertensivă, şi-i zise: Al iacacui... Pe copil îl înăbuşi plânsul, se aşeză pe buştean. Nu înţelegea de ce nu-l duceau în casă. Cămaşa lui Culică era vânăt de udă. Lina plecă repede la Fierărie şi începu să dea la foale şi să bată potcoavele, înroşite. Copilul rostea rugăciunea, neînţeleasă, mai scurtă decât Tatăl nostru şi decât Crezul, nu le ştia încă... Doamne, Doamne, Ceresc Tată! Şi, jucăuş:dă-mi, Doamne, vlăguiala lui. Şi-i dăduse Dumnezeu, mai mult decât vlăguiala. Suferinţa de-a nu fi bolnav de trup filocalic, de picioare iepice, când ele-i spuneau, după decenii de la despărţire, cum povesteau cu Cerul despre el, atunci când se rugau, îl întrebau pe Dumnezeu ce face, dacă e fericit. Le-ar fi povestit şi el ce-i scrisese pe Facebook inteligenta aceea, specialista în comunicare: Domnule profesor, vacanţă frumoasă, Dumnezeu mai doarme, uneori. Cu doamna aceea se certase demult, demult, pentru prietenul lui G. Era uimit de câtă carte ştia Doamna, numai că prietenul e prieten, în lumea lui şi dincolo de adevăr. Lina trimise apoi copilul, se înserase bine, pe râu, după doctor. Doctorul Hangiu a venit liniştit, spre miezul nopţii, a aprins becul pe prispa de la beci, a luat un strugure din vie, urcată pe sala sculptată, strunjită, simplu brâncovenesc. Povestea cu bobul de strugure, îl ştergea de praf, îl mângâia. Copilul văzuse mai târziu o scenă comparabilă, atunci când popa Boboacă stropea pomii pentru rod cu agheasmă.