De pe strada lor nu mai povesteşte aproape nimeni. Au trecut dincolo. Unii la Domnul, alţii în imperiile lumii. Tornelia are 95 de ani. A făcut de o lună infarct. G, fiica ei, a trecut dincolo. Pasiunea vieţii ei, a Torneliei, este jocul la loto. Şi are două polemici: cu ungurii şi cu Băsescu. Pe Băsescu nu l-a suportat, de când cu pensiile. Prietena ei telefonică cea mai bună este unguroaică. Discută în ungureşte ore în şir. Mama-soacră de la Vâlcea, unguroaica de la Sighişoara. De pe strada lor nu mai povesteşte aproape nimeni. Au trecut dincolo. Unii la Domnul, alţii la muncă. Tatăl soacrei mele fusese soldat în armata austriacă, în Primul Război Mondial. Când l-am cunoscut eu, după anii ‘70, nu povestea, îşi pierduse minţile, când soacra mea fusese arestată. Se plimba prin curtea casei de sub cetate şi, ca tot soldatul român din Imperiu, vorbea cu împăratul, îl certa în salturi, spasmodic.

Mai văzusem aşa ceva, un şef de promoţie de la matematică, prin anii ‘80, tulburat, în ospiciul doctorului Marinescu de la Sibiu, sau al doctorului Munteanu, cel cu tratamentul prin insulină. Dacă nu-ţi distrugea pancreasul, cu insulina, scăpai. Nu scăpai nici dacă dorea să-i povesteşti sub şocul cu insulina ceea ce numai tu ştiai. Matematicianul, în schimb, privea halucinant în văzduh şi rumega idei. Cine a văzut un animal înecat cu un măr, măr luat din fugă, şi cum priveşte, indecis, cu o înfrângere uimită, de sfârşit continuu, cum de s-a întâmplat, şi-ar putea imagina plimbarea matematicianului ca o extincţie, extincţie a bipolarităţii. Fusese prins trecând Dunarea, având în cortex inteligenţa şi inteligenţele Institutului unde lucra. L-am văzut întins, leşinat, cu spume (am tastat, spune) zimţate. La uşă aştepta soţia lui, cu Ade, cea cu cel mai zimţat păr din lume. Avea trei ani şi alerga printre ei (unii, la rând, la insulină, alţii, 2, 3, la şocuri), de se speriau asistentele doctorului Munteanu. A luat apoi un pepsi, din sticlele acelea mici, foarte mici. Şi s-a aşezat pe un scaun, lângă bunicul ei, care venise cu pere din grădina lui.

Tatăl Torneliei avea alte mişcări, exacte, directe, virulente… Striga anii domniei împăratului, îi dădea onorul, făcea turnirul prin curtea largă până ajungea la nucul încrengit de timp, se apropia de frunzele din coroana teşită, gata să le mângâie, de parcă atingea şuviţele vienezului. Tresărea, se întorcea, uimit, îşi relua acelaşi joc, aceleaşi mişcări în gol…

Oraşul cu cetatea medievală era locuit de români, saşi, unguri, evrei, romi.

În anii de după 1947, după naţionalizare, comitetele Partidului Comunist Român, dar, mai ales, nu de români, înecau în închisori elitele neamului. Tornelia era tânără, frumoasă, cumplit de clasic frumoasă, de Renaştere, glacial de memorabilă, izbăvire a naturii, în casa sergentului imperial, neiubit de veneticii hududoaielor. Era dreaptă ca visul despre împărat al sergentului. Ajunsese numai elevă la Şcoala de artă şi meserii, un fel de colegiu de astăzi, unde se învăţa carte şi comportament. Bezna, sub forma hududoaielor, o urmărea prin dosarul de cadre al tatălui.

Curăţenia şi curăţenia sufletului de aici o învăţase, mai ales, Tornelia, în aşa fel încât, nu mult după aceea, prin balta Brăilei, la stuf, în claustrare, nu mânca niciodată nimic din mâncarea lor, numai ce-i trimitea tanti Viorica, mama ei sau soacra. Mai târziu, când era muncitoare la Nicovala, se îmbolnăvise de fiere şi fusese operată. G. îi dădea să mănânce cu lingura şi o vedea pe Tornelia speriată, privind spre castronul cu supă. Nu putea vorbi. Căzuse acolo o frunză măruntă ca un gândac. Mai să-şi dea ochii peste cap, Tornelia.

Nănuţu, soţul ei, n-o vizitase niciodată. În ziua când o luaseră, voiau să-l ridice şi pe el. Strigase de speriase oraşul, să-l lase să-şi crească copilul. Dormise în parc, în centrul oraşului, care, până nu de mult, fusese la picioarele lui. Era şef la spaţiul locativ şi al echipelor de colectivizare.

Nănuţu luptase la Oarba de Mureş. Abia scăpase, ascuns sub răgăliile unui copac. Schimbarea regimului îl aduce pe Nănuţu în pole position. Tânăr, frumos, înalt, absolvent al Şcolii de meserii, este ales secretar de partid şi trimis la colectivizare. Aşa băteau, beau, violau, în comisiile colectivizării...

Atunci, moşul, cum ii ziceau, tatăl lui, îl dezmoştenise.

Bătrânul, cu familia, venise la dictat, în Sighişoara, de la Odorhei. Încărcaseră într-o căruţă ce au reuşit să strângă şi au plecat, noaptea, spre Sighişoara. S-au aşezat lângă vărul Gambil. Au primit pământ în lunca Şaeşului. Pământ şi boi. Munceau zi şi noapte. Dimineaţa, moşul îşi lua nevasta, pe tuşa Ioana, copiii şi plecau pe luncă. Cu căruţa şi boii, cu două vaci şi cu fericirile. Când i-au luat comuniştii pământul, a paralizat.

Tuşa Ioana l-a aşezat pe pat în faţa firidei, l-a grijit cu împărtăşania din forţa nacafalei, cu sfârşitul din a fi fără sfârşit. Simţea ea, tuşa Ioana, când se ruga dimineaţa, că trebuie să fie o ordine a lumii bolborosind rugăciunea care-l face să trăiască, să plutească, pe cel condamnat la sens. De pe firida lui interpreta lumea, pe Nănuţu şi pe Ştefan, colonelul. Pe Nănuţu îl boscorodea, dacă punea de-o bătaie, la Dinu, la cârciumă. Ştefan, maiorul, ajuns colonel, şeful garnizoanei Bodoc, îi adusese un binoclu să privească de pe firidă. Bă, Ştefane, de pe binoclul ăsta, lumea se vede cu curu’, bă. Ştefan se plângea tuşii Ioana, mama lui. Ce are cu mine…? Tuşa nu-i răspundea nimic, îşi pregătea boii de plecat pe câmpul Saeşului. Nu privea nimic special, nici cerul, nici orizontul. Se bucura de animale, de casă, de car. Nu-l citise pe Marc Aureliu, dar ştia că toate faptele îşi au originea de la Providenţă. Ceea ce contribuie la rânduiala lumii este un bine pentru fiecare parte a naturii. Un bine şi în orizont, şi în cer, în animale, în oameni. Nu ştia ceea ce spunea actriţa aceea inteligentă despre o femeie expresivă. Are ochii frumoşi ca de vacă, adăugând felineşte: în mitologia indiană, vaca este animal sfânt. Simţea însă de departe, ca DC-ul, frumuseţea animalelor ei, când se puneau pe drum, ţantoşe, cu ugerul bălăngănind, spre pământurile cernoziom, ca germinările din lunca lui Paul Goma.

Ceea ce nu înţelegea colonelul era altceva, din lumea moşului şi a tuşii: cum să stai la masă, hă, cu hududoiul, cum să laşi răul în lume, deşi filosoful spunea că trebuie să îmblânzeşti răul, să vezi până unde merge, să-l laşi să te epuizeze, să te obosească, nu poate trece de ceea ce face Domnul, iar dacă mai aţipeşte, Domnul se trezeşte brusc, se sperie şi îndreaptă volanul lumii, cum făcuse cu N., când ajunsese în Bucureşti şi aţipise la stop, nu înainte de stop. Nelă nu mai conducea aşa, semi-treaz şi vorbea cu Dumnezeu, se gândea că dacă i se întâmplă lui ceva rău, scapă Mihai, care mergea mii de kilometri, obosit, obosit.

În balta Brăilei la stuf fusese dusă Tornelia, unde îl văzuse de departe pe doctorul Filipescu, deţinut politic. Filipescu o iubise toată viaţa pe Tornelia. Şi ea ii dăduse viaţă. În stuful Brăilei, Filipescu şi lotul lui erau să fie daţi dispăruţi. Bordeiul în care stăteau era o cacialma. Tavanul trebuia să se surupe şi să-i îngroape de vii. Infiltraţiile apei din Dunăre măcinau zidurile bordeiului, care se surpa şi deţinuţii ajungeau în Dunăre. O metodă normală în acele locuri. Nu se ştie cum cea mai frumoasă dintre deţinutele de la Tărgşor îl salvase pe Filipescu. Nănuţu aflase de la Filipescu despre întâmplarea aceea cu nacafaua, cu destinul. El n-o interpretase aşa. Pentru asta o bătuse toată viaţa pe Tornelia. Tornelia avea cu ea Biblia veche şi o Biblie pe întrebări şi răspunsuri. Se aşeza pe un scăunel mic si citea. Păstra Biblia într-o cutiuţă în filigran, lucrată de vecinul ei, sasul B. Shaw.

Tuşa Ioana ţinea aurul în batistă, şi-i spunea Getei, floarea bunicii, ăsta e aurul tău, când vine Tornelia, îl dau ei, şi-l descânta, neînţeles: „Aur, aur şi cercei/ Îţi dau fată dacă vrei”. Tusa Ioana murise cu trei luni înainte de-a veni Tornelia. Ica, mătuşa Getei, cea care o îngrijea pe mătuşa şi pe moşul, luase aurul şi nu i l-a dat niciodată nepoatei. Niciodată. Într-o iarna grea, cu zăpada de peste doi metri, Ica era pe la Vâlcea, pe la Geta. Trebuia să se întoarcă la Sighişoara. Geta a luat-o prin nămeţii de pe Valea Oltului, cu viteză de sprint şi fuleu şi a întrebat-o despre aur. N-au mai vorbit ani de zile, aproape toată viaţa. Când să treacă dincolo, Ica a vrut să lase casa nepotului ei vitreg. N-a mai apucat. Vitregul (Dumnezeu nu s-a născut întotdeauna în exil, oricum nu aţipeşte decât rareori) n-a ajuns de la cârciumă la notar.

Mai târziu, când se întâmpla ceva rău în casă, Tornelia se aşeza pe scăunel şi citea din cărţile ei de rugăciuni zile întregi şi se gândea la pedeapsa lui Dumnezeu..

Când groful roşu venea prin oraş, la vila de pe Vârtej, chema câţiva dintre funcţionari să joace poker. Nănuţu cânta romanţe, ungureşte şi româneşte, povestea direct despre Oarba de Mureş, Neagoe, despre legi şi Memorandum, Lototki, bătrânul, despre măcelul din Est, Kenosi, despre cum se cresc nutriile.

Torneliei îi furaseră banii din casa de la magazinul din centru, unde era şefă. Începuseră răzbunările, după anii 1955, 1956. I-au dat condamnare pe viaţă. Înşelase partidul. Krover era şeful ei. Când a plecat din oraş spre hududoiul de sub cetate, unde nebunii oraşului îşi împărţeau pomana, cu inteligenţii aceia, care îl interpretau pe Vîsoski, Lovoski si Iovaskis (pe tatăl lui Lovoski, venit din Basarabia, Nanuţu l-a ajutat, i-a dat locuinţă, de la spaţiul locativ, ceea ce bătrânul Lovoski povestea des. Lovoski cel tănar a scris o teză de doctorat despre cenzură, a iubit-o toată viaţa pe I., dispărută în geamurile din vitrina oraşului T., fugind de la azilul oraşului, unde fusese internată, să-l caute pe A. Erau cea mai straniu, apolinic, structurată pereche de pe platoul de la Lipova, unde Dan făcuse armata - copilul ei, superbul IT-ist cu părul cârlionţi, şi cu accidentul cerebral, făptuit, la el, pentru care Dan Lovoski şi-a vândut casa, să-l caute prin spitalele lumii, s-a aşezat sub nucul din fundul grădinii, pe care l-a păstrat din cea mai normală casă, construită de cel mai harnic tehnician agronom, comunist, tatăl lui), s-a mărturisit: Tornelia n-a fost vinovată. Toată viaţa, mama soacră, când se gândea la soroc, amintea asta. Krover a recunoscut că n-am fost vinovată.

Pe mama soacră a salvat-o tanti Viorica, cu ochii ei albaştri, mari, tociţi, apoi, de vreme, de firele de borangic de la Târnava, unde ţesea modele. Îşi făcea semnul crucii şi spunea „Ticălosul, arde-l-ar focul”, fără să continue altceva. Tanti Viorica era elevă, la aceeaşi Şcoală de meserii unde fusese şi Tornelia. O trimiseseră în casa grofului să aranjeze masa. A văzut-o plângând, a întrebat-o ce s-a întâmplat, tanti Viorica a căzut în genunchi şi i-a spus. Avocatul n-a făcut ce-a făcut filosoful cu iubita lui studentă. Nu i-a dat şansa la eternitatea poveştii de dragoste într-o familie. Atunci, onoarea era onoare, nu se postmodernise... S-a culcat cu ea...

Tornelia a primit trei ani.

A trecut dincolo de câteva luni. A făcut din nou infarct. Abia mai ducea o propoziţie. La Sighişoara, unde rămăsese câteva luni, în casa ei (două camere) şi vila noastră. Infarctul s-a repetat. La spital îşi îmblânzea frica de-o viaţă şi vorbea. „Domnu’ doctor cheliosu’, mie să nu-mi mai spui cum mă simt, dacă mă simt mai bine. Eu mă simţeam mai bine, până să vin la tine.”

Mergea greu, exersa câte o frază pentru a începe din nou să vorbească. Ieşea pe hol, să o aştepte pe Geta, venind de la şcoală. Se apleca, cât mai putea, din slăbiciunea trupului şi puterea sufletului, peste balustrada blocului să o vadă venind din hău. Dintr-odată, când suna telefonul, un singur telefon la care putea vorbi, discuta natural, cu toată energia, energia stilistică. Se însufleţea şi spunea „Floarea mamii, floarea mamii”, ca altădată soacra ei, numai că nu cu soacra ei discuta. I-a scăpat telefonul, într-un târziu, şi a început să-l certe, aproape înecat, pe singurul care putea fi certat. Dacă altădată tatăl ei îl certa pe împăratul, pentru ea, Tornelia îl certa pe celălalt Împărat, singurul, nu pentru ea, nu pentru Târgşor, s-a împăcat şi cu gândul despre cei de acolo, nu pentru Nănuţu, care n-o lăsase înainte de-a fi arestată, o închisese în casă, să-şi joace numerele la loto, câştigătoare, după cum aflase a doua zi. Înainte de-a pleca la spital, Nănuţu i-a sărutat mâna, nu s-a mai întors. Ea i-a spus în gând, ah, Nănuţe, ochii mei verzi. Supărată era, fiindcă băiatul cu zulufi nu-i putea spune, n-avea cum, despre care repeta mereu că nu-l puteai întâlni, nici dacă mergeai în sandale de oţel, ce fac cele trei perechi de albastru-verde, prea des şi prea mult albastru verde, în neamul lor, şi atunci nu se ştie când cerul loveşte stăncile înalte.

A mai urmat un infarct şi a trebuit pusă în pamperşi, a strigat „eu nu trăiesc aşa”, şi-a pus mâna sub cap, s-a întors, şi, cu grijile pe care le lăsa, cu cealaltă mână întoarsă tot pe sub cap, mi-a făcut semnul: La revedere! Câteva zile n-a băut decât apă...