Era în august 1942. Inspectorul financiar Eugen Ionescu îşi continua munca de teren în comunele dunărene pentru a putea să beneficieze de concediu în octombrie. Văzând că cineva se tot învârtea în jurul primăriei, aparent fără un scop precis şi cam derutat, i-a cerut lămuriri perceptorului Turturică. Acesta i-a explicat că e vorba despre un refugiat, Predună. Eugen s-a mirat, apoi s-a gândit să discute direct cu respectivul cetăţean, pe care l-a apreciat a fi în anii tinereţii şi destul de robust.

– Sunteţi polonez? l-a întrebat el, ieşind cu ţigara pe scara primăriei.

– Nu, român! Soţia-mi este chiar din Siret, de loc, unde are un neam numeros.

– De unde veniţi?

– De pe Siretul Mic, din Ciudeni, judeţul Storojineţ, unde am avut casă cu opt camere, gospodărie mare…

– Şi nu le mai ai?

– Nu mai am nimic. Mi-au ars casa, şura de 24 de capete, vite mari, ca şi baza furajeră; mi-au distrus uscătoria de fructe, distileria, adăpostul a 60 de porcine, altul a 100 de păsări… Tot, tot, tot!

– Ce-au avut cu dumneata?

– Nu eram de-al lor. Apoi, făceam parte din Societatea „Unirea” şi mai ţinusem conferinţe pe la Fundaţia „Iancu Flondor” din Storojineţ.

– De fapt, cu ce te ocupai?

– Am fost ba agent agricol la plasă, ba inspector sau inginer agronom pe judeţ...

– Vasăzică, ai studii agricole?

– După ce am terminat Liceul „Regele Ferdinand I” din Storojineţ, tata m-a trimis la facultatea agricolă, pentru a putea apoi să fiu de cât mai mare folos fermei din Ciudeni.

– Nu ai vrea să faci acelaşi lucru în continuare, cât timp vei sta pe aici?

– Pentru asta aşteptam şi eu aci, la primărie; mi-a promis domnul primar, dar văz că întârzie. Sigur că da! Cel puţin, să am cu ce să-mi întreţin familia. Sătenii sunt buni cu noi, dar nu vreau să trăim din mila altora.

– Ai familie numeroasă?

– Eu, soţia şi doi băieţi, unul de trei ani, celălalt nu a împlinit anul.

– Unde se află?

– O gospodină de peste drum a chemat-o pe nevastă-mea cu copiii la ea.

– Uite, eu te trimit la Gane, fratele meu, nu departe, într-un sat mare de pe malul Dunării. El are, tot ca d-ta, studii agricole. Îţi va găsi un loc la baltă. Te pricepi la peşte?

– Sigur că da! Am studiat în facultate doar…

– Vei locui în cele trei camere cuvenite mie din casa părintească; eu m-am stabilit în Oraş, unde urmează să mă căsătoresc. Nu voi mai veni acolo decât ocazional, în vizită.

A stat familia Predună în satul dunărean până după încheierea păcii, ba începuse şi colectivizarea; a crezut că a scăpat de returnare. Într-o zi fierbinte de vară, a venit la el acelaşi Gane şi i-a spus în şoaptă:

– La plasă este o notă telefonică venită de la regiune pentru înregistrarea tuturor refugiaţilor, dintre care unii urmează să fie urmăriţi şi chiar înlăturaţi, pentru că au fost cazuri când şi-au dat mâna cu chiaburii şi au pus piedici colectivizării.

– Mulţumesc pentru ce mi-ai spus!, a rostit el cu privirea în pământ şi a plecat.

În dimineaţa următoare, Predună şi familia sa nu mai erau. Dispăruseră cu tot ce au reuşit să pună în căruţă. După un timp, atât Gane, cât şi Eugen au primit scrisoare. Familia Predună îi anunţa că se stabiliseră cu domiciliul legal în oraşul Siret şi le comunica adresa. De atunci, în fiecare an, în special de Crăciun şi de Paşte, îşi scriau, iar invitaţia de a vizita Siretul nu a lipsit niciodată. Inginerul Predună a devenit, cu timpul, şeful unei ferme de cartofi a gostatului şi băieţii se făcuseră mari, urmând diverse şcoli.

Era în vara anului 1966, la vreo două luni de la nunta fiului său, când Eugen Ionescu, dând curs insistenţelor familiei Predună, le-a propus celor doi tineri, Vasile şi Ioana, să facă un voiaj prin nordul Moldovei. Aceştia au procurat un bilet de călătorie în circuit, care viza oraşe unde părinţii lor aveau rude, incluzând şi Siretul. Au ajuns.

Văzându-i pe oaspeţi timoraţi după verificări şi înregistrări la miliţia locală şi la punctul de frontieră, Predună a încercat să le explice că aşa se petrec lucrurile în zona de graniţă; dânsul, având ferma cu o latură chiar pe fâşia grănicerilor, a văzut cazuri mai grele. A doua zi, după micul dejun, au aflat că doi cai, între care şi al familiei Predună, lăsaţi ca să păşuneze aproape de graniţă, unde cartoful de vară fusese recoltat, depăşiseră limita admisă şi fuseseră sechestraţi de către grănicerii de dincolo. Pentru înapoierea lor erau necesare aprobări de la Bucureşti. Inginerul Predună a trebuit să plece îndată, altfel existând pericolul să piardă calul ori să-i fie înlocuit cu vreo gloabă, cum s-a mai întâmplat.

– Cu aprobare de la autorităţile de aici, nu se poate...? a întrebat Vasile surprins.

– Nu! a fost promptă doamna Predună, care ştia procedura.

A durat trei zile întocmirea formalităţilor în Capitală, iar returnarea animalelor la punctul de frontieră încă o jumătate de zi, timp în care acestea au răbdat de foame şi sete.

– Chiar aşa!?, s-au mirat Vasile şi Ioana.

– Asta nu e nimic. La urma urmei, e vorba doar de nişte animale. Dar ce păţim când avem rude decedate dincolo, peste graniţă! Până să obţinem aprobare, îngroapă mortul. Aşa că, mai bine ne lipsim, îl plângem aici, cu privirea peste hotar.

În zilele următoare, Ioana şi Vasile au vizitat mănăstirile din jur, începând cu Putna, „Ierusalimul Neamului Românesc”. Atunci, tinerii vizitatori olteni au trăit un moment care – spun ei – îi înfiorează de câte ori şi-l amintesc: un bătrân cu cămaşa bogată în cusături pe piepţi şi mâneci, strânsă la mijloc într-un brâu lat, peste pantalonii albi, cu mustaţa-i stufoasă răsucită şi cu pletele dalbe, de credeai că este unul din plăieşii Marelui Ştefan, pentru câteva clipe a rămas nemişcat în faţa marmorei ce acoperea mormântul vrednicului voievod. Apoi, a rostit „Tatăl nostru”, s-a închinat de trei ori rostind „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”, a îmbrăţişat acea lespede de Carrara scăldând-o cu lacrimile sale abundente, după care s-a ridicat rostind: „De-acum, Doamne, poţi să mă chemi la Tine, că am sufletul împăcat! Iar voi – şi s-a întors cu faţa către grupul său – puteţi să-mi faceţi ce vreţi!”