După cum prea bine este cunoscut, în The Clash of Civilisations a lui Samuel Huntington lumea est-europeană apare ca un spaţiu diferit de Occidentul catolic şi protestant, incapabilă de a se adapta valorilor moderne europene. Inspirat de cartea lui Huntigton şi plecând de la ideea unei morfogeneze culturale de formare a Occidentului (inventarea Cetăţii, a dreptului, revoluţia etică şi eschatologică a Bibliei, „revolutia papală” şi promovarea democraţiei liberale), Philip Nemo în Qu’est-ce que l’Occident? accentuează, de asemenea, diferenţa dintre ţările ortodoxe din Est şi cele catolice şi protestante din Vest. Mai mult, integrarea României şi Bulgariei în UE este văzută ca o fragilizare a construcţiei europene.

L’Europe rancontée aux jeunes a lui Jacques le Goff prezintă în imagini o singură Europă, Europa lui Carol cel Mare (Franţa, Italia, Germania, Belgia) la care se adaugă Marea Britanie şi Spania. Nu mare lucru despre Europa Centrală, şi ea catolică sau protestantă. În ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, aceasta lipseşte cu desăvârşire din mica sa carte adresată tinerilor europeni (francezi, italieni, spanioli, germani, englezi). Ce Europă unită doreşte atunci Occidentul să proiecteze?

Dominique Wolton vorbeşte de o limbă europeană de lemn care repetă la nesfârşit că bogăţia Europei rezidă în diversitatea şi în dialogul identităţilor sale (L’Esprit de l’Europe, „La nation”). Care dialog? Ideea identităţii europene porneşte de la miturile originilor, de la câteva simboluri adunate din culturile naţionale occidentale şi de la valorile politice moderne. Pentru a vorbi însă de dialog este necesară existenţa unui spaţiu public simbolic comun. Există el cu adevărat? Potrivit argumentelor lui Dominique Wolton, acesta este încă foarte departe de a se fi realizat. Or dacă un spaţiu public european nu există încă, ne întrebăm cum pot fi atrase opiniile publice naţionale în dezbaterile asupra construcţiei europene. Aici nu este vorba numai de politică şi normativism la nivel european, ci de o construcţie simbolică a Noii Europe.

Chiar dacă declararea independenţei era previzibilă în urma conflictelor militare din regiune, recentele evenimente din Kosovo demonstrează că Europa nu are o unitate simbolică. Ea nu a avut nici o strategie politică solidă, pentru Balcani, şi a ajuns la această soluţie provizorie. Dincolo de controversata ilegalitate în dreptul internaţional cu privire la declararea independenţei Provinciei Kosovo, e vorba de nişte simboluri naţionale (nu neapărat naţionaliste) în jurul cărora s-a construit o identitate. Acestea trebuie acum să se desfacă. Oferă Occidentul ceva în loc? Făcând abstracţie de simbolurile identităţii naţionale, Europa riscă, în mod paradoxal, să blocheze formarea spaţiului simbolic comun şi dialogul intercultural. Soluţia în Europa nu este separatismul, ci integrarea prin respectarea identităţilor culturale. De la o identitate naţionalistă (caracteristică epocii lui Miloşevici) s-a trecut la una de tip albanez, islamică, prin autodeterminarea etniei majoritare. Sârbii plătesc de două ori un preţ. Preţul propriilor totalitarisme, dar şi al incapacităţii politice a unei Europe în a oferi o şansă de integrare Balcanilor. Limitată la strategia politică occidentală, Europa nu este pregătită pentru comunicarea interculturală, pentru formarea unui spaţiu în care toate naţiunile sale să-şi regăsească simbolurile coeziunii colective. Nu e vorba aici de încurajarea identitarismului, ci a identităţii prin acceptarea alterităţii. Pentru că nu există spaţiul comun fără recunoaşterea alterităţii, cum susţine Dominique Wolton, această alteritate trebuie înţeleasă în sensul unui raport, nu ca dominaţie. Nu cred că e vorba de „rea voinţă”, ci de o linie dată de interesele economice şi politice ale marilor puteri din Vest, dar şi de anumite clişee ale reprezentărilor colective ale naţiunilor occidentale cu privire la alteritatea estică, moştenire a războiului rece. Condiţia fundamentală a integrării ar fi, poate, pe lângă o monitorizare strictă a reformelor în statele UE din Răsărit, răvăşite de corupţie, şi implicarea totală şi nu selectivă a Occidentului în dezvoltarea regiunilor din Sud-Est, o deschidere interculturală prin proiectul plurilingvismului, premisă a formării spaţiului simbolic comun. Pentru aceasta ar trebui ca „fenomenul Kosovo” să nu constituie un precedent naţionalist, ci un prilej care să determine Europa să se schimbe fundamental în ceea ce priveşte tratarea problemei naţionale în interiorul ei printr-o poziţie de echilibrare a părţilor şi prin recunoaşterea simbolurilor naţionale în cadrul unei simbolistici europene mai largi. Nu este în beneficiul viitoarei Europe exluderea Serbiei din acest proces, prin integrarea noii republici Kosovo în structurile NATO, care rămâne deocamdată, din raţiuni economice şi de strategie militară, sub tutela americană, puţin sensibilă la sentimentele naţionale şi la ideea de solidaritate europeană.

Un sondaj de opinie realizat de UE în toamna anului 2007 în România, cu privire la încrederea românilor în instituţiile europene, situează, cum era de aşteptat, Biserica pe primul loc (77%), iar pe locul al doilea, UE la egalitate cu Armata (68%). Nu e vorba neapărat de încrederea propriu-zisă în aceste instituţii, ci în simbolurile pe care acestea le reprezintă. Eurobarometru îi consideră pe români printre cei mai optimişti cu privire la viitorul Noii Europe. De ce? Aparent este vorba de mitul paradisului economic occidental. Mai mult decât atât, însă, românii ca şi alte naţiuni din regiune, conservă un apetit suplimentar pentru miturile colective. Imaginariile colective pot alimenta naţionalismele cele mai abjecte, în funcţie de voinţa şi cultura clasei politice, dar şi energiile cultural-simbolice pentru noi mituri colective şi, în consecinţă şi pentru mitul Europei unite. O sinteză între raţionalitatea politică a euro-optimiştilor şi imaginariile colective ale naţiunilor favorabile ideii europene va crea, poate, noul mit al Europei şi, în consecinţă, şi solidaritatea afectivă şi efectivă a europenilor în cadrul căreia şi Balcanii se vor regăsi. Când se va întâmpla asta? Greu de prevăzut. Europa abandonează, deocamdată, Sud-Estul ei „protectoratului” american.