Repere filosofice europene

O cercetare a operei teoretice a lui Lucian Blaga ne-ar putea releva cel puţin trei aspecte cu privire la importanţa demersului său critic în filosofia secolului XX. În primul rând o tenacitate care aminteşte de formaţia intelectuală germană, reflectată, de altfel, de continuarea temelor primelor eseuri în Trilogii pe parcursul celor trei decenii când au fost scrise. La aceasta se adaugă dialogul pe care filosoful român îl are cu o parte din contemporanii europeni pe teme fundamentale ale filosofiei culturii. Un dialog care scoate în evidenţă mai puţin un spirit enciclopedist, cât mai ales unul meditativ, în care analiticul şi sinteticul se îmbină cu intuitivul şi poeticul. În sfârşit, al treilea aspect are în vedere profilul unei duble vocaţii, de poet şi filosof, care, dincolo de faptul că exprimă o anumită tradiţie în cultura română, îl definesc într-o anumită sincronicitate cu spiritul filosofic european, cu un mod de gândire care începuse să-şi facă loc în filosofia primei jumătăţi a secolului XX prin întoarcerea mythos-ului în diverse forme, unele dintre acestea influenţând, de altfel, propriile-i exerciţii filosofice : neoromantismul, istoria artei (Alois Riegle), morfologia culturii (Leo Frobenius, O. Spengler), neokantianismul (prin Ernst Cassirer, Max Scheler), psihanaliza (S. Freud şi Carl Gustav Jung), fenomenologia etc. Poate mai mult decât atât, o apropiere de poetica lui Gaston Bachelard şi mai apoi de structuralismul figurativ al lui Gilbert Durand, de care nu a avut însă cunoştinţă, ne-ar putea putea lămuri, cel puţin parţial, cu privire la o intuiţie fundamentală a categoriei de imaginar care renaşte în gândirea celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.

Puţin cunoscute Occidentului, din cauza tragicei separări a Europei după cel de-al doilea război mondial, Trilogiile lui Lucian Blaga sunt considerate, în genere, de către exegeţi, originale atât din perspectiva reconstrucţiei unor categorii filosofice cât, mai ales, prin semnificaţiile noi ale unor concepte, care reintră astfel în spaţiul filosofiei culturii, al antropologiei filosofice şi filosofiei imaginarului. Una dintre aceste reconstrucţii este fără îndoială teoria matricei stilistice. Dincolo de apologiile diletante, deloc productive, care fac gândirii lui Blaga un deserviciu imens. Dincolo de criticile sforăitoare cu privire la naţionalismul, ruralismul, conservatorismul, „mioritismul” filosofului, ne rămâne un spaţiu de încercare exegetică, deloc uşoară, pentru a-l face pe Blaga cu adevărat cunoscut, în primul rând nouă, şi, în al doilea rând, Occidentului filosofic, unde a început să fie tradus la început prin strădania lui Constantin Noica şi, mai apoi, după 1990, a câtorva intelectuali entuziaşti.

Am apelat, în acest sens, la o grilă de lectură care trimite la ideea de revoluţie mitodologică, exprimată de Gilbert Durand în ultimul deceniu al secolului trecut, care relevă prin epistemologia semnificatului la Lucian Blaga, un fel de subversiune constructivă care pune între paranteze categoriile kantiene ale raţiunii pure, la care filosoful ardelean se raportează în permanenţă, în favoarea categoriilor stilistice ale inconştientului din Trilogia culturii. Cu alte cuvinte, în locul unei critici a raţiunii, Blaga inaugurează o critică a gândirii mitice, sau mai curând una a gândirii poetice, în sensul în care poeticul este considerat, heideggerian vorbind, spaţiul originar de locuire al omului. Nu întâmplător, am făcut această trimitere la Heidegger. Filosoful german, cam în aceeaşi perioadă, în marginea romantismului german şi a poeziei lui Holderlin, vorbeşte de  „starea poetică” a omului la care acesta apelează ori câte ori fiinţarea îi este în pericol. Critica  stării poetice îi este proprie şi lui Lucian Blaga, care dezvoltă o antropologie culturală fundamentată pe arhetipologia matricei stilistice a inconştientului. Nu intenţionăm aici decât o apropiere intuitivă, mijloacele de expresie ale celor doi gânditori fiind mult diferite. Am ales pentru început un text foarte cunoscut al lui Heidegger din conferinţa „Hölderlin şi esenţa poeziei”: „Poezia nu este doar o podoabă care însoţeşte Dasein-ul, nu este doar o exaltare temporară, şi, cu atât mai puţin, o înflăcărare şi o petrecere oarecare. Poezia este temeiul purtător al istoriei, şi de aceea nici nu este un simplu fenomen al culturii şi cu atât mai puţin o simplă „expresie” a „sufletului unei culturi””.1  Nu reluăm aici interpretarea heideggeriană în integralitatea ei. Heidegger trimite la „esenţa poeziei” care ctitoreşte până şi limba. Poetul stă între zei şi popor, între zei şi oameni, scrie filosoful german, reluând o strofă din Hölderlin. Numai „în acest spaţiu intermediar se decide cine este omul şi unde  îşi aşază el Dasein-ul”.2  Care este spaţiul intermediar al eonilor lui Lucian Blaga?

Mai întâi aş vrea să fac precizarea că, deşi filosoful ardelean vorbeşte de antropologie în termenii metafizicii, este vizibil mai apropiat de o ontologie a umanului ce redescoperă mythos-ul sau mai curând poeticul ca stare originară de a fi a omului prin ideea revelării misterelor. Modul fundamental sau autentic de a exista al omului este orizontul misterului. Saltul ontologic sau „mutaţiunea” nu stă, în primul rând, în apariţia conştiinţei în cadrul lumii concrete, ci în „inventarea” transcendenţei. Cu alte cuvinte, conştiinţa nu înseamnă o luare în stăpânire a ceea ce există în sens concret, ci o trecere dincolo de această realitate tocmai pentru a o re-prezenta ca atare. Concretul însuşi este luat în stăpânire de conştiinţă numai după ce acest salt de la animal la om se produce prin apariţia orizontului misterului. „Orizontul misterului este prin urmare un implicat fundamental al fiinţei omeneşti, un implicat fără de care chiar operaţiile „teoretice” ale omului n-ar putea să înceapă niciodată. Fiind o condiţie prealabilă a oricărui act teoretic, acest orizont al misterului nu poate să fie el însuşi un rezultat teoretic.”3 

Analizând conceptul existenţial al ştiinţei în „Ce este metafizica?”, prin raportarea critică la Kant, Heidegger consideră, la rândul lui, că nu putem deduce acest concept din faptul că el se raportează cognitiv la fiinţare. Cu alte cuvinte, nu putem şti ce este ştiinţa dacă nu avem conceptul existenţial al ştiinţei. Acesta nu aparţine ştiinţei însăşi, ci Dasein-ului-om prin mai multe determinări fundamentale, între care: „faptul de a fi în lume”  (das In-der-Welt-Sein) şi „libertatea” (Freiheit). Existarea autentică a omului nu presupune luarea în stăpânire a fiinţării. Raportarea cognitivă la fiinţare este determinată de ceva mai adânc: cele două determinante fundamentale ale „existenţei” (în sens de Dasein). Cu alte cuvinte, nu întâlnim  esenţa ştiinţei în interiorul ştiinţei, ci în deschisul existenţial al Dasein-ului.  Ceea ce poate fi interesant pentru o apropiere de gândirea lui Lucian Blaga este ideea transcendentului. Dacă pentru ştiinţă nu există decât fiinţarea, nu şi Nimicul (das Nicht), pentru metafizică Nimicul este esenţial. Fiinţarea se revelă ca fiinţare tocmai prin Nimic. Nimicul este cel care o neagă, nu invers. Negarea lui nu este însă una ontică, ci una ontologică. Din perspectiva ştiinţei, Nimicul este o pură negaţie a fiinţarii.  „Menţinându-se în Nimic, Dasein-ul este de fiecare dată deja dincolo de fiinţarea în întregul ei. Numim această aflare-dincolo de fiinţare – transcendenţa. Dacă prin chiar temeiul esenţei lui, Dasein-ul nu ar transcende, adică nu s-ar menţine dinainte în Nimic, atunci el nu s-ar putea raporta nicicând la ceva de ordinul fiinţării, deci nici la el însuşi”4 . Exegeţii operei lui Heidegger vorbesc de o depăşire ulterioară a „perioadei Nimicului” în gândirea filosofului, ca depăşire a metafizicii. Ceea ce rămâne în mod fundamental este întrebarea ca atare, care se va păstra în cadrul întrebării cu privire la fiinţă din perspectiva ontologiei fundamentale.

În aceeaşi ordine de idei, la Lucian Blaga  nu „teoria” stabileşte orizontul existenţial al omului, ci ea însăşi este făcută posibilă de ceva mult mai larg şi mai adânc: revelarea misterului. Dacă la Heidegger Dasein-ul om se află între transcendenţă şi fiinţare, la Blaga omul este, într-un fel, mediatorul, prin revelarea misterului, între transcendenţă şi realitatea sensibilă. Dincoace de categoriile „vizibile” din punct de vedere teoretic ale conştiinţei, există categoriile stilistice, modelatoare, dar invizibile ale inconştientului. Acestea reprezintă un fel de „pre-dat imanent al conştiinţei”, scrie Blaga. Nu avem în vedere o suprapunere între categoriile stilistice ale inconştientului blagian pe determinaţiile fundamentale ale Dasein-ului. Perspectiva fenomenologică heideggeriană este diferită prin depăşirea metafizicii şi a antropologiei aferentă acesteia. Deşi intuiţia blagiană păstrează încă un model metafizic de gândire, ea realizează o anumită subversiune din interior prin categorii şi concepte mai curând poetice decât aristotelice.

În serviciul unei matrici stilistice, categoriile stilistice au capacitatea nu numai de a determina cunoaşterea ştiinţifică, dar şi de a o îndrepta spre mai mult decât simpla luare în stăpânire a concretului sensibil. Simplificarea produsă de kantianism a creat o avalanşă de excese similare la alţi gânditori (pozitivism, neopozitivism, ficţionalism etc.), scrie Blaga, reducând cunoaşterea numai la ceea ce el numeşte tipul I, ca aplicare a unor categorii şi concepte asupra datelor sensibile. În cunoaşterea de tip II avem de a face cu modelarea „plăsmuirilor teoretice” care revelă misterele, de către categoriile stilistice abisale inconştiente. Termenul de inconştient nu păstrează aici dimensiunea psihologică. El nu este nici anticameră a conştiinţei şi nici o pre-conştiinţă (în sensul unei conştiinţe neevoluate). Blaga presupune existenţa unei structuri dinamice abisale a fiinţei conştiente, responsabilă de cunoaşterea de tip II, care are menirea, în ultimă instanţă, de a revela misterele, transcendenţa, contrar imaginii pe care ne-o oferă Kant asupra ştiinţei prin postularea lucrului în sine. „După noi ştiinţa îşi realizează suprema demnitate nu în cadrul cunoaşterii de tip I, ci în cadrul tipului II. Plăsmuirile teoretice ale ştiinţei nu apar în ordine biologico-pragmatică…; ele apar în ordinea spiritului şi în cadrul finalităţii specifice a spiritului”.5  Există, aşadar, o finalitate a spiritului „ascunsă” în structura matriceală a categoriilor abisale. Cu alte cuvinte, spiritul este pre-determinat să fie într-o modalitatea autentică.

În mod similar gândeşte Heidegger „esenţa acţiunii”. Ştiinţa modernă este predictivă şi acţională, dar, cum aminteam mai sus, nu prin aceasta îşi exprimă esenţa. În termenii lui Heidegger esenţa acţiunii stă în aducerea la împlinire a ceea ce dinainte este, adică fiinţa. Gândirea este cea care aduce la împlinire raportul fiinţei cu esenţa omului. Acest mijlocitor fundamental nu este la originea raportului, ci doar oferă fiinţei ceea ce dinainte i-a fost conferit de fiinţă. Gândirea ca şi poezia veghează adăpostul fiinţei, care este limba. Când gândirea acţionează în măsura în care gândeşte, ea exprimă raportul fiinţei cu omul. Aceasta este modalitatea ei autentică de a fi. Când gândirea se abandonează acţiunii numai „pentru şi prin fiinţare” ea riscă să-şi piardă relaţia cu fiinţa şi sensul pentru care ea este gândire. Demersul heideggerian din Scrisoare despre umanism asupra „gândirii finţei” marchează îndepărtarea de această modalitate de a gândi acţiunea. Interpretarea „tehnică” a gândirii, care îşi are originea la Platon şi Aristotel,  poate fi asimilată tipului de cunoştere I despre care vorbeşte Blaga. Este gândirea care ia sfârşit odată cu ieşirea din elementul ei, devenind tehne, instrument de instruire, activitate culturală etc.

Aproape în acelaşi timp cu Lucian Blaga, Gaston Bachelard întrevedea două modalităţi fundamentale ale manifestării spiritului: ştiinţa şi reveria. Spre deosebire de filosoful român, el vorbeşte de două axe divergente în neta lor polaritate: intelect - imaginaţie. Blaga tinde să subordoneze ontologic ca finalitate cunoaşterea de tip I cunoaşterii de tip II prin acţiunea modelatoare a categoriilor abisale în direcţia revelării misterului. Pentru Bachelard creativitatea generală caracterizează în aceeaşi măsură cele două direcţii ale spiritului. Între ele, însă, nu există sinteză. Şi totuşi prin finalitatea noetică a imaginilor Bachelard trimite la un cogito reveur, care se exprimă cel mai bine în limbajul poeţilor şi care, pe lângă determinanta ontologică a creaţiei, trimite la un fel de topophilie - spaţiu originar al bucuriei de a trăi. Cu alte cuvinte, mediaţia poeticului pare a avea, totuşi, un statut ontologic aparte. O dovedeşte, de altfel, şi preocuparea lui Bachelard pentru creativitatea imaginilor, mult mai intensă în ultimii ani ai vieţii. Extinzând puţin termenul de cogito reveur la filosofia lui Heidegger, am putea vorbi de un fel de Einbildungskraft  care-l face pe om creator prin excelenţă în sensul cunoscutului vers: „În chip poetic locuieşte omul…”

Pe urmele psihologiei abisale a lui Jung, Lucian Blaga propune, din perspectiva unei antropologii a imaginarului avant la lettre, o noologie abisală. Critica lui Freud şi a lui Jung are menirea de releva un inconştient care nu provine din conştiinţă, nu este haotic, ci cosmotic având o determinantă creatoare. Deşi apropierea de inconştientul colectiv al lui Jung este evidentă, Blaga evită, după cum aminteam, să se plaseze în domeniul psihologiei. În acest sens, el îl anunţă pe Gaston Bachelard sau mai curând pe Gilbert Durand cu al său traseu al structurilor antropologice ale imaginarului afirmând existenţa unei „matrici” dinamice creatoare a mythos-ului. Câmp originar al imaginilor, mitul are pentru Durand sensul unei polimorfii semantice în cadrul căreia raţiunea nu reprezintă decât una din structurile polarizante, particulare. Cu alte cuvinte, funcţia fantastică sau poetică se revelă ca structură ontologică fundamentală responsabilă pentru toate creaţiile culturii. „Noul umanism” de care vorbesc atât Mircea Eliade cât şi Gilbert Durand, presupune redescoperirea acestei funcţii fantastice a spiritului uman, măsura creativităţii şi libertăţii sale, ceea ce Heidegger însuşi anunţase în diverse conferinţe renunţând, e drept, la termenul ca atare, prea legat de metafizică. În sensul acestor întâlniri „istorice” ale filosofiei secolului XX putem aşeza, cu diferenţele de rigoare, matricea stilistică blagiană cu corolarul ei : revelarea „poetică” a misterului.

 1 Martin Heidegger, « Hölderlin şi esenţa poeziei », în Originea operei de artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv de Constantin Noica,  Humanitas, 1995, p. 231.

 2 Ibidem, p. 236.

 3 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Minerva, 1997, p. 268.

 4 Martin Heidegger, „Ce este metafizica” în Repere pe drumul gîndirii, trad. thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p.44.

 5 Lucian Blaga, Trilogia valorilor, Minerva, 1987, p. 203.