Citesc o tabletă a lui Andrei Pleşu, din Adevărul, Despre înrăire. Un gând preluat de la Lord Acton: „oamenii nu pot fi făcuţi buni de către stat, dar ei pot fi cu uşurinţă înrăiţi”. În maniera cunoscută, autorul articolului desfiinţează instituţiile statului, acuzate „de un efect toxic asupra societăţii româneşti în ansamblul ei”. Efectul conjuncturilor exterioare (scăderea nivelului de trai, sărăcia etc.) adâncesc atmosfera de lucru otrăvită, indusă de partidele politice şi de presa care cultivă zilnic „cu un zel demn de o cauză mai bună, atacul, injuria, calomnia, scandalul... Societatea este polarizată isteric”.

Mai curând societatea este isterizată spre a fi cât mai diabolic polarizată. Mijloacele fac tot spectacolul. Politicul urmăreşte cât mai multe avantaje electorale din isterizare şi sărăcire. Se cultivă cu cinism resentimentul, nervozitatea, violenţa, insecuritatea, inechitatea. Înrăirea este aproape programată pentru că ea face să dispară luciditatea, reflecţia, în ceea ce autorul numeşte pe drept „emotivitate barbară şi instinct de conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce respingem. Portretul nostru e suma insatisfacţiilor şi a balastului de ură pe care l-am acumulat. Lovim pentru a trăi şi ne confecţionăm fericirea din fragmente de bombăneală şi deriziune”. De aici până la viziuni cu salvatori mesianici nu e decât un pas. A ne transforma în nişte brute isterice, acesta e scopul, care să vadă în făpturile politice ale zilei nişte eroi salvatori creaţi clientelar de presă şi de partide. Nu pe cei care-l citesc pe Derrida, dacă-l mai pot citi şi ei în această apocaliptică atmosferă, doresc să-i convingă „salvatorii”, ci masa barbară de emotivitate pe care o produc prin maşina torţionară a ecranului.

La început de octombrie anul acesta, Herta Müller era anunţată că a primit premiul Nobel. „Nu îmi vine să cred”, spunea ea, într-un interviu. Nici nouă nu ne vine să credem... Literatura Hertei Müller despre gulagul comunist este recunoscută. Gulagul nostru este recunoscut de Nobel. Reparaţie istorică pentru Răsăritul Europei, pentru germanii deportaţi din Banat, pentru toate victimele comunismului, la douăzeci de ani de la căderea lui... Despre scriitoarea germană care a trăit până în 1987 în oraşul în care a izbucnit revolta, adulată acum în presa românească pentru că dă bine, dar hulită pe la colţuri în dulcele stil „clasic”, un fost ofiţer al poliţiei politice exclama cu cinism, că dacă n-ar fi fost Maica Securitate s-o urmărască, n-ar fi primit celebrul premiu...

Într-un interviu acordat în zilele Revoluţiei unei televiziuni germane, scriitoarea spunea: „Pentru că am trăit atât de mult timp acolo pot să-mi imaginez cum e până la detaliu. Mai întâi, toată populaţia e urmărită de serviciile de securitate din România. În al doilea rând, s-a depăşit acel punct în care mai pot opune rezistenţă. Oamenii sunt pur şi simplu terminaţi. Nu se mai gândesc decât la supravieţuire, sunt deprimaţi, nu se mai pot ajuta singuri şi nici apăra”. Se instaurase haosul paralizant al fricii. Cum nimic nu se pierde, ci totul se conservă, instrumentul de dominaţie al comunismului, este metamorfozat, cu spectrele lui cu tot, în frică post-revoluţionară: frica de moşieri, de intelectuali, de unguri, de investitori, frica de toţi şi de toate, culminând cu strigătul speriat al bucureşteanului care se întoarce de la serviciu: Vin minerii !...

Cine stăpâneşte frica? În mod firesc, cei care au creat-o. Aceşti metafizici ai fricii, care parazitează şi după douăzeci de ani instituţiile statului, ştiu că frica se poate distribui ca picătura chinezească. Doza zilnică de frică, acesta este secretul rating-ului televiziunilor, dominaţiei şi isterizării. Oamenii sunt înrăiţi pentru că sunt isterizaţi şi trăiesc în lipsuri, dar mai ales pentru că le este frică. Luptăm azi cu un sistem întreg de frici. Frica de pierderea locului de muncă, frica de şeful cartofor, de violatori, de şoferi criminali, de hoţul de pe stradă, frica de viruşi, frica de personajele apocaliptice de pe micul ecran etc. Reală sau nu, frica paralizează orice rezistenţă şi te aduce în starea de servitute. Cum să dobândim rezistenţa la frică dacă instituţiile statului o conservă ca pe moaştele sfinte? Frica a devenit sistem. E ceea ce a realizat cel mai bine totalitarismul în anii comunismului şi a turnat-o în forme noi după ‘89. Din cauza fricii n-am avut rezistenţă, iar atunci când mămăliga a explodat, n-am ştiut să scăpăm definitiv de ea.

Are dreptate Andrei Pleşu să-l completeze pe Lord Acton, statul îi poate face mai buni pe oameni, „dacă reuşeşte măcar să nu-i facă mai răi decât sunt”. Dar există o minimă rezistenţă care să creeze acest stat? Cine să ne elibereze de frică în mahalaua dâmboviţeană? Ideologii de serviciu scot din unghere dogmele utopianismului, după ce, cu aer macabru de cabală, tot ei ne întreţin angoasele şi temerile. În acest joc al unei democraţii imbecile, mi-e greu să-i înţeleg şi pe cei care mai dau credibilitate „salvatorilor”. Orice compromis cu politicienii mesianici, după copia modelului tristei amintiri, nu a făcut, în aceşti douăzeci de ani, decât să justifice dominaţia unui om politic parazitar. Nu poţi fi şi în interiorul instituţiilor statului şi în afara lor. Societatea civilă trebuia întărită pentru a reface aceste instituţii. O adevărată rezistenţă a ei ne-ar fi ascuţit minţile şi ne-ar fi eliberat azi de fricile colective.

Există, fără îndoială, la limită, o „rezolvare”, o nouă revoltă, dacă în actuala criză politico-economică, statul refuză reforma. E trist că trebuie să ne amintim aici de veşnicul avertisment istoric. În a sa deja celebră, Frica în Occident, Jean Delumeau reia o teză cunoscută a psihanalizei, potrivit căreia acei copii lipsiţi de dragoste maternă şi, putem adăuga, în stăpânirea unor tătuci paranoici, devin, la un moment dat, primejdioşi, şi aceasta pentru că „menţinerea în inconfort material şi psihic a unei categorii de dominaţi este, cu o scadenţă mai mult sau mai puţin depărtată, o atitudine sinucigaşă din partea grupului dominant”. Nu este exclus, aşadar, ca acel darwinist struggle for life, care stă azi ca principu al capitalismului nostru sălbatic, să devină, la limită, groparul lui.

După douăzeci de ani, gândul mă poartă şi la I. D. Sârbu, la drama scriitorului ardelean în gulagul românesc. Acest strălucit student al lui Blaga, ajuns conferenţiar la douăzeci şi opt de ani, remarcabil om de cultură, client al temniţelor comuniste, a murit cu trei luni înainte de căderea lui Ceauşescu. Câţiva scriitori şi apropiaţi i-au cinstit anul acesta memoria. Au apărut şi două importante lucrări: Un aisberg deasupra mării de Ioan Lascu şi Caietele colocviului naţional Ion D. Sîrbu (coord. Ioan Lascu şi Nicolae Coande). Prima e o foarte bună colecţie de eseuri despre creaţia postumă a scriitorului, în care autorul surprinde valenţele ei autentice în posteritate. Cea de-a doua, rezultatul unui colocviu naţional care a avut loc în acest an la Craiova, pune de asemenea în valoare opera şi prezintă drama unei vieţi târâte, pentru „uneltire” împotriva orânduirii sociale, la Jilava, Gherla, Salcia, Periprava, Giurgeni, cum reiese din fişa penală.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă I. D. Sîrbu ar reveni azi în Isarlâk. I s-ar oferi un post de conferenţiar? La moartea sa în ’89, pe când Estul se prăbuşea, apăreau încă, în editurile urbei, tone de maculatură de îndobitocire, de formare a „omului nou”. Unii dintre cei care le-au produs atunci s-au metamorfozat peste noapte în baronii noii gândiri umaniste care ţin pe loc reformele în instituţii de învăţământ sau de cultură. Aşa că scriitorul s-ar întâlni tot cu „tovarăşul Ilderim”, cu poetul de curte Omar Caimac sau cu securistul Osmanescu, personaje groteşti ale romanului Adio, Europa! M-ar întreba dacă sunt înrăit?! I-aş spune că sunt doar trist. Isarlâkul nu s-a schimbat, doar că a venit cineva şi l-a vopsit puţin. L-aş ruga apoi să revină peste douăzeci de ani... şi, pentru doza mea zilnică de supravieţuire, m-aş gândi la cuvintele lui Paul Goma: „Dintre toţi, cel mai aproape de inima mea a rămas Ion D. Sîrbu. Cu el dialoghez când mi-e greaţă, când mi-e ceaţă”.