Autenticitatea gândirii se află întotdeauna dincolo de ea. Filosofia poate fi înţeleasă ca o bună aproximare a sensului mirării. Mirarea-interogatoare în perspectiva heideggeriană este un „als ob”. Ceea ce este mai important decât construcţia în sine sau decât critica acestei construcţii este problema „aproximării” autentiticităţii. Logica nu se întreabă despre autenticitate pentru că nu consideră noţiunea ca atare cuantificabilă. Gândirea redusă la un anumit tip de logică restricţionează intuiţia gândirii însăşi. Nici nu e de mirare, văzându-l pe Heidegger căutând printre resturile limbilor vechi, greacă şi germană. Limbajul cotidian e contaminat de paraziţi pseudo-metafizici sau de cuvinte-instrument. Lingvistica ar cerceta mai bine lucrurile? Chiar dacă ar găsi acele cuvinte, n-ar şti ce să facă, în ultimă instanţă, cu ele. Mai ales după excesul de structuralism. Ar trebui să aibă determinarea filosofică a pascalianului „nu mai fi căutat dacă nu mai fi găsit”. Demersul lui Heidegger poate fi comparat, metaforic vorbind, cu cel al unui anticar: a păstra printre resturile cuvintelor ceva care să-i reamintească, cel puţin, de cum arăta onomaturgul lor. Pentru aceasta trebuie să ai poemul căutării înainte de căutare. Nu toţi filosofii au acest privilegiu. Heidegger pare să fie, însă, un asemenea gânditor. Noica ar spune că talentul n-are ce căuta în filosofie. A ajuns filosofia numai un exerciţiu instrumental al argumentării? Poate că totuşi e vorba de un „talent” asemănător celui cu care sunt dăruiţi poeţii. Nu întâmplător, Heidegger vorbeşte de gânditori şi de poeţi ca întemeietori.

A te îndeletnici cu cuvinte, spune el, pornind de la traducerea cuvântului grec aletheia „lasă îndată impresia unui demers zadarnic... Însă cuvântul nu este un instrument, chiar dacă se crede că limba n-ar fi decât un mijloc de înţelegere şi de comunicare; de aceea, nici nu mai are vreo importanţă dacă Universităţii i se spune „Universitate” şi dacă se mai înţelege ceva prin asta, sau dacă doar se tot flecăreşte despre ea ca despre un cuvânt gol. ?i poate că astăzi, într-adevăr, acest cuvânt gol corespunde întocmai felului în care „studiază” tinerii în Universitate” (Parmenide, pp. 33-34). Un exemplu poate fi chiar felul în care Heidegger este „studiat” aici. E suficient să-l ridici în slăvi, ca în unele dintre instituţiile noastre, să-l mitizezi, fără să fii capabil să-i înţelegi măcar mesajul „filosofic” al instruirii, făcând din vocabularul lui o salată de termeni abstracţi, şi l-ai şi dat afară din cetatea academică, păstrându-i provincial numele, într-o Universitate goală, la care îţi adaugi, eventual, urma imposturii tale intelectuale. Cetatea gândirii e innacesibilă impostorilor. Ea nu se află, slavă domnului, în universităţi. Întrebarea e, unde se mai află?

Un loc comun la Heidegger este problema „uitării fiinţei” şi întoarcerea la presocratici. Poate că principiile gândirii au fost intuite undeva la începuturi. Platon însuşi ar fi o notă de subsol la aceste principii. Afirmaţia sa din introducerea la Parmenide pare o simplă retorică iluministă: „A gândi ceea ce este adevărat înseamnă a experimenta ceea ce este adevărat în esenţa sa şi, graţie acestei experimentări, a cunoaşte astfel adevărul a ceea ce este adevărat”. Dincolo, însă, de faptul că noţiunea de „esenţă” abstractizează în limba română gândul lui Heidegger, e vorba de limita unei limbi care a fost construită vreme de secole de metafizică, la care se adaugă traducerea ca atare. E adevărat că nu putem lucra decât cu materialul care ne este dat. Parafrazându-l pe Wittgenstein (limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele), am putea spune că limitele gândirii mele sunt şi limitele limbajului meu. Referindu-se la Parmenide şi Heraclit, Heidegger surprinde prin a spune că „ceea ce a fost gândit în gândirea celor doi gânditori nu a fost niciodată atins de trecerea anilor şi a secolelor”. Întreaga gândire a fiinţei se reduce la cei trei presocratici: Anaximandru, Parmenide şi Heraclit. Apoi urmează ideea a ceea ce el anunţă ca ontologie fundamentală. Dar Heidegger nu construieşte până la urmă această ontologie, care l-ar fi pus în situaţia unui metafizician. De altfel, i s-a şi reproşat că este şi el un metafizician, poate ultimul mare metafizician. Ceea ce ne interesează aici nu este, în primul rând, nici studiul limbajului, desigur destul de important, nici problema categorică a uitării fiinţei de către metafizică. E vorba de acele intuiţii cu privire la originea poetică a gândirii. Numai după aceea putem vedea de ce e important limbajul în căutarea acestor origini şi ce înseamnă „uitarea fiinţei”. Metafizica nu este, însă, nici pe departe o construcţie gratuită. E un exerciţiu al gândirii occidentale care pregăteşte, printre altele, apariţiei ştiinţei moderne. În acelaşi timp, ea păstrează o anumită dimensiune poetică care face posibilă creaţia unui sistem de gândire, cu riscul dezvoltării unor teorii identitare ale fiinţei.

Demersul heideggerian asupra adevărului şi fiinţei are implicit o dimensiune soteriologică. Scoaterea fiinţei din uitare şi adevărul ca aletheia nu reprezintă „soluţii” pentru criza lumii moderne, ci una din încercările majore ale gândirii contemporane de a deschide căi spre autenticitatea gândirii, atrăgând astfel atenţia asupra derapajului civilizaţiei tehnice occidentale. Problema e, în ce măsură gândirea lui Heidegger mai poate produce o breşă în tehnicismul gândirii actuale, în modalitatea de a acţiona, pentru a o face conştientă de această rătăcire? Postmodernismul filosofic găseşte „soluţii” la criza metafizicii prin renunţarea la orice mare discurs ontologic, inclusiv al încercării heideggeriene. Există însă şi aici nuanţe. Postmodernismul lui G. Deleuze şi J. Derrida, unul continental, are o raportare mai clară la tradiţia filosofică europeană, din care paradoxal se alimentează. E un fel de curăţenie de primăvară a metafizicii, fără a recupera mare lucru, doar câteva fragmente reinterpretate. A doua jumătate a secolului XX a renunţat la esenţialismele metafizicii, dar şi la încercarea lui Heidegger de a reanima gândirea. După marile catastrofe ale secolului XX, filosofia pare să-şi fi rătăcit oarecum discursul cu privire la humanus. Un fel de alexandrinism a pus stăpânire pe lume, democraţia înlocuind filosofia, cum spune Rorty. Numai că deconstrucţiile suferă şi ele de un mare păcat. Îşi afirmă discontinuitatea folosind, în acelaşi timp, radicalismul esenţialist al vechilor constructori. Deconstructivismul postmodern e uneori atât de radical, încât transformă deconstrucţia într-un esenţialism la celălalt cap.

Heidegger îi numeşte gânditori incipienţi (ai începutului) pe cei trei presocratici care determină întreaga istorie ulterioară a gândirii. Ceea ce este incipient vine întotdeauna la urmă şi se află înaintea a tot ceea ce stă să vină, spune Heidegger. Din punct de vedere al gândirii deprinse numai să calculeze, acest lucru ar părea un nonsens. Filosoful însă doreşte să spună că ceea ce a fost spus la început se regăseşte ca un fel de temei în tot ceea ce-l urmează. Diverse cercetări evoluţionist-pozitiviste de azi consideră că oamenii cu IQ-uul mai mare sunt altruişti şi liberali, iar acest lucru a fost dobândit prin evoluţie, ceilalţi sunt mai primitivi, conservatori, egoişti. Unele studii leagă acest lucru de problema infidelităţii bărbaţilor. Sunt mai statornici cei cu IQ-uul mai mare. E posibil ca statistic lucrurile să stea aşa. Educaţia şi altruismul să fie legate de inteligenţă. Au existat însă destule minţi diabolice despre care nu s-ar putea spune că n-au fost „inteligente”. Există, de asemenea, studii de antropologie cu privire la solidaritatea afectivă a „primitivilor” determinată de sentimentele şi credinţele lor. Există mai multe forme de inteligenţă sau depinde în ce scop este folosită inteligenţa? Scopul liberal şi altruist reflectă o gândire pozitivă? În aceste condiţii gândirea actuală evoluează spre culmi pozitive?

Am putea deduce de aici şi faptul că Platon şi Aristotel sunt mai inteligenţi decât Parmenide şi Heraclit, cum Einstein e mai inteligent decât Newton? Această inteligenţă e determinată de evoluţia gândirii? În aceeaşi ordine de idei, Heidegger ca filosof al fiinţei poate fi considerat primitiv, conservator, antidemocrat şi antiliberal, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel, pentru că se ocupă de gândirea „primitivilor” gândirii occidentale. Nemaivorbind de asocierea lui cu „introducerea nazismului în filosofie”, aşa cum îl acuză Emmanuel Faye. Această slăbiciune l-a costat enorm. Paradoxal, însă, el a făcut-o contrar gândirii sale asupra lui humanus, o gândire care constată „căderea” omului contemporan, dar nu are şi intuiţia activării acelor mecanisme sociale care s-o ajute să devină ceea ce este în fond. Poate că aplicarea lui Heidegger asupra adevărului ca aletheia, cuvânt grec tradus prin „stare-de-neascundere” ce trimite la disputa cu „starea-de-ascundere” e chiar una din cheile gândirii lui humanus. Analiza termenilor greceşti în vederea explicitării cuvântului aletheia porneşte de la ideea caracterului conflictual al stării de neascundere, de la obţinerea adevărului prin „dispută”. Nu ne mai referim aici la extrema dificultate a traduceriilor şi interpretărilor acestor traduceri. Adăugăm la aproximarea heideggeriană, aproximarea înţelegerii noastre cu riscul de a limita interpretarea. „A sosit în sfârşit momentul să medităm asupra acestei esenţe conflictuale a adevărului, care, asemenea unei flăcări, continuă de două mii cinci sute de ani să pâlpâie în modul cel mai discret şi mai liniştit cu putinţă. A venit vremea să experimentăm în mod direct disputa ce survine în esenţa adevărului”, scrie Heidegger (Parmenide, p. 39-40). De aici începe Heidegger demersul analizei sale asupra „disputei”. Scopul mărturisit al acestei analize este de a ajunge cândva la esenţa incipientă inerentă esenţei adevărului ca aletheia. Astfel, el renunţă la interpretările obişnuite ale termenului a cărui origine interpretativă se află la Heraclit („războiul este tatăl tuturor lucrurilor”) pentru un înţeles originar grec al lui polemos. Dacă astăzi adevărul, în sens modern, trece dincolo de orice dispută, de orice conflict, Heraclit face, ca şi ceilalţi gânditori, numiţi de Heidegger „incipienţi”, experienţa esenţei conflictuale. Întrebarea e, cum determinăm această experienţă conflictuală, de origine, a esenţei adevărului şi dacă ea trimite în vreun fel la autenticitatea gândirii?