Cacealma sau premoniţie? În 1958 apărea cunoscutul roman al lui Graham Greene Omul nostru din Havana, ecranizat un an mai târziu, în regia lui Carol Reed. Un expatriat englez în Havana, Jim, umil vânzător de aspiratoare, pentru că îşi iubeşte mult fata cheltuitoare, ca Moş Goriot, are nevoie de un venit suplimentar şi acceptă propunerea serviciului secret britanic de a lucra ca spion în favoarea acestuia. Toate bune şi frumoase până când Jim trebuie să dea notele informative cerute despre regimul dictatorial al lui Batista. Neprofesionist şi analfabet în materie, Jim „fabrică” tot feluri de informaţii, inclusiv copiază planurile aspiratoarelor sale şi le trimite la Centru. Cei de aici îl iau în serios şi desfăşoară o armată de spioni profesionişti în zonă. Pe fir apar şi serviciile secrete ale lui Batista care-l „descoperă” şi interoghează. Din cauza acestui fals spion, care avea nevoie de bani, suferă, din păcate, mulţi oameni nevinovaţi. Culmea e că, deşi totul e o cacealma, Cuba lui Castro ascunde nişte instalaţii secrete, fotografiate de americani, fapt ce şi declanşează o criză majoră în Golf, cunoscută sub denumirea de criza rachetelor.

Această antiutopie literară, apărută în plin război rece, îşi are corespondenţe multiple în lumea reală şi virtuală. Dacă citeşti printre rânduri numai viaţa noastră culturală, te izbesc nişte contraste demne de o revistă de umor... cenuşiu, ca să nu-i spunem negru. Spre deosebire de ştiinţe, artele, ca şi democraţia, au o libertate de ficţiune nelimitată. De aceea producţiile lor sunt extrem de variate. Nu înseamnă că nu există şi aici exigenţe. Nu dintr-o „democratizare” excesivă aceste exigenţe sunt la noi „subţiri”, ci dintr-un provincialism redundant. Oamenii scriu în „timpul liber” şi se pricep cam la toate. Critică şi, mai ales, laudă orice. Rămâi uimit să vezi lângă semnături de bun simţ, obscure nume de „cronicari”, „eseişti”, „poeţi” etc. Şi nu e vorba de tineri care „promit”. Parazitează din belşug viaţa culturală, fie la vârful „oficial”, fie mai jos, vechi culturnici vopsiţi în culorile vreunui partid, poeţi de casă ai comunismului, turnători şi securişti reciclaţi, care-şi continuă, într-un fel, la adăpostul literelor, vechile note... informative etc. Unii pentru paranoia gloriei literare, alţii pentru suplementul la pensie. De ce această degenerare a actului cultural? Modelul e împrumutat de la omul politic autohton. Ne folosim de democraţie ca s-o compromitem, în funcţie de beneficiile hic et nunc pe care le aduce demagogului ei. Trăim într-o lume în care simbolicul e scufundat într-o criză pemanentă, în care mass-media face din escroci oameni de bine şi invers, în funcţie de interese dâmboviţene sau de rating.

Spuneam undeva că dacă I. D. Sîrbu ar mai fi trăit, s-ar fi îngrozit poate de ce-ar fi văzut la cacealmaua de după 1989, cea care a imprimat un modus vivendi în sfera publică. Nu e vorba de o „teorie a complotului” unor forţe ostile, ci de una a cacealmalei. La cacealma merge nu regele, ci întotdeauna claunul lui. Spre deosebire de claunul regal, care îşi trăieşte rolul hazliu, claunul postcomunist chiar se ia în serios. Priviţi de sus în jos! O cacealma pusă la cale de semidoct, de prostul titrat, dar şi de vechile lichele premiate, stipendiate sau trecute în rândul Cetăţenilor de Onoare, al Doctorilor Causa etc. Cacealmaua lor nu e de fapt decât o afacere de găinar, în genul personajului lui André Gide din Pivniţele Vaticanului, „escroque de petite envergure”, fie că acesta e şef pe la vreo instituţie, e deputat sau chiar ministru, aşa cum e croită societatea românească de azi - o cacealma ieşită de pe c...rul politic al istoriei recente, ca să parafrazez o persoană importantă, aşezată, de astă dată, şi ea în această istorie”...

Revenind la Omul nostru din Havana, există personaje în urbea noastră culturală, să nu mai vorbim de cea politică sau universitară, care ar putea fi considerate chiar „modele” ale găinarului culturnic. Să ne închipuim că I. D. Sîrbu, după mai bine de 20 de ani, s-ar întâlni în carne şi oase cu acest prototip mutant. În primul rând, l-ar recunoaşte dintr-o mie, ceea ce concetăţenilor noştri „democraţi” de azi nu li se poate întâmpla, chiar dacă umblă cu odăjdii psalmice la vedere, pentru că nu au mirosul metafizic al detectării duhorii. Ardeleanul nostru curajos i-ar sări la gât şi ar striga Ecce Satan! Nu l-ar mai tămâia prin romane sau parabole eseistice ca mine acum. L-ar exorciza la propriu. Imaginaţi-vă pe I. D. Sîrbu agăţat de gâtul sfrijit al lui Sataniel. Atunci şi numai atunci l-am vedea cu toţii la faţă. Ba chiar i-am vedea şi pe slujitorii lui bolnavi de kratofagită cronică, îngrămădindu-se să-i scarpine barba de ţap. De ce e el Omul nostru din Havana? Pentru că aceia care l-au primit în acest joc, l-au primit considerându-l „important”. Fie dintr-o anume frică, moştenită de la vechiul regim, fie dintr-o directivă venită de la Centrul Cronicilor Informative, unde cineva îl iubeşte numai din motive de el ştiute. Sau, pur şi simplu, pentru că stimabilii se ştiu cu vreo muscă turnătoare pe căciulă. Or Omul nostru din Havana nu-şi joacă decât rolul său de claun, rol pe care-l ştie foarte bine. Joacă la cacealma. Făcătură de intelectual, nu e în realitate decât un biet vânzător de... aspiratoare literare. Ce interes are? Să-şi mai fardeze trecutul de recrut volintir în slujba „clasei turnătoare”, construindu-şi, paradoxal, o imagine „mai revoluţionară” sau, de ce nu, un grad... universitar suplementar. Aşa se face că licheaua cu steif trece ca Napoleon din Ferma animalelor, prin regatul său de Carton, în vreme ce supuşii îi fac loc în revistele lor personale, după principiul: trebuie să te pui bine cu... Dracul. Întrebarea e, cât de bine? Un confrate literat îmi spunea, cu ceva timp în urmă, că la Redacţie nu poate să-şi facă nevoile pentru că are un wc... turnător! Toţi ies pe hol sau afară să vorbească. Weceul e tratat ca un rege. E spălat şi parfumat în fiecare dimineaţă. Nimeni însă nu face pipi în el. Tuturor le e teamă că vor fi... defec(t)aţi. Cacealma! Pe asta mizează şi C. C. I.! În ceea ce priveşte premoniţia, e una pe dos : „Acum claunul e gol!” Super bingo schow!... Cine e Omul nostru din Havana?