Ultimul metafizician

M-am întrebat întotdeauna cum va arãta „ultimul metafizician” ºi am sperat sã nu fie un împãrat din vreun oraº interzis. Cu toate diferenþierile din interiorul ei, generaþia de dinainte de comunism era o generaþie de metafizicieni, poate cea mai europeanã de pânã atunci. Mihai ªora, european deplin, cu studii la Paris, cu volum publicat la Gallimard, nu era o excepþie, ci o confirmare. Eliade îl numea „ultimul Heidegger”, un fel de analitic al Dasein-ului pentru care îþi trebuie timp ºi lecturi. Mai avem noi vreme pentru lecturi profunde ºi trãiri metafizice? S-ar putea obiecta cã nu de timp avem nevoie, ci de „eficienþa” lui. Dar „eficienþa” pare sã nu mai aibã de a face cu experienþa gândirii, ci cu experienþa pur ºi simplu indusã de „hãrniciile mãrunte”.

Volumul omagial „ªora”, îngrijit ºi prefaþat de Marius Ghica (Editua Paralela 45, 2006) stã, în acest sens, mãrturie pentru un destin de intelectual care nu ºi-a trãdat crezul de metafizician aºezat pe calea celor mai importante teme ale filosofiei europene. Structuratã pe mai multe pãrþi, cartea reuºeºte sã surprindã, prin fragmente din lucrãri esenþiale ale autorului, dinamica ideilor, iar prin studii ºi interviuri unele grile de interpretare a unei opere, deºi puþin cunoscute, de mare subtilitate. Portretul omului ªora, demn, împãcat cu sine, nedespãrþit de valorile modernitãþii româneºti ºi europene, cu seninãtatea celui care a înfruntat veacul, reuºind sã-l biruie, este ingenios realizat prin memoria afectivã a celor care l-au cunoscut.

Cheia marii sale încercãri este dialogul interior început la 31 de ani. E vorba de prima treime a vieþii, vârsta afirmãrii, care uneori îþi poate lua minþile. Sunt multe exemple de fii care promiteau totul, dar care au sfârºit pânã la urmã în marele ospiciu social. În mod paradoxal, aceastã vârstã nu este una a Fiului, cu toatã revolta lui, ci aparþine Tatãlui. Este, de fapt, Tatãl revoltat. E Tatãl care redevine tânãr pentru a putea recrea. Urmeazã vârsta propriu-zisã a Fiului, vârsta experienþelor subiective, dar ºi a dramelor: fiul ispitit, fiul hulit sau chiar torturat. Numai crezul în care s-a nãscut, devenind ceea ce este, îl poate salva. Am putea spune cã nu existã, de fapt, nici fiu nici tatã, ci numai metamorfozele Acelaºi-ului. Când Acelaºi-ul va fi uitat definitiv în transfigurãrile sale, de cãtre un fiu rãtãcitor, sensul umanului va dispãrea. Poate cã fiinþa se va pregãti pentru un alt salt ontologic în ceea ce priveºte umanitatea, dar despre acest lucru nu ne va fi dat sã aflãm niciodatã.

Problema timpului din Du Dialogue intérieur, interpretatã în maniera lui Heidegger, dar dintr-o perspectivã personalizatã, între cartezianism ºi fenomenologie, e una dintre primele îndrãzneli metafizice ale tânãrului ªora. Ea ne aratã, de altfel, o cunoaºtere (comme il faut!) a istoriei filosofiei, a conceptelor, dar ºi o stãpânire a limbilor gândirii europene (greaca, latina, germana, franceza etc). Aceastã poeticã a primei vârste metafizice a lui le „dedans” et le „dehors” avea sã fie, într-un fel, cheia de boltã a ontologiei din A fi, a face, a avea, prin care se întemeiazã într-un fel de „închidere care se deschide” determinanta esteticã din Sarea pãmântului ºi cea eticã din Eu & tu & el & ea …sau Dialogul generalizat sau din Clipa & timpul. Circularitatea gândirii, care se desparte totuºi de modelul vechii metafizici ºi care porneºte de la problema condiþiei umane, într-un secol de prea multe ori inuman, pãstreazã întotdeauna o supoziþie ontologicã. De altfel, gândirea criticã post-nietzscheanã, oricât de deconstructivistã ar fi astãzi, nu poate renunþa definitiv la sens fãrã sã-ºi deterioreze relaþia cu sine. Deºi marile discursuri ale filosofiei dispar, urmele lor, adaptate unei gândiri multiplex, sunt camuflate în reþele dialogice. În acest sens, filosofia lui Mihai ªora care, dupã cum se ºi spune, îndeobºte, începe ºi se sfârºeºte cu o eticã, apropiindu-l pe autorul Dialogului generalizat de Levinas, trimite la un ontologic ce schiþeazã elementele unei peratologii.

Ne întrebãm, cum a reuºit filosoful ªora sã traverseze un veac, nu ºi cel mai liniºtit din istorie, fãrã sã-ºi schimbe calea ideilor? Poate pentru cã acestea primiserã la tinereþe binecuvântarea Tatãlui. Nu vin ideile mari la tinereþe, sau cel puþin semnele lor, când ne despãrþim de cei care ne-au aruncat în lume cu destin cu tot?

Existã mai multe tipuri de despãrþiri. Unele sunt despãrþiri în care fiii, deºi îºi urãsc condiþia de rãtãcitori, devin simpli bastarzi care nu reuºesc sã-ºi mai aminteascã de rãdãcini pentru a se regenera. Cele aproape douã decenii de la cãderea comunismului aratã ce fiinþe fãrã însuºiri am devenit dupã lunga despãrþire de modelele culturii europene. Tranziþia este marea ºansã a oamenilor de mâna a doua ºi a treia, cum spunea Andrei Pleºu, însã ea a fost pregãtitã programatic prin mancurtizare de un întreg mecanism totalitar.

Experienþa gândirii este întotdeauna datoare unor arhetipuri culturale de care, în cea mai mare parte, generaþiile ultimei jumãtãþi de secol au fost private. Generaþiile care într-o anumitã mãsurã au reuºit, traversând deºertul marxist-leninist, au avut  modele de dinainte de teroarea stalinistã (pe C. Noica, E. Cioran, M. Eliade, E. Ionescu, M. ªora etc.). ªi aceasta pentru cã au fost  despãrþiri, cu toate tragediile istoriei, în care fiii s-au recunoscut în Tatãl spiritual care i-a slobozit pentru a deveni prin propria lor menire. Aceasta poate fi consideratã calea metafizicii. Chiar Derrida, despre care se crede cã a urât metafizica, dar care a sfârºit prin a se întoarce într-un anume fel la ea, n-ar fi fost nimic fãrã calea ei regalã. De altfel, autorul Diseminãrii nu s-a revoltat împotriva metafizicii ca experienþã a gândirii, ci împotriva tiranului identitar care pusese stãpânire pe ea, inclusiv cel universitar ºi academic. Nu te poþi revolta împotriva gândirii, ci împotriva identitarismului ei. În acest sens, volumul de faþã reuºeºte sã redea valenþele reale ale operei lui Mihai ªora, „singurul înþelept din generaþia” noastrã, cum îl caracteriza Emil Cioran, a cãrui moºtenire ne învaþã, cred, cel puþin trei lucruri : nu existã nimic fãrã cãutarea unui sens, chiar când lumea se lumeºte altfel, iar istoria o ia razna ; cã înþelepciunea nu se dobândeºte, ci se cultivã ; cã cea mai mare realizare a unui om este propria-i viaþã. Deopotrivã, ea ne oferã prilejul de a ne reaminti ceea ce suntem, pentru a fi cu adevãrat ceva.

Dacã existã un ultim metafizician înseamnã cã existã arhetipuri în care sã ne ancorãm experienþa spiritualã. Ultimul metafizician este întotdeauna tatãl unei întregi generaþii. Cu alte cuvinte este primul metafizician. Nu vorbesc aici neapãrat de un antrenor spiritual sau de un maestru, ci de cel care, întocmai acarului, te pune pe cale. Restul îl faci singur. Dacã reuºim sã ne împãrtãºim din aceste lucruri, timpul bun se va întoarce la noi ºi cu el  kairos-ul filosofiei va toarce destine care se fac singure, în ciuda impostorilor culturnici care încã mai smintesc sau tortureazã concepte, dupã ce, nu cu mult în urmã, îi umiliserã sau îi torturaserã pe oameni.