În unitatea militară din Drăgăşani, începuse toamna, în luna septembrie (1991); ploua cu găleata. Laurenţiu Porumb venise din Olt, din Valea lui Alb, şi era cadet de câteva luni. Privea geamul absorbit de apă şi se gândea la un submarin pierdut în abisul unei lumi nedescoperite. Brusc, uşa se trânti de perete, se ridică de pe scaun, drepţi cu salutul pregătit. Era şeful, comandantul unităţii, Marian Apetrei, robust cu barbă albă, pe lângă pirpiriul Laurenţiu, părând un colos.

— Cadet Laurenţiu Porumb!

— Raportaţi! Zise Laurenţiu cu un glas rupt şi inconstant.

— Ce mama dracu’, mă! Ce s-a întâmplat aseară în unitate? Tu ai fost de gardă?!

Laurenţiu se aştepta, dar parcă realitatea era mai gravă. Se întâmplase o minunăţie, greu de explicat, dar lui nu-i era frică. Ştia că, atunci când crezi în ceea ce spui, vor crede şi ceilalţi. Aşa-l învăţase bunicul său. „ Crede şi vor crede şi ceilalţi, nu fi mucos, mă, Laurenţiule!” Şi din când în când nuieluşa de alun îi ardea pielea de pe spate. La un moment dat se obişnuise. Devenise un fel de plăcere, se ataşase de arsură. Acum, nu mai era nuieluşa. Erau, în schimb, ochii sfredelitori ai şefului. Greu de dus. Care îi tranşau carnea ca nişte pistoale laser, cum văzuse în film, la sârbi, la televizor. Înghiţi şi-şi trase sufletul în piept:

— A fost un miracol, şefule!

— Miracol pe dracu?! Nu există la noi, în Drăgăşani, miracole, mă derbedeule! Decât de Crăciun şi Paşti. Cine a intrat în biroul meu?

— Nimeni, domn’ comandant!

— Nimeni? Păi şi geanta cum a dispărut, geanta aia galbenă cu negru, pe care scria Adidas? Unde a dispărut? Băh, mă-ta e verişoară cu mine, dar regret că te-am adus aici, idiotule!

Povestea genţii era complicată. Ea ajunsese în unitate cu o seară înainte. Şi nu trecuse neobservată. O adusese un tip cu un Mercedes Cobra, el şi Toni se uitau cu ochii ieşiţi din orbite. „Bă, ce maşină! Să moară peştii mei!” zisese Toni. Se vedeau rar astfel de maşini după ‘90. Geanta venise cu Mercedesul. În mâinile unui domn, pensionar. Şeful o preluase imediat şi se-nchisese cu ea şi domnul cu barbă albă, pensionar, căruia Toni îi zicea Dumnezeu. Toţi care erau trecuţi de şaizeci de ani erau pensionari. Nu se putea altfel. Numai că Dumnezeu nu era ca toţi pensionarii de rând. Avea o Cobră, era spilcuit, atent îmbrăcat şi avea şi ochelari de soare semi-transparenţi, neputând preciza dacă erau de vedere sau de soare. Şi atunci, în noaptea aia, geanta apăru în vis. Frumos colorată, vie, ea îi vorbea lui Laurenţiu. „Ştii ce am în mine? Nu ştii, vezi? Tu ce ai tine? Ai ceva valoros? Ai un secret? O comoară? Eu am, mă, Lau, am, că dacă nu aş fi avut nu aş fi ajuns aici la unitatea voastră.” Şi se făcea că geanta îşi deschidea singură fermoarul imens, iar înăuntrul ei era o inimă de aur, care bătea cu putere, aur fin, cu vinişoare aurii.

— Şefule, la început a fost o pană de curent. Întuneric beznă. Am auzit paşi pe hol, m-am îndreptat într-acolo şi în biroul dumneavoastră s-a auzit ceva...

— Ce s-a auzit, mă? Că era închisă uşa?! Eu cu mâna mea am închis-o.

— Păi era! Dar a deschis-o ea!

— Cine? Zise comandantul tulburat.

— Făptura, şefule, acea creatură despre care v-am vorbit şi la telefon. Era o mogâldeaţă, un ghem de om, o scârbă, cu picioare mici şi păr peste tot, cu unghii netăiate de un an ca nişte gheare. Buboasă ca un drac, nu te puteai uita la ea. Ochii roşii...

Mai era ceva, dar nu putea spune asta acum. Creatura fusese o fată frumoasă la început. Venise cu gentuţa ei roşie din oraş. Cu ştramp Lycra lucios şi pantofi lăcuiţi. Cu buze ca murele din pădure. Cu ochii violeţi, beţi de iubire, aşa cum Laurenţiu nu mai văzuse nicăieri. Îi jurase în unitate că îl iubeşte cu adevărat, numai pe el, şi-i va rămâne recunoscătoare dacă o ajută să intre în camera şefului, că e un rău acolo, un rău care e musai să fie oprit, aşa îi spusese cu ochii înveliţi într-o peliculă de apă ca ochii peştilor.

Dar el nu crezuse pentru început. Iubirea e boală grea, aşa zicea maică-sa. Privea pervazul în gol, se străduia să nu „pună botul”, cum ziceau colegii. Dar undeva, în trupul sfrijit şi deşirat, exista o arsură care-i rodea măruntaiele de jos în sus, de parcă creştea ceva în interior, o lăcomie la astfel de minciuni; numai să guste, ar fi făcut orice, oricând. Şi cui să spună că fata de care se-ndrăgostise se transformase într-o creatură hâdă?!

*

Becul pâlpâia. Laurenţiu era sub, nu deasupra. Avea părul negru sau, cel puţin, aşa părea în lumina orbitoare din cameră. În depozit, spaţiul strâmt, ea avea ochii închişi şi-l mângâia cu unghiile lungi, şoptindu-i cuvinte complicate. Parcă ar fi citit dintr-o carte. Laurenţiu reţinuse doar cuvintele miracol, iubire şi te vreau. Dar camera era ciudată. Becul avea buze şi gură şi ţipa la el. „Nu o face, idiotule, măi, amărâtule, tu ştii în ce te-ai băgat?! ” Apoi veneau alţii, maică-sa, tatăl decedat cu tricoul ud, şeful, vecinii de pe uliţă; era şi ea printre ei, şi-l privea iscoditor. Ea se prezentase Elena. Şi avea mâinile desenate, cum văzuse într-un film pe bulgari. Dracu’ desena oameni, spunea mamă-sa. Nu erau desene precum cele din biserică, îngeri şi coroane de lumini. Era un animal ciudat, un fel de dragon. Mai văzuse unul pe peretele exterior al bisericii. De unde ieşeau păcătoşii, curvarii, beţivanii. Reprezenta iadul. Dar trupul ei se topea în şuvoaie peste trupul său şi nimic din univers nu egala asta.

Laurenţiu era mai degrabă curios decât curajos. Avea de gând să meargă până-n pânzele albe, deşi sufletul şi mintea îi erau sfâşiate de îndoieli. Trupul ei era un pământ moale. Căldura îi intra pe sub piele cu tentacule cu tot. De parcă ar fi plutit într-un vas cu lichid ca în viaţa de dinainte din burta maică-sii. Mai presus decât atât, trupul nu mai asculta, nu răspundea decât la comenzile Elenei. Undeva în spatele plămânilor, trăia o mică spaimă, că preţul va fi pe măsură; frica lui. Nimic nu venea moca. Dar se lăsa purtat de val. Şi era extrem de plăcut. Laurenţiu mai făcuse dragoste cu Ilinca, o fată din sat, în vale, la plopi, dar atunci era cald şi erau insecte, iar Ilinca nu mirosea a nimic, era doar oleacă transpirată şi totul se terminase repede pentru că juisase imediat şi ea râsese de el. Acum era mult mai intens şi Elena ştia să-l facă prezent, un bărbăţel.

Luminile deveniseră sfori, nu mai putea respira de unul singur.

Corpurile lor erau un singur trup.

Dacă ea deschidea gura, el ieşea de acolo, iar pielea lor înconjura debaraua cu alimente din unitate. Adormiseră epuizaţi şi dintr-odată Elena îl întrebă:

— Vrei o ţigară? Auzi, m-am gândit...Tu ştii unde a pus şeful tău geanta Adidas?!

— Nu fumez. E în camera lui, îl luase gura pe dinainte. Nu ştiu, dacă mai e acolo, dar de ce întrebi?

— Aşa... Îl cunosc pe şeful tău mai bine decât crezi...

— Adică...transpira. Laurenţiu se ridică brusc. Se aprinsese.

— Adică, păi, uite... el este prietenul unei amice, atâta tot.

*

Miria Elena nu era o fată obraznică. Avea dicţie şi când articula consoanele îşi lipea limba de palat, provocând un sâsâit curajos. Tocmai asta îl tulbura pe Laurenţiu, felul în care pronunţa pe C, S, F şi Z şi multe alte consoane. Credibil, nu neapărat răutăcios, dar undeva destul de aproape. Ea îi spuse la ureche: „Eşti un băiat de aur, Lau! ”.

Şi se produsese o ruptură în interior, de parcă oasele voiau să se despartă de musculatură. O visase în noaptea furtului, când îl măcinau tot felul de gânduri ciudate. Era acolo în târg, cu o gâscă-n poale. Şi striga: „Ia gâsca, neamule! Ia-o, că face ouă de aur, Adidas!“. Avea o rochie înflorată care dezvelea claviculele şi umerii. Şi cercei mari care se bălăngăneau în jurul gâtului subţire. Iar el luase gâsca şi o condusese acasă, iar pe uliţă, aproape de pădure, o băgase în lizieră şi-i jurase iubire, o lingea pe gâtul subţire, care se subţia din ce în ce mai mult, iar ea zicea, nu te vreau, eu îl vreau pe Dumnezeu, sunt a lui, şi se transformase-n gâscă şi zburase peste vârfurile salcâmilor, înspre Dumnezeu. Apoi, la benzinărie, o văzuse din nou cum cobora din maşina lui Dumnezeu, cu ochelari fumurii să-i ascundă privirile şi gândurile. Şi Dumnezeu o ţinea de mână şi el cu ochelari fumurii să-i ascundă gândurile şi privirile. Şi ei păreau de multă vreme împreună, de parcă ei puseseră lumea la cale.

*

Buzele ei deveniseră, între timp, plase folosite de pescari, cu ochiuri groase şi mari, prin care peştii rămâneau prizonieri, apoi aruncaţi în bărcile cu vâsle, înjurături şi câteva flegme, iar ei nu înţelegeau de ce se schimbaseră brusc definiţiile, de ce nu puteau respira la sol, de ce fuseseră amăgiţi pentru o bucată de pâine, de ce deveniseră atât de lacomi, ca predecesorii săi, de ce viaţa e compusă altfel aici, deasupra apelor. Buzele ei îi arătaseră adevărata cale. Ca o transă a unui alcoolic, deposedat de obicei, ca o goarnă asmuţind câinii interiori, ca o frunză uscată purtată de vântul imprevizibil. Totul se strânse acolo, în colţul buzelor ei, de parcă lumea vie şi lumea moartă se reuniseră din nou ca la început.

*

Lucrurile deveniseră clare şi el picase de fraier. Nu era vorba de nicio fată care se îndrăgosteşte de un băiat. Era vorba despre geanta cu bani pe care o înghiţise pământul. Elena dispăruse şi ea, cu Dumnezeu cu tot. Şi şeful unităţii îl teroriza pe Laurenţiu Porumb. Fusese găsit vinovat şi trebuia să plătească despăgubiri unităţii militare în valoare de 10 000 de dolari, bani mulţi. Nu ştia cum să-i spună maică-sii. Se formase un vortex în centrul pieptului, o rană.

Ar fi vrut să nu se fi trezit în noaptea aia blestemată. O visa şi acum pe Elena, cu gâsca ei cu ouă de aur, în iarmaroc.

Când ajunsese acasă, în permisie, nu avea chef de vorbă. Se dusese în grădina din spate. Şi cele două gâşte pe care le avea mama sa erau verificate zilnic, poate cumva făcuseră ouă de aur pentru a-şi plăti datoriile.

În fiecare noapte, Miria venea înfăşurată într-un cearceaf murdar, alb-gălbui, şi-i şoptea atingându-l, am adus geanta, Lau, şi se sărutau de mama focului, iar el se trezea transpirat, rostind numele ei. Apoi maică-sa îi zicea din camera cealaltă cu o voce baritonală, las-o dracu’ pe Miria, ne-ai făcut de râs, idiotule, de unde scoatem noi atâţia bani? Iubirea asta, ştiam eu că eşti slab şi cazi repede în capcanele târfelor!