Eugen Negrici afirma, în discursul susţinut la investirea sa ca Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova, că „noi nu avem o tradiţie, nu avem o tradiţie a tradiţiei”, cu alte cuvinte, nu avem o tradiţie a consemnării. Istoria, din această cauză, poate fi uşor falsificată.

Peisaj după isterie, cea mai recentă carte a lui Mircea Cărtărescu, tratează diverse aspecte de istorie contemporană, înregistrată imediat, reprezentând un cumul de articole publicate între 2007-2017. Este interesant de urmărit în cartea lui Mircea Cărtărescu acest avatar al scriitorului-cetăţean şi modul în care vocea reuşeşte să-şi păstreze individualitatea şi prospeţimea.

Articolele configurează o imagine nu a postmodernismului, ci a postmodernităţii în aspectele ei „naturaliste”, contradictorii şi uneori absurde. Este notabilă conexiunea care se stabileşte între Peisaj după isterie şi Postmodernismul românesc, din 1999. Autorul amplului studiu mărturisea că „după schimbările politice majore de la începutul deceniului [zece, n. m.] lumea culturală românească s-a văzut pusă în faţa unor dileme noi, nemaiîntâlnite, care au produs panică, scepticism şi, în fine, resemnare”(1999: 458). Mircea Cărtărescu pleacă de la aceste atitudini şi reînnoadă, în Peisaj după isterie, firul cu situaţia socio-politică actuală observând o culminare, în isterie, a mentalului colectiv.

Marele câştig al unei astfel de cărţi este depozitarul ei de memorii. Consemnarea, cum spuneam la început, pe urmele lui Eugen Negrici, este imperativă dacă vrem să mai obţinem ceva dintr-o istorie şi aşa cam „trasă de păr”. Aceste capsule de memorie, care au luat forma publicisticii, nu sunt nici literatură, nu sunt nici articole publicistice propriu-zise, ele sunt un exerciţiu organic de auto-reflexie, de conservare nedisimulată a unor fapte, a unor repere, în consecinţă, a unor adevăruri.

În pofida atitudinii revoltate la adresa politicului, Mircea Cărtărescu se disociază din start de acel homo politicus, tot mai prezent în ultimul timp: „sunt un om fără ideologie, mai mult, un om care urăşte ideologiile. Nu am simpatii nici de dreapta, nici de stânga. N-am nici un fel de fanatisme. Iubesc adevărul, este motivul pentru care m-am implicat în lumea românească” (2017: 57). În contextul actual, o astfel de afirmaţie ne pare bufă sau patetică, însă nu poate fi trecută cu vederea asumarea unei simplităţi dezarmante. Discursul este echilibrat. Mircea Cărtărescu nu atinge coarde sensibile şi nici nu spune lucruri care nu s-au mai spus. Este vizată o discuţie deschisă, fără menajamente, fără excese, o denunţare a ceea ce trebuie denunţat. Observarea (a)normalităţii şi înregistrarea memoriilor ţin de o etică a muncii intelectualului, „cronicar” din cele mai vechi timpuri.

Mircea Cărtărescu vorbeşte despre o pan-isterie ca rezultat al „parazitării” informaţiei în mediul audio-vizualului. Televiziunile, dar nu numai, internetul, revistele, ziarele, răspund unor interese ideologice, fapt care face imposibilă emiterea unor informaţii obiective şi corecte. Din nou, trimiterea la Postmodernismul românesc arată cât de puţin s-a schimbat societatea noastră: „Au intrat brusc în centrul atenţiei politicienii, ziariştii, analiştii politici, oameni de televiziune, noi opinion makers, cu mult mai agresivi (şi, s-o recunoaştem, mai interesanţi social) decât literaţii” (1999: 458). De fapt, acesta este punctul în care Mircea Cărtărescu vrea să aducă discuţia: intelectualul în societatea actuală.

Prima secţiune, care poartă titlul cărţii, tratează aspecte socio-politice, cu angajament, dar şi cu o oarecare distanţă. Se discută situaţia României în contextul Brexit-ului, în contextul Europei „cu două viteze”. Aceste probleme, însă, par să fie numai de suprafaţă: „Dragă cititor, cred că se petrece de la o vreme ceva urât şi trist cu noi” (2017: 12), „nu cred că trebuie să-ţi mai spun eu, drag cititor, a zecea şi a suta oară, că nu mai avem nimic sfânt” (2017: 63). Încapsularea textuală a revoltei din Peisaj după isterie este contrapunctată de eclectismul următoarelor secţiuni, fapt ce relevă implicare, dar şi anularea acesteia printr-o ironie acidă.

În secţiunea Un popor de ciorani, Mircea Cărtărescu realizează, dintr-o perspectivă dinicugolesciană, câteva portrete ale unor situaţii tragi-comice. Întâmplarea cu moldovenii care făceau contrabandă cu şurubelniţe, spre exemplu, aduce acel aer de inexplicabilă absurditate a societăţii româneşti de azi. Concluzia la care ajunge Mircea Cărtărescu este că ne confruntăm cu un fel de (post)decepţionism, în care ne adâncim din ce în ce mai tare: „se petrece cu noi astăzi un fel de autoinfectare continuă, într-un cerc vicios, o autoînveninare a noastră cu propriile noastre toxine: negativismul îndărătnic, refuzul de a vedea faptele bune, constructive, din jur [...] Ar trebui să ne dăm jos ochelarii de cal mascat şi să-i mai vedem şi pe cei care fac bine ceea ce fac, aducând puţin confort şi puţină frumuseţe între noi” (2017: 118-119).

În secţiunea Zeul sufocării, Mircea Cărtărescu atinge şi probleme mai delicate, cum este cea a raporturilor ideologiilor stângiste, în general, marxist-leniniste, în particular, cu ideologiile de dreapta. Pe această „întreagă subcultură a stângismului” („de la purtătorii tricourilor CCCP în Ungaria la tinerii cu bandane roşii de pe străzile Romei, de la studenţii comunişti din Viena la artiştii maoişti de la noi [...], de la cei care poartă tricouri cu Che Guevara până la cei ce instigă la demolarea capitalismului putred, de la cocktailurile freudiano-comuniste la cele feministo-comuniste, islamic-comuniste, black-power-comuniste şi eco-comuniste”) o „uneşte ura faţă de capitalism şi orbirea totală faţă de tragedia experimentului comunist” (2017: 158).

Politica postmodernismului românesc, aşa cum transpare din cartea lui Mircea Cărtărescu, este o politică fără politic. Neputându-se ralia, întru totul, la sistemul capitalist, ţara noastră a rămas cumva suspendată între două lumi. În urma eşecului aclimatizării politice, România a trebuit să urmeze calea inerţiei, care a escaladat într-un sistem de corupţie atroce. Aşa cum spune Mircea Cărtărescu, toate ţările au oameni corupţi, însă doar câteva sunt cele care, cel puţin din Uniunea Europeană, au un „organ de corupţie”, un sistem la care toate partidele conlucrează tacit, cum se întâmplă în România. Problematizarea, şi nu explicarea, acestor aspecte reprezintă esenţa cărţii lui Mircea Cărtărescu.