Cosmin Ciotloş a fost colaborator perma-nent la România literară până în 2015. Recenzent, îngrijitor de ediţii şi pasionat de literatura optzecistă, acesta îşi amână debutul editorial în critică.

Antologia din 2015 a primit la apariţie câteva cronici dure, dacă nu de-a dreptul maliţioase. I se reproşa antologatorului, de către Nicolae Manolescu, spre exemplu, o anumită „excentricitate” a selecţiei, apariţia nejustificată a unor nume, dar şi incapacitatea de a surprinde imaginea unui autor prin numărul redus de poeme la care îl împingea formatul colecţiei respective. Se impun totuşi câteva precizări.

Principiul de selecţie descrie două linii convergente: prima este reprezentată de mobilitatea criteriului estetic (ceea ce s-a şi spus, de altfel, sub o formă incriminatorie), iar cea de-a doua linie, care o secondează pe prima, dar căreia nu i se subordonează, este încercarea naivă, dar şi revigorantă totodată, prin care Cosmin Ciotloş încearcă să contureze o „poveste” a generaţiei optzeciste prin fondul poemelor. Se găseşte în antologie un număr însemnat de poeme în care referirile, fie la generaţie, fie la un membru anume se explică unele prin altele, sau care se „deschid” unele din altele. Acest efect al păpuşii matrioşka poate contura o anumită perspectivă originală a criteriului de antologare la care se recurge. În ciuda aparenţei de „deschidere” pe care o arată „harta” selecţiei, antologia pare să se „închidă” şi mai tare, din acest punct de vedere.

Critica, din reflexul de categorizare inerent, are tendinţa de a-şi da ochii peste cap atunci când mai apare un optzecist (re)descoperit sau reinventat. De ce miră „îmblânzirea” încercată de Cosmin Ciotloş în contextul în care numărul optzeciştilor pare să crească de la an la an? Cred că problema este una de fond. Ajuns în perioada de maturitate a receptării critice, după 37 de ani, fenomenul optzecist încă nu are o „opoziţie”, în sensul că liniile principale îi sunt şi i-au fost stabilite „din interior”, adică de criticii optzecişti înşişi, evoluaţi dintr-o „critică «cenaculară»” (cu sintagma lui E. Lovinescu), legitimă până la un anumit moment (Alexandru Muşina, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu ş.a.). A venit timpul ca cineva să ne prezinte fenomenul şi dintr-o perspectivă „exterioară”, şi nu pentru că am bănui pe cineva de parti-pris-uri, ci din nevoia de diversificare a unui moment care încă nu şi-a consumat valorile şi printre ai cărui cititori mă număr şi eu.

Antologia lui Cosmin Ciotloş vine nu să o depăşească pe cea, reprezentativă, a lui Muşina, ci să se aşeze în lateralul acesteia, să o continue, dacă îmi e acceptat paradoxul, de aceea nu înţeleg premisa de la care se pleacă: „Mi-ar plăcea ca această antologie să facă dreptate după treizeci de ani, generaţiei ’80 (luată în ansamblu)”, scrie autorul pe coperta IV. Prefaţa este evazivă. Scurtele referinţe introductive nu sunt referinţe critice, ci fragmente rememorative, fapt care vine în continuarea ideii expuse mai sus.

Prin fondul tematic al principiului de antologare, selecţia lui Cosmin Ciotloş relevă pronunţate afinităţi cu „sentimentalismul rafinat” al generaţiei optzeciste, parafrazând expresia lui Radu G. Ţeposu, din care reţin doar caracteristicile, nu şi numele analizate de critic. De aici şi aerul mult mai... liric faţă de antologia lui Alexandru Muşina, unde predomină poemele emblematice ale generaţiei, poemele lungi, epice, impropriu spus. Dacă în selecţia lui Alexandru Muşina putem vorbi de un didacticism (se pune accent pe artele poetice), aşa cum, implicit, sugerează Cosmin Ciotloş în prefaţă, la acesta din urmă, selecţia, din dorinţa de a nu-l repeta pe predecesorul său, configurează o imagine diluată a autorilor şi a generaţiei. În plus, era foarte greu ca o nouă antologie, la 37 de ani de la conturarea primelor caracteristici ale poeticii generaţiei şi la 22 de ani de la antologia lui Alexandru Muşina să suscite un interes deosebit şi să impună noi direcţii. Când în 1993 autorul poemului Budila-Express îşi publica antologia, acesta venea din postura de opozant al postmodernismului. Plecând de la prejudecata că selecţia nu va fi justă, mulţi au fost surprinşi de calitatea ei, fapt care a făcut din cartea lui Alexandru Muşina un adevărat eveniment. Aceste detalii se subordonează criteriului estetic, dar cu toate acestea participă la „negocierea” sa.

Mă opresc asupra unor date de ordin statistic între antologia lui Cosmin Ciotloş şi cea a lui Alexandru Muşina. Antologia cuprinde 28 de autori, 29 cu Mircea Ivănescu a cărui prezenţă nici nu are rost s-o discutăm, cu doi mai puţin decât în cazul lui Alexandru Muşina; diferenţa pare neînsemnată, însă numărul de poeme cu care figurează poeţii este esenţial. În antologia lui Cosmin Ciotloş media este de 3-4 poeme la fiecare autor, iar la Alexandru Muşina, media este de 7-8 poeme. Apar următoarele nume noi faţă de antologia din 1993: Călin Angelescu, Romulus Brâncoveanu, Magda Cârneci, Denisa Comănescu, Ion Bogdan Lefter, Doru Mareş, Ion Monoran, Dinu Regman, Eugen Suciu, Elena Ştefoi şi Lucian Vasiliu. Creşte şi numărul scriitoarelor optzeciste de la trei la cinci. În 1980, femeile din rândul generaţiei reuşeau să iasă din marginalitate, să doboare barierele unei gândiri falocratice şi să se impună prin poeme încărcate de tensiune şi sensibilitate şi să formeze un nucleu în nucleu. Pare că poezia optzecistelor are ceva din La cittŕ delle donne, din 1980 (!), (Oraşul femeilor) al lui Federico Fellini, se resimte în rândul scriitoarelor un impuls reacţionar, latent, care aştepta parcă a se coagula pentru a ţâşni cu vervă poetică.

Voi trece peste „primul 11 al titularilor optzecişti” şi mă voi opri la poeţii prin care antologia lui Cosmin Ciotloş a vrut să-şi obţină autonomia faţă de cea a lui Alexandru Muşina (chiar dacă opusul este susţinut în prefaţă). Călin Angelescu debutează târziu, în 1990, cu volumul Natură moartă cu accesorii. După care mai urmează Vârsta politică (1994) şi Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă (2002 postum). În antologia lui Cosmin Ciotloş figurează cu două poeme: Linia moartă şi Poemul antenei de televizor din care transpare vocea inadaptatului excentric, înrudită îndeaproape cu poetica nucleului lunedist. Din păcate, în 1990, când apare primul volum al lui Călin Angelescu, această manieră era demult epuizată şi se făcea tranziţia spre (auto)biografismul nouăzecist care a învăţat bine lecţia lui Frank O’Hara. Un alt nume dispărut astăzi din catastifele generaţiei este cel al lui Romulus Brâncoveanu. Debutează în 1991 cu volumul A doua viaţă a lui D.Q., apărut la Editura Eminescu. Din cele patru texte doar poemul Noaptea poate fi citat. Prezenţa în antologie a două nume ca Doru Mareş şi Ion Monoran arată laxitatea şi mobilitatea criteriilor după care s-a orientat Cosmin Ciotloş. Primul este un sentimental care alunecă, poate cu prea multă uşurinţă, în extrema erotismului denudat de orice artificiu stilistic: „şi habar nu au/ că aceste pur şi simplu jocuri de cuvinte/ pur şi simplu/ simple gratuite/ jocuri de cuvinte/ le fac/ numai şi numai/ pentru a convinge femeile/ să se culce cu mine” (2015: 121). Celălalt, Ion Monoran, practică o poezie care îmbină confesivul cu spiritul de frondă, poezia sa, însă, nu-şi evadează propria sferă: „În toate poemele mele/ sunt un băiat de şapte ani// care abia învaţă să taie pâinea/ cu cuţitul// viaţa a pătruns în mine/ o dată cu versul// poemele mele sunt ochii lor// gălăgioase/ şi/ albe// cenuşa după care am ucis poezia// civilizaţia/ murdăria/ singurătatea/ în care va trebui şi eu să dispar// altfel le-ar putea scrie/ oricine” (2015: 137). Acestea ar fi numele cele mai controversate.

Antologia lui Cosmin Ciotloş este una atipică şi nefuncţională dacă ţinem cont de criteriile „clasice” după care se ghidează o antologie. O găsesc, totuşi, un prim pas spre un studiu unitar. Cosmin Ciotloş are o afinitate organică faţă de generaţia optzecistă. Cu o licenţă în Levantul lui Mircea Cărtărescu, cu o teză de doctorat în poezia din jurul lui 1980 şi numeroase articole pe baza acestui moment, criticul pare unul dintre cei mai îndreptăţiţi să dea o monografie a fenomenului în discuţie. Cât va însemna antologia din 2015 în economia acestui studiu (care, după mărturisirile criticului, va apărea cu certitudine) rămâne de văzut.