În M cu cinci deschideri, M. G. Filomir scrie o plachetă de „poezele” ca nişte baloane de săpun. Cartea este segmentată în mini-seria de cinci poeme Deschideri şi ciclul M. Deschiderile par dintr-o altă perioadă poetică. Lexical inventiv, M. G. Filomir încearcă aici un joc intertextual de-a poezia, printr-un ludic gratuit, care aminteşte de „suprarealismul“ lui Ion Barbu din Uvedenrode sau de poemul urmuzian Cronicari: „În perete-un ceas pătrat./ Limba mare s-a blocat/ Într-un colţ tălâmb de geam/ Şi de-atunci, tot viitorul.../ Neam!// Ori de jenă, ori de teamă,/ Nimeni nu băga de seamă./ Toţi erau cu nasul jos,/ Spre paingul fioros,/ Ce cu cracu’ ca cuţitu’/ Atacase infinitu’/ Pe ciorapu’ lu’ Sharon!”. Aceste cinci poeme sunt deschideri spre dimensiuni livreşti, altfel, ciclul M nu mai păstrează nimic din acest stil.

În M, M. G. Filomir se lamentează pe lângă această proiecţie feminină, care este un alter ego, un personaj în manieră optzecistă, căreia i se „cântă” poeziile ca unei muze postmoderne, cochetă, cotidiană, cinică prin impersonalitatea şi volatilitatea ei, prin prezenţa ei absentă: „M-am dus după Ada Kaleh,/ M-ai dus să vezi de-aproape un măr/ putrezit./ Zâmbeai boabelor mele graseiate,/ Visându-mă lângă tine./ Era frumos, M,/ Ştiai să bei apă/ Şi chelnerul întârzia cu nota./ Slavă ţie, Iosife!” (M-am dus după Ada Kaleh...). Nimic nu-şi propun aceste poezii în afara sferei lor atât de fragile în care pulsează trăiri în special de factură livrescă: „Să ne iubim, M,/ Să ne iubim/ printre grămezile de lubeniţă pălită,/ Privind cum luna matoală se duce dracului,/ După coşul spălătoriei Ludmilei Afanasievna!” (Să ne iubim, M).

Se poate vorbi şi de o criză a identităţii care se manifestă printr-un discurs în ton acid, lamentaţia a fost dată pe polemica directă, amintind de Florin Iaru cel din Cântece de trecut strada: „Niciunde nu eşti mai frumoasă/ Ca-n retrovizoare,/ Când crezi că nu te vede nimeni.// Bine că nu-ţi plac complimentele în depăşire!/ Bine că dai din mână când auzi de frumuseţe!// Lasă-mă să zic de toate,/ În toate direcţiile!// Amor se face din orice!// De-asta ţi-e frică!” (Niciunde nu eşti mai frumoasă...) sau „M, ai constant/ Un iz de bragă de trei zile./ Îmi place că eşti un pic/ Trecută/ Că fierbi/ Şi pişti, cam dulce-acrişor.// Dar cel mai tare îmi convine/ Că ştiu,/ Bulă cu bulă,/ Cum o să te treci de tot” (M, ai constant…). O nesiguranţă care se proiectează, iată, şi asupra lui M, nesiguranţă care ia atât formele ironiei, cât şi formele unor sentimente mai adânci.

Toate obiectivele focalizându-se pe misterioasa M, volumul îşi pierde la un moment dat din subtilitate, însă câştigă prin-o multitudine de voci care se înghesuie să dea sentinţe, ba cu iz de banc, ba într-un jargon colorat, de o oralitate naturalistă: „Meştere, eşti încă tânăr/ Şi mecanica pasiunii încă ţi-e grea” (Cică norocul ageamiului) sau „Bătrânul a lăsat-o mai moale: «De ce îţi doreşti, de-aia s-ai parte./ Dar de două ori câte şapte ani/ Şi încă doi de la mine,/ Să nu mai treci prin cazinou!/ Şi să nu mai ceri ţuică!/ Când oi muri,/ Să dai foc la găleată în pivniţă/ Şi să fugi” (Bătrânul a lăsat-o mai moale).

Poezia lui M. G. Filomir este o poezie de limbaj, discursul, uneori supărător de dezinteresat, este reflecţia unei palete culturale care ia în serios doar faptul de a nu lua nimic în serios.

Între iubirea pentru M şi „sfatul” cu bătrânii se conturează o voce caldă, dar şi arţăgoasă, amabilă până la sarcasm, persiflatoare, a unui rebel moderat, toate acestea pe fundalul mai amplu al patimii cuvintelor, care, dacă nu au încărcătură poetică, au o aromă proprie.

Este în poezia lui M. G. Filomir o monotonie zornăitoare, dacă mi se acceptă contradicţia. Fie că este pe stradă (Între florărie şi ginecologie), fie că e pe un drum de ţară, trăncăneala curge continuu şi fără rost: „Mi-ai prins din urmă axioma pleşuvă şi/ păguboasă/ Şi dai din picioare s-o umpli/ De ţărână” (Nu ştiu ce fel de femeie eşti).

Când M. G. Filomir găseşte echilibrul între poza donjuanescă, trecută printr-o oltenizare cam crudă, şi ironia fin intelectuală, rezultă poemele cele mai bune ale plachetei: „De ochii tăi s-au proclamat republici,/ Unii zic că însuşi Atatürk.../ Dar ce să priceapă turcul?/ Ce să priceapă artiştii, politicienii, generalii?/ Ce atâtea manifeste?// Eu sunt cu zaverile zemoase şi afumate./ Cu babele care te blesteamă/ Când li se deoache săpunul./ Cu puradeii care-şi leapădă cobiliţa/ Să te vadă la eclipsă./ Cu lotrii care, la judecată, mint că i-ai lovit./ Cu fetele care, când freacă rufe,/ Se-nchipuie în gârlă cu ochii tăi” (De ochii tăi s-au proclamat republici).

Când intim alături de M a sa, pe care încearcă s-o răsfeţe în fel şi chip, când dominat de amintiri dintr-o perioadă de un prozaism rural sorescian (aşa cum sugerează şi Şerban Foarţă pe coperta a IV-a), când surprinzător prin eclectismul selecţiei, M. G. Filomir ni se propune prin M cu cinci deschideri ca un poet de urmărit.