Prin debutul amânat, în poezia Minei Decu vedem cum o anumită matrice stilistică generaţionistă (cea târziu-douămiistă) îşi orientează direcţia spre noi forme poetice greu încadrabile unei tendinţe, referindu-mă aici la poezia post-douămiistă. După un discurs, încă actual şi puternic, al anilor 2000 (şi cei care au urmat), un discurs cu „dinţii încleştaţi”, avem, în poezia Minei Decu, un exemplu autentic de transcendere, updatare şi depăşire, un discurs de „desprindere” de convenţie şi, în acelaşi timp, de asumare a ei pe cont propriu: „să-ţi spui că renunţarea se hrăneşte cu soare/ că echilibrul e o stare de fapt a lunii încă pline/ a liniştii care nu mai ţine/ de nicio închidere în spatele uşii/ de nicio uşă/ şi apoi maşina de spălat/ şi încercarea de renunţare la durere/ descleştarea dinţilor/ stingerea ţigării la jumătate”.

Putem compara debutul Minei Decu cu alte debuturi amânate din poezia noastră, identificând aceleaşi recurenţe: spirit critic dezvoltat, rezultat al îndoielii şi al reflecţiei, construcţia volumului (în mai multe părţi), omogenitatea şi în acelaşi timp eterogenitatea, rezultat al cuprinderii în acelaşi volum de poeme scrise la distanţă în timp, dar care au fost revăzute şi ordonate după acelaşi principiu.

Poezia Minei Decu din desprindere nu este una re-productivă, ci profund productivă. Procesul de reprezentare îşi găseşte aici o acută autenticitate. Autenticismul, adesea identificat/ confundat, şi prin prisma unor teorii critice, cu biografismul sau personismul, iată că poate genera un discurs original şi în proximitatea acestor direcţii: „bea votca asta/ du-te la baie şterge-ţi rujul/ despleteşte-ţi părul/ apropie-te mai mult de tine/ şi nu zice nimic”.

A doua parte a volumului spune „povestea” unui camionagiu, dar, mai ales, urmăreşte evoluţia în timp a vocii poetei, reflecţiile şi nevrozele generate în acest tranzit al existenţei. Discursul, bine constituit, se face şi se desface în funcţie de stările din poezie, această mişcare de evantai conferă când transparenţă, când opacitate discursului. O insulă de poezie în interiorul unei mări de poezie, această a doua parte conţine două stiluri în care se compun poemele. Este, pe de-o parte, vorba de poeme în care predomină un anumit suprarealism de notaţie: „(îi vorbeam despre el în gând): nu îşi acorda atenţia să meargă cu nimeni puţin îi păsa dacă pasărea de pe stâlpul de care se sprijinea plângea pe limba lui sau râdea”; şi mai apare şi un registru, poate cel mai puternic şi autentic al volumului, al unui prozaism crud, unde predomină directeţea rostirii, amintind de Alexandru Muşina, poate primul practician al acestui tip de discurs în poezia românească. Un extraordinar poem, poemul de la pagina 63, merită citat în întregime: „(îi vorbeam despre el în gând:) n-am fi putut niciodată fi oamenii care să trăiască împreună într-o casă n-aş fi putut niciodată găsi în coşul cu rufe o cămaşă de-a lui niciodată nu şi-ar fi lăsat-o acolo nu şi-ar fi lăsat-o niciunde n-am fi putut întinde cearşafurile la uscat în curte printre care să ne alergăm şi să ne sărutăm în bătaia soarelui n-aş fi putut găsi o carte deschisă pusă cu faţa în jos pe o noptieră lângă o urmă rotundă de pahar şi-o lampă albă mică nu s-ar fi putut auzi noaptea zgomote de paşi mici prin casă pentru că niciodată noi niciodată noi n-am fi putut trăi împreună într-o casă”.

Poemele au aici şi un pronunţat caracter scenic şi prin prisma faptului că legătura cu exteriorul se face prin fereastra-cadru a camionului; avem, astfel, o perspectivă „de pe locul din dreapta”, originală şi ca tematică, şi ca reprezentare (din acest punct de vedere, această a doua parte a volumului ar putea fi privită şi din unghi naratologic). Legat de această perspectivă, „de pe scaunul din dreapta”, atipică pentru poezia noastră, ar putea fi vorba şi de influenţe din literatura americană, unele secvenţe aducând aminte de romanul lui Jack Kerouac, Pe drum: „(vis:) eu o să stau să citesc în maşină tu o să te duci şi o să te întorci o să uiţi ceva eu o să mai citesc puţin până te întorci tu iar şi te întorci o să înceapă să plouă şi tu o să te întorci a doua oară cu geaca în cap şi cu o sticlă de whiskey într-o mână şi cu una de cola în alta n-avem pahare o să mă gândesc eu dar nu contează tu o să-mi vezi privirea şi o să deschizi torpedoul zâmbind aşa cum ştii tu într-o parte să scoţi de acolo două pahare de plastic o să bem şi-o să se facă seară apoi dimineaţă camera o să ni se pară atât de departe o să ajungem la ea râzând şi frânţi de oboseală iar eu o să-mi aduc aminte că atunci când te-ai dus a doua oară m-am temut atât de tare încât mi-am rupt o aţă de la tricou şi-am înfăşurat-o pe deget şi-am sângerat puţin”.

Viziunea, din partea a doua a volumului, poemele în proză, oferă una dintre cele mai inedite perspective din poezia tânără actuală, o poezie a mişcării şi în mişcare, o poezie în care Mina Decu reuşeşte să evite descriptivismul, să vorbească despre tristeţe şi despre singurătate fără să cadă în convenţionalismul acestor teme. De asemenea, o poezie reflexivă evitând, pe cât se poate, psihologismul, îndreptată spre notarea unor sentimente simple, montate inteligent în poem, conferindu-li-se astfel complexitate şi profunzime. Această parte mediană este, de fapt, un volum în volum, puţin dependent de celelalte părţi.

Există în discursul poetic românesc un puternic filon al sobrietăţii în poezia feminină din diferite generaţii, mă gândesc aici la Angela Marinescu, Mariana Marin, Marta Petreu, poete la care sobrietatea apare alterată de o calofilie uneori excesivă a acestui tip de discurs. Sobrietatea, la Mina Decu, nu este calofilă, aceasta mi se pare o altă reuşită. Este posibil ca, prin acest volum, (post)dramaticul, în forma sa cerebrală, prozaică, transparentă, un dramatic al existenţei cotidiene, să-şi găsească premisele pentru a întări o direcţie.