În rândul intelectualilor români, care plonjează în actualitate, fără emfază, fără jargon şi fără vreo fărâmă de elitism, se înscrie şi Adrian Niţă, a cărui carte intitulată Polemice (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, 208 p.) tratează atât evenimente de mainstream, cât şi analize ale spaţiului cultural, politic sau social românesc, cu tot ce conţine acesta – de la diferite complexe, la plăgi netratate la timp sau tratate superficial, la falsităţi, imposturi, indecenţe, până la părţi bune, care ţin de creativitate, autenticitate, seriozitate.

Polemice cuprinde articole şi studii, publicate în mai multe reviste, Observator cultural, Timpul, Cultura, Revista 22 etc., scrise între 2001 şi 2011. Deşi subiectele abordate sunt distincte, ba chiar opozitive, în realitate, acestora li se substituie o coerenţă articulată în jurul unor teme, precum „Polemici cordiale”, „Virusul Antohi” şi „Iarna vrajbei noastre”. Paleta editorialistică a lui Adrian Niţă merge de la rolul, rostul şi eventuala autenticitate a filosofiei româneşti, la semnalizarea şi comentarea unor lucrări cu valenţe fenomenologice, psihanalitice, morale, politice, matematice, apărute pe piaţa culturală a României, până la cultivarea unui activism cultural, în favoarea unei normalizări a societăţii româneşti. Aceasta din urmă ar putea rezulta în urma cultivării dialogului (fără gâlceavă, între membrii comunităţii ştiinţifice, dar şi între intelectuali, în general), prin asumarea trecutului (şi, desigur, înţelegerea lui, pentru eliminarea unor maladii naţionale), prin apariţia unei clase politice oneste sau prin tratarea unor subiecte încă insuficient dezbătute, cum ar fi adeziunea unor intelectuali interbelici la legionarism sau deconspirarea unor informatori ai fostei Securităţi.

Toată această generozitate a subiectelor subscrie nu numai unei unitaţi tematice tripartite, de care vorbeam mai sus, ci şi unei densităţi destul de interesante a istoriei recente, în care românii au trecut prin foarte multe transformări, care, poate, sunt mai greu vizibile în corsetajul subiectivităţii proprii. Un exemplu de evoluţie, cred eu, îl reprezintă presiunea imensă manifestată de toată opinia publică de astăzi, în favoarea unei transformări pozitive, fundamentale, a societăţii româneşti, iar acesta este rezultatul unei presiuni făcute în spaţiul public, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, de către scriitori sau jurnalişti de bună credinţă.

Într-un articol numit Performanţă şi dialog, apărut în 2003, conţinut şi în Polemice, autorul se întreabă, de pildă, dacă instituţiile din România pot conduce la performanţă, în genere, şi performanţă în filosofie, în particular. Răspunsul negativ este explicat prin nemodernizarea învăţământului superior şi prin faptul că universităţile ar trebui să aibă ca angajaţi doar conferenţiari şi profesori universitari, în timp ce asistenţii ar trebui să fie angajaţi pe perioadă determinată. Adevărul în această chestiune, credem noi, începe să iasă la iveală cu ocazia noii legi a educaţiei, odată cu alegerile care au avut loc pentru conducerea departamentelor sau pentru desemnarea membrilor consiliilor de conducere ale facultăţilor. Aceste alegeri au scos la iveală trei tendinţe: una de asimilaţie a asistenţilor sau lectorilor de către cadre didactice vechi (multe fără cărţi sau lucrări serioase); alta reprezentată de orientarea centrifugală a acestora, de izolare, de nepăsare, ca rezultat al terorii produse de cadrele didactice de tip „old school”, fosilizate, ale sistemului universitar; ultima tendinţă a fost de preluare a controlului facultăţilor şi desprinderea de tirania, de corupţia şi de impostura „bătrânilor”.

Cu toate acestea, să nu uităm că cei care conduc şi astăzi sistemul universitar sunt cei care primesc salarii de zeci de mii de euro pe lună, care cultivă birocraţia în interes personal sau care plagiază cărţi din ţară şi din străinătate (nu se obosesc nici pentru acest lucru, ci se folosesc tot de tinerii asistenţi sau de doctoranzii pe care, doar oficial, îi îndrumă). Confuzia birocratică de care se loveşte un tânăr intrat în sistemul universitar, sărăcia în care trăieşte, lipsa mijloacelor, controlul faraonic, obsesiv al „mai marilor” sistemului nasc nepăsare, frică, dezgust şi neimplicare în cercetare. În plus, cum poate un tânăr asistent să fie remunerat cu aproximativ o mie de lei pe lună şi, în acelaşi timp, să plătească chirie, să cumpere cărţi sau să meargă la simpozioane în afara ţării? Adrian Niţă încurajează, de asemenea, ideea susţinerii financiare a universităţii, un spaţiu vital al funcţionării unei ţări care se vrea europeană. „Nu ştiu cine îşi închipuie în ţara asta că se poate face cercetare cu salarii umilitoare, înjositoare” (p. 121), spune autorul în articolul Performanţă şi dialog.

Textele din Polemice nu sunt sută la sută polemice, cum le spune titlul; nu sunt nici rezultatul unor obişnuinţe româneşti de a da reţete; nu sunt nici universal valabile, nici vorbărie sau sofistică. Ele sunt exprimarea unor gânduri asumate, convingătoare sau nu, în momente determinate de timp, într-o ţară diferită de „eterna Românie”, care îşi consumă timpul istoric, prin vocaţia sa europeană.

Studiile şi articolele cuprinse în această carte reprezintă, cred eu, o încercare obişnută pentru un intelectual european, anume tendinţa naturală de a înţelege bucăţi din timpul pe care îl trăieşte, de a lansa în spaţiul public idei, concepte, valori, pentru ca, într-un final, dintr-un mozaic de diferenţe să fie alese cele mai bune. Şi nu doar de dragul scopului, care poate să nu fie atins întotdeauna, ci şi de dragul mijloacelor sau al exerciţiului în sine.