Precedată de experienţe lirice anterioare, (confirmate de apariţii editoriale şi recenzii în publicaţiile momentului), apariţia volumului Cuvinte pe umerii mei goi (Editura Aius, 2020) valorifică anamneza lor literară, concomitent cu emergenţa unor „linii de fugă” inedite, sub patronajul aceluiaşi sentiment germinator, iubirea. Florina Ungureanu, tentată uneori de semnul lingvistic anglo-saxon, (chestiune ce ţine de formaţia profesională a autoarei), propune printr-un discurs liric frust, o incursiune abruptă în trăirile unui eu ultragiat de propriile confesiuni neconforme canonului emoţional prestabilit: „câte lucruri simple mi-ar plăcea să trăim/ câte seri trăite boem şi fără ţintă/ mi-ar plăcea să avem/ dar nu putem/ cu o dragoste atât de mare/ putem doar să visăm la ceva banal/ atât ne-a mai rămas” (Banal). Titlul frapează prin asocierea metaforică a cuvintelor, devoalând ab initio principiul fundamental al acestui tip de creaţie – „cuvântul care îmbracă” („mă învelesc în cuvinte/ şi mi-e bine” (Simţuri). Această sintagmă devine în accepţiune personală o radiografie emoţională nuanţată, în regim de diacronie cu postularea sa mentală. Răspunsurile „nu vin deloc/ când pui întrebări/ ele vin dintr-odată/ când ţi-e frig/ şi nu mai ai cu ce să te acoperi” (Frig). Poezia nu este astfel nici tămăduire, nici emfază, devenind un exerciţiu literar irezistibil, ci o formă de recunoaştere spontană a unui afect anterior („mi se întâmplă/ uneori/ de tristeţe /sau de bucurie/ să izbucnesc/ în versuri” (Gând). Această sublimare transpare în poemul ce conţine sintagma-titlu „cuvinte pe umerii mei goi”, conferindu-i, astfel, un caracter de artă poetică („taci şi toate cuvintele/ zăbovesc pe umerii mei goi/ le recuperezi/ sărutându-i/ încet/ încet” (Cuvinte). Compoziţional, volumul înglobează secţiuni lirice eterogene ca perspectivă emoţională şi timp al înregistrării, unite însă de aceeaşi disponibilitate afectivă şi de imersiunea rapidă în „miezul” trăirilor.

Titlurile poemelor sunt ele însele poezii contrase cu trimitere clară la „corola de minuni a lumii” în care destinatarul este responsabilizat prin simplă menţionare, iubirea transformându-se din subiect al expansiunii lirice în obiect etic al contemplării. Ea se desprinde de „eterna poveste”, tema şi supratema la nivel de avataruri fiziologice ale sentimentului, iar consecinţele ei sunt sintetizate prin versurile: „am strâns/ toate mângâierile tale/ rămase printre amintiri/ le-am împachetat pe culori / şi le-am aşezat printre haine/ şi le mai port uneori” (Cum ştiu eu). Universul liric al autoarei pendulează între sacru („îmi port iubirea/ pe crucea în formă de inimă/ nu am nevoie/ să mă închin la ea/ bate în piept/ şi/ îi sunt credincioasă şi te invit/ la cina mea cea de taină” (Ruga) şi profan („de-aş locui la Paris/ aş încerca să pictez La Tour Eiffel… aş trăi la vie en rose…”), notele de mijloc aducând arome de frig, ploaie („îi ţin ploii de urât/ şi îi vorbesc printre picături” (Ploaie), cafea („câteva din cuvintele tale dulci/ se topiseră când ai gustat din cafea” (Cafea) sau noapte („se lasă noaptea între noi/ negru şuvoi/ e-amară/ şi ţine/ cât una polară (Amară).

În concluzie, versurile Florinei Ungureanu nu sunt simple trăiri scanate de impulsuri literare, ci mai degrabă o formă de recuperare metonimică a sentimentului investit (de dragoste cel mai adesea), surprins la nivel de alegorie cotidiană. În sinuosul drum al minţii până la suflet şi înapoi, gândul se sublimează în tot ce nu mai poate fi rostit fără să fie vers („cuvintele şi-au tăiat silabele/ nu mai suportă/ să nu fie/ rostite”). Cuvintele astfel izvodite, zăbovesc „pe umerii ei goi”, îmbrăcându-i în răspunsurile unui sistem imunitar afectiv, trezit de iminenţa iubirii.