Revizitări. Principiul poetic şi mărcile unui studiu peren
de Irina Georgescu
Pentru
aproape orice profan, arta contemporană pare o domnie a aleatoriului1 , în condiţiile în care diversitatea
pune problema primatului, iar originarul devine palimpsest. Ceea ce pare să fie
grilă de lectură într-o lucrare devine redundanţă în alta, pentru că masca,
prin suprapunerea ei pe chipuri umane sau animaliere sau numai prin simpla
înşiruire a simbolurilor, tinde să se sustragă unei zone deja fixate. Ceea ce o
caracterizează este labilitatea. La fel funcţionează şi principiul poetic la
Edgar Allan Poe: poezia nu exprimă, ci creează ritmic Frumuseţea, care e
elevaţie, mişcare spirituală ascensională, iar obiectul poeziei devine propria
creaţie ca tensiune spre absolutul obiectiv şi inaccesibil.
În
prefaţa la Principiul poetic (traducere din engleză de Mira Stoiculescu,
prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, Editura Univers, 1971, 107 pag.), Matei
Călinescu afirmă tranşant că poezia lui Poe şi ideile sale despre poezie au
rodit, ele trebuie considerate ca nişte părţi constitutive ale fenomenului
liric modern şi ale conştiinţei moderne a lirismului (p. vi), iar teoria
poeziei devine, pentru Poe, o filosofie a compoziţiei, un examen al modului în
care se fabrică un poem (p. vii). Cât de actuală mai este o asemenea
interpretare a studiului lui Poe, mai ales că lucrările ample despre poezie
tind să se reducă drastic sau să nu reziste în timp? Perenitatea unui astfel de
demers este asigurată pe de o parte de receptivitatea publicului, de gradul de
interes şi, pe de altă parte, de un teren fertil de studiu.
Liniile
de forţă ale Principiului poetic rezidă în dihotomii făţişe sau
nedefinite: în primă instanţă, este vorba de opoziţia între poem şi lucrarea
ştiinţifică, mai precis, de diferenţa dintre urmărirea plăcerii estetice şi
căutarea adevărului. Această idee se revendică de la Longin, unde, în Despre
sublim, poemul este imitaţie a realităţii, iar opera ştiinţifică este
observarea atentă a acesteia. Poe citise, desigur, atât studiul lui Longin, cât
şi pe acela al lui Coleridge, Biographia Literaria, din 1817, în care
apare clar opoziţia dintre poem şi lucrările ştiinţifice: un poem este acea
specie de compoziţie care se opune lucrărilor ştiinţifice propunându-şi drept
obiect imediat plăcerea, şi nu adevărul.
Preocuparea
lui Poe de a defini un asemenea concept îşi are originea în curiozitatea de a
parcurge diverse alte studii şi articole; printre definiţiile date poemului de
către E. A. Poe, aş putea aminti Poems, din 1831, reprodusă sub titlul
Scrisoare către dl B (Letter to Mr. B) în The Southern Literary
Messenger (iulie 1836), unde constată că un poem este, după părerea mea,
opus unei lucrări ştiinţifice întrucât are drept obiect imediat plăcerea, iar
nu adevărul; el este totodată opus operelor romaneşti, căci are drept obiect o
plăcere nedefinită în locul unei plăceri definite, şi el este poem numai în
măsura în care se apropie de acest ţel; operele romaneşti prezintă imagini
perceptibile prin senzaţii definite, poezia tinde spre senzaţii ne-definite,
iar pentru aceasta muzica este mijlocul esenţial... Muzica, atunci când se
combină cu o idee care produce plăcere, este poezie; muzica fără idee este doar
muzică; ideea fără muzică este proză2 .
În Philosophy of Composition (1848), ideea de inspiraţie devine ţinta
unui atac puternic şi categoric. Poezia înseamnă, astfel, Rhytmical Creation
of Beauty. Tot Poe aduce în discuţie şi distincţia dintre poezie şi proză,
unde cunoaşterea adevărului, sinonimă cu satisfacerea intelectului şi
manifestarea pasiunii, înţeleasă ca tulburare a inimii, pot fi atinse şi în
poezie, deşi sunt mult mai uşor de atins în proză.
Principiul
poetic
este textul unei conferinţe rostite în 1848 şi 1849 şi publicat postum în 1850,
distingând clar între logica procesului de creaţie poetică, ieşită de sub
influenţa spontaneităţii, a inspiraţiei şi logica poeziei pure; în esenţă,
logica poemului tinde să devină o logică a sugestiei. Dificultatea înţelegerii
unui poem sporeşte frumuseţea acestuia. Concepţia despre poezie a lui Poe
acordă importanţă tehnicii, mijloacelor de compoziţie, pentru că, aşa cum Poe
arată într-un studiu din 1848, The
Rational of Verse, versul îşi are originea în plăcerea omenească de a percepe
egalitatea, potrivirea, ideea de egalitate le cuprinde pe acelea de
similaritate, proporţie, identitate, repetiţie şi adaptare sau potrivire. Spre
deosebire de Poe, Northrop Frye consideră că în toate timpurile, în poezie,
fuziunea dintre concret şi abstract, între aspectul spaţial şi cel conceptual
al dianoiei, a constituit o trăsătură fundamentală a imaginii poetice a
oricărui gen3 . Separarea netă
între emoţia înălţătoare şi lipsa acesteia dă seama atât de dimensiunea
poemului, cât şi de valoarea lui: expresia «un poem lung» e pur şi simplu o
contradicţie în termeni. Nu e desigur nevoie să mai remarc că un poem îşi
merită numele doar în măsura în care emoţionează, elevând sufletul. Valoarea
unui poem stă în intensitatea acestei emoţii înălţătoare (p. 1), într-un loc
împresurat de coaste abrupte, de ceţuri, de ziduri, loc dincolo de care nu mai
sunt alte locuri, [unde] gândirea lui Poe îşi înfiripă mai întâi propriile
limburi. Nimeni şi nimic nu-i poate trece hotarul4 .
Diferenţa
între poezie şi proză este, însă pentru Northrop Frye o diferenţă de ritm, pe
de o parte, un ritm recurent care se raportează la accent, metru şi la formula
poetică şi, pe de altă parte, la un ritm semantic al sensului, propriu prozei:
în fiecare poezie sunt perceptibile cel puţin două ritmuri distincte. Unul
este ritmul recurent, după cum am arătat o structură complexă formată din
accent, metru şi formulă sonoră. Celălalt este ritmul semantic al sensului sau
ceea ce se înţelege de obicei prin ritm al prozei (p. 329). Căutarea unui
limbaj înflorit necesar poeziei, în contrast cu austeritatea adevărului
funcţionează pe paliere diferite, deşi se consideră, tacit şi pe faţă,
implicit şi explicit, că ţelul final al oricărei poezii este Adevărul [...].
Adevărul are legi severe. El nu face bună vecinătate cu mirtul. Adevărul nu are
nicio tangenţă cu ceea ce e atât de necesar Poeziei [...]. Când vrem să
susţinem un adevăr, avem nevoie mai curând de sobrietate decât de limbaj
înflorit (p. 7-8). Limbajul ales este marca poeziei, la fel de specios cum
este in extremis şi sentimentul poetic, întreţinut prin muzică.
Sonoritatea poemului se ţese pe canavaua cuvintelor, iar Poe dedică numeroase
pagini din studiul său cercetării elementelor de prozodie, strofelor, ritmului
şi rimei, pentru obţinerea purităţii sunetelor şi a frumuseţii cristalizate:
poate prin muzică sufletul se apropie cel mai mult de marele ţel pe care se
luptă să-l atingă atunci când e animat de Sentimentul Poetic crearea
Frumuseţii absolute (p. 10). Totodată, pentru Poe, emoţia ţâşneşte din
interiorul unei frumuseţi absolute, diferită de pasiune, dar şi de adevăr şi de
precizia limbajului ştiinţific: scopul meu a fost să sugerez că, deşi acest
Principiu este de fapt Aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută, el se
manifestă întotdeaună printr-o emoţie înălţătoare a Sufletului, cu totul
independent de acea pasiune care constituie beţia inimii sau de acel adevăr
care e satisfacerea raţiunii (p. 31). Oglindă şi ultra-oglindă
(outre-miroir5 ), implicaţie şi
ieşire sunt împreună prescrise de structura acestui speculum incert,
deoarece nici un enunţ nu se află la adăpost, precum un fetiş şi dejoacă orice
siguranţă dobândită în opoziţia dintre valoare şi non-valoare, respectabil şi
non-respectabil, adevărat şi fals, sus şi jos, interior şi exterior, întreg şi
parte6 . De altfel,
toate aceste opoziţii se defectează prin simplul fapt că oglinda are loc.
Fiecare termen îl captează pe celălalt şi se exclude de la sine.
1
Thierry de Duve, În numele artei: Pentru o arheologie a modernităţii,
trad. rom. şi prefaţă de Virgil Mleşniţă, Cluj-Napoca, Editura Idea Design
& Print, 2001, p. 83.
2
Apud Matei Călinescu, Prefaţa la Principiul poetic, p. xii.
3
Northrop Frye, Anatomia criticii, trad. Domnica Sterian şi Mihai
Spăriosu, prefaţă de Vera Călin, Bucureşti, Editura Univers, Bucureşti, 1972,
pag. 354.
4
Georges Poulet, Metamorfozele cercului, traducere de Irina Bădescu şi
Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers,
1987, p. 258.
5
Jacques Derrida, Diseminarea, trad. Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti,
Editura Univers enciclopedic, 1997, p. 323.
6 Ibidem.
|
|