Septembrie 1982

Când am ajuns la Rodna, ca proaspăt inginer stagiar, credeam că poposisem într-un loc straniu, cu mentalităţi arhaice, dar între mine şi localnici eu eram cel ciudat (orăşean extravagant), deoarece ei se comportau firesc şi natural. Nu mă mira că sosisem probabil în ultimul loc din România unde încă se mai purtau opinci şi chimire late din piele, vârstate cu bumbi mari de alamă, ori că cine nu avea clop negru, cu boruri largi, era considerat venetic, vinitură, străin sau altfel. Mă mira, în schimb, că atunci când voia să mănânce un viţel, fătat de propria-i vacă, bietul ţăran trebuia să găsească cele mai nenorocite soluţii ca să convingă veterinarul (comunist) că viţelul a murit de moarte bună, ceea ce însemna să-1 sufoce noaptea, pe întuneric, cu un sac de polietilenă, ca să se bucure de roadele muncii lui. Bucurie e un fel de-a spune, căci în realitate era o mare tristeţe să-ţi omori, în chinuri, viţelul…

Veterinarul înghiţea găluşca, nefiind nevoit să raporteze autorităţilor statului vreo moarte suspectă (adică de topor) a vreunui biet viţel, mai ales că pe atunci erai obligat să vinzi statului viţeii, pe un preţ de nimic, ca şi cum el, statul comunist – în fond o utopie – ţi-ar fi dat altceva de mâncare, în schimb... Oamenii sufereau şi trăiau cum puteau, mai bine spus rezistau...

Niciunde în România n-am mai mâncat brânză bună ca la Rodna, coleşă (mămăligă) cu straturi de slănină friptă, brânză, smântână şi ouă, sau roate de cartofi fripte pe plită, combinate cu acel lapte acru aspru şi iute la gust.

Era o toamnă sfâşietoare, în care îmi găsisem timp să fiu la curent cu toate mişcările localnicilor, şi începusem să mă mir că nu văd nici o turmă coborâtă de pe Ineu, la lumina zilei, cu măgari, câini şi samare, ca-n baladele lui Topîrceanu... Bătusem munţii cu piciorul, cunoşteam bine locurile, şi ştiam că undeva, acolo sus, deasupra noastră erau turmele, dar nu le zăream şi nu le auzeam întorcându-se, ca şi cum totul rămânea învăluit în mister. Oricum, pe cine-aş fi întrebat nu mi-ar fi spus nimic, datorită acelei neîncrederi tradiţionale manifestate faţă de orice străin de spiritul locului, de prea puţin timp venit acolo încât să merite atenţie, mai ales că locuiam temporar într-un apartament de bloc, nu departe de centru.

Aşadar, acele zile ale toamnei se scurgeau lin peste aşezarea de sub munţi, fără ploi sau vânturi, răsăriturile şi apusurile se răsfrângeau larg în seninătatea cerului fără urmă de nor şi se părea că iarna va veni târziu. Dar localnicii aruncau mereu priviri îngândurate spre creasta Ineului, sfâşiaţi de amintirea altor ierni crâncene, şi dădeau din cap că nu-i a bună, de data asta iarna avea să vină dintr-odată, brusc şi ameninţător, fără vreun lung sezon de trecere, cu geruri cumplite şi nopţi îngheţate, aşa că nu mai era vreme de pierdut, trebuiau pregătiri serioase să învingă hopul, ca de-atâtea ori în viaţa lor chinuită. Eu asistam impasibil şi nu prea, căci vrând-nevrând, oricum simţeam o nelinişte, simţeam că lipsea ceva pentru a fi totul bine; nimeni nu era asigurat perfect pentru lunga amorţire .E drept, de jinars nu ducea lipsă niciun localnic, dar alcoolul era doar o garanţie teoretică, nu suficient de puternică în a rezolva celelalte probleme: foamea şi frigul. Râdeam şi aşteptam să se întâmple ceva, măcar din dorinţa de a înţelege unde (nu şi de ce) mă aflu. În scurt timp, răbdarea mi-a fost răsplătită, deoarece numai într-o singură noapte aveam să elucidez misterul. Era acea noapte neprevestită, neanunţată, neprecizată, noaptea secretă în care se întorceau turmele de pe Ineu. De ce noaptea şi nu ziua? Pentru că în chingile regimului comunist, doar pe întuneric şi pe tăcute se mai putea desfăşura o Sărbătoare, derulată cândva la lumina zilei...

În noaptea aceea contemplam de după ferestre un triumf reprimat, cu resemnarea datorată epocii. Ele, turmele, când urcaseră la munte, în primăvară, o făcuseră la lumina zilei, sub ochii tuturor, fără să aibă nimic de ascuns. Acum, la întoarcere, datorită celor 1000 de ochi ai statului, trebuiau să revină ruşinos, noaptea, pe întuneric, pentru a nu se vedea (şi contabiliza) cu ce se întorc... Tristă povară, pentru un sezon de muncă la stână...

În noaptea aceea, a întoarcerii oilor la Rodna, n-am auzit decât răpăitul mărunt al copitelor pe asfaltul străzii principale, un clinchet continuu de clopoţei, care salva totul, printr-un sunet magic, protector, şi fluierăturile scurte ale ciobanilor. Nu mai lătrau câinii, nu mai zbiera vreun măgar, nu mai cânta niciun oier, era ceva ferit, ascuns, desfăşurat în grabă, la întuneric şi la adăpost de ochii lumii. Cum altfel, când ciobanii se întorceau cu multă brânză şi lapte acru în putineele de lemn, atât ale lor, cât şi ale proprietarilor oilor, în afară de cota pe care le-o impunea statul? Noaptea nu mai avea nimeni chef să le verifice samarele, nici măcar pârdalnicii de miliţieni, care oricum tot de la ei aveau să mănânce. Toată lumea dormea şi se prefăcea că nu ştie nimic, într-un mod aparte de a ignora comunismul şi efectele lui imposibile, într-un sentiment de solidaritate de grup, specific micilor comunităţi locale, ca mijloc de apărare împotriva duşmanului comun... Aşa stând lucrurile, nu era iarnă să nu găseşti putina plină cu brânză iute şi sărată ocnă (ca să ţină mult de udătură) chiar şi la casele fără oi, ca să nu mai spun de putineele sigilate cu lut, pline şi acelea cu lapte acru, gros şi consistent. Totul era sărat cumplit ca să nu se strice şi să nu se mănânce într-o lună, câtă vreme la Rodna uneori iarna ţinea şi 6 luni... Evident că după o asemenea întoarcere din munţi chimirele unora dintre păcurari se îngroşau considerabil. În acele vremuri, dintr-un sezon de oierit câştigai între 16 şi 30 de mii de lei, bani care erau puşi bine în ladă, teancuri-teancuri, aşteptând ziua când să fie investiţi într-o casă impunătoare, pentru fala urmaşilor, în timp ce autorii câştigurilor urmau să-şi petreacă restul zilelor într-o modestă anexă, zisă „bucătărie”. După ştiinţa mea, în acea toamnă nu exista rodnean fără o sută de mii de lei la ciorap, din munca lui cinstită. Acum, în finalul acestei aduceri aminte, trebuie să recunosc că în scurta mea şedere la Rodna un singur sunet aspru, agresiv s-a interpus nefiresc peste răpăitul mărunt al copitelor pe asfalt, care consfinţea întoarcerea oilor de la munte: răgetul Rabelor de 16 tone, încărcate până la refuz cu lemn de fag, coborâte de sus, din munte, şi ele la adăpost de ochii legii, în complicitate cu pădurarii. Basculantele acelea goneau mâncând pământul, de-mi zăngăneau geamurile locuinţei, căci începuse traficul cu lemne de furat, în cenuşiul unei epoci fără ieşire. Petreceam ore în şir în faţa ferestrelor, contemplând şi oi, şi camioane, întrebându-mă, fireşte, până când, şi până unde...

Într-un târziu am aflat, dar acum, peste ani şi ani, încă nu mi-a ieşit din auz acel ropot mărunt al copitelor pe asfalt, şi imaginea din ochii minţii, a puhoaielor de oi care parcă ar fi fost furate, de nu se puteau întoarce la lumina zilei pe la casele stăpânilor, ci doar noaptea, pe întuneric, în promiscuitate, aşa cum a fost Dumnezeu la români, ascuns în întuneric, aproape 50 de ani... Dacă există un sfârşit al tuturor lucrurilor, acela nu poate fi decât adevărul, indiferent câţi ani îi trebuie pentru a răsări, suveran peste întuneric. Sper ca niciodată, în România, să nu mai văd vreo turmă de oi întorcându-se noaptea de la munte, căci ar fi ca şi cum toţi am muri a doua oară...