Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Cath J. se ivea din când în când dincolo de vitrină, cu acelaşi mers legănat şi zâmbet pe chip ce îi însoţea mişcarea scurtă de mână ce părea că-mi transmite: ştiu, ştiu că lucrezi, o să vin mai târziu.

Cath era prima fată pariziană pe care o cunoscusem şi cu care mi-a fost dat să mă împrietenesc. S-a întâmplat în timpul febrei pentru pregătirea filmului Generalul armatei moarte. Marco Bellocchio îmi făcuse cunoştinţă cu ea, într-o cafenea vizavi de locuinţa lui Michel Piccoli, pe rue MacMahon, în vreme ce-l aşteptam pe acesta. Cath avea 23 de ani şi spera să primească măcar un rol de mâna a doua în film. Jucase în vreo două-trei filme de televiziune, dar, după cum mi-a mărturisit, nu avusese cine ştie ce succes. Mi-a mai spus că-i place literatura rusă şi că ştia că fusesem student la Mocova. În vreme ce-mi vorbea, simţeam că nu i se va da nici un rol, nici măcar unul secundar. Era prea veselă pentru un film atât de sumbru.

Chiar dacă s-a întâmplat aşa, asta nu m-a împiedicat ca, la următoarea venire la Paris, s-o întâlnesc din nou. Filmul începuse turnarea, dar pe chipul ei nu se schimbase nimic. M-a invitat bucuroasă în apartamentul ei din strada Cardinal Lemoine, unde sâmbătă aveau să se strângă, ca de fiecare dată, câţiva prieteni şi prietene de ale ei. Din experienţa moscovită ştiam că, dintre cele două posibilităţi care se creau în asemenea situaţii, şi anume plictiseala de a te trezi străin şi singur printre ei şi bunăvoinţa celei care te-a invitat, încercând să umple golul din jurul tău, ea avea s-o aleagă pe aceasta din urmă.

Iar Cath părea făcută chiar pentru aşa ceva. După ce ne cunoscuserăm aflase ceva mai mult despre lumea din care veneam, iar în rolul de soră mai mică a intrat chiar în seara aceea.

Şi asta s-a repetat ori de câte ori ajungeam în Franţa, singur sau cu Helena, pe care a cunoscut-o de asemenea. Şi a continuat chiar şi după ce ne-am stabilit la Paris, după căderea comunismului. Venea în fiecare duminică în Bld. St. Michel, nr. 63, la prânzul ritualic cu fetele noastre.

De fiecare dată existau noutăţi în viaţa ei: două sau trei filme noi sau tot atâtea roluri în teatru. Băgasem de seamă că, în ciuda acestor noutăţi, un lucru rămânea neschimbat: comportamentul ei de soră mai mică. Era mereu ea, fără a fi deloc cea dinainte. Într-un rând m-a surprins când mi-a spus că se apucase de pictat, dar surpriza cea mai mare avea să mi-o facă atunci când din interiorul tipic al genţii ei de pariziană (cu parfumul, rujul şi celelalte mărunţişuri) a scos ceva neaşteptat: primul ei roman.

Ştiu că o s-o iei în glumă, mi-a spus când mi-a arătat al treilea roman, dar acum era romancieră, ba chiar, în scurta notiţă, înainte de „actriţă“ scrisese „romancieră“.

Simţeam că n-o să mi-o ia în nume de rău ştiind că acum, fiind deja scriitoare, în ochii mei, parcă în glumă, ca atunci când fetiţa din cartier iese prima într-un concurs, ea avea să rămână cea pe care o cunoscusem la început.

Cum se părea, contrar oricărei logici, în mintea mea, dintre toate calităţile ei: actoria, scrisul, pictura, era una în care nu se putea exprima: aceea de soră.

Într-o scrisoare de-a mea publicată în memoriile Helenei părea să transpară această calitate a ei.

Era o scrisoare din anul 1989 şi, cum era scris în primele rânduri, în stânga, era „ultima scrisoare de la Paris“.

Iată şi textul:

„La Paris e timp frumos. Prietenii sunt la fel, fideli, apropiaţi, nebuni ca de fiecare dată. Bosquet, după scandal, a plecat la Praga. Michel e tot acolo. Circulă tot felul de amănunte picante. A izbucnit o ceartă de mai mare frumuseţea. Gândeşte-te că Dominique, de la Fayard, o mână de om, s-a certat la telefon cu premierul Luxemburgului din cauza vizei mele! La TV continuă o controversă aprinsă dacă fetele musulmane ar trebui să poarte feregeaua sau nu! Cath J. mi-a mărturisit că-i e teamă că va fi ucisă de logodnic. (Am observat că acum, la Paris, asta e la modă – trei-patru dintre cunoştinţe mi-au spus că le este frică să nu fie ucise de vreun amic sau amică din cine ştie ce motiv.)

Ce să mai scriu? Peste o oră plec spre Luxemburg, unde mă aşteaptă cu multă pompă. (Mi se pare că patronul librăriei unde se vor vinde cărţile cu autograful meu este în acelaşi timp şi viceprim-ministrul ţării, dar că Marele Duce nu-l iubeşte prea tare etc., etc., însă acesta vrea să se folosească de vizita mea pentru a-i demonstra celuilalt că intelectualii îl iubesc etc., etc.)“.

În vreme ce Helena răsfoia însemnările şi scrisorile pentru cartea ei, aruncându-le rapid câte o privire, încercam să-mi amintesc dacă se mai află ceva în spatele grotescului şi umorului din ele. Era ciudat că, deşi le scrisesem cu mâna mea, nu-mi aminteam nimic în acest sens. După cum se părea, îndată ce mă apucam de scris, treceam imediat într-o stare de transă, devenind ironic, batjocoritor sau vehement faţă de orice şi de oricine. Era un soi de nervozitate ascunsă, de un fie ce-o fi inconştient sau de carapacea unei duble personalităţi.

Poate că doar această presupunere putea oferi o explicaţie. Era nu una, ci două realităţi paralele care se războiau în mine, cel puţin în această perioadă ireală.

Cath intrase poate întâmplător în această încurcătură. Probabil că, la o privire dinafară, explicaţia era mult mai simplă. Ştiind că, în optica ei, eu eram omul care „venea din infern“ (şi o spunea atât de degajat de parcă ar fi fost vorba despre Disney Land), orbecăiala era pe cât de explicabilă, pe atât de lipsită de sens.

Se întâmpla ca nepotrivirea să fie reciprocă. Visele cu Parisul în descompunere aveau totuşi un miez de adevăr. Cele două lumi erau atât de opuse una alteia, încât, atunci când se ciocneau, din ele săreau bucăţi întregi. Pe scurt, nu mai făceau parte din mine. Iar Cath nu făcea nici ea excepţie, de unde şi mirarea mea atunci când ea apărea în faţa geamului cafenelei, ca şi când în faţa ochilor mi-ar fi apărut o fantomă.

Aveam impresia că Patrick Modiano, care era un obişnuit al Jardin du Luxembourg, nu ieşise niciodată la poarta de pe partea aceasta pentru a traversa pe trotuarul nostru.

Locuia în zona opusă a parcului, probabil pe strada Fleuris, acolo unde, la numărul 27, Gertrude Stein îi aduna odinioară pe tinerii scriitori americani, pentru ca, într-o zi, să le adreseze celebra ei frază „sunteţi o generaţie pierdută“.

Modiano se plimba aproape în fiecare zi, puţin după prânz, cam în acelaşi timp cu mine. Era uşor de văzut de departe, tot astfel precum se aflase despre el că, după retragerea din scenă a lui Julien Gracq şi a lui Claude Simon, Modiano şi Le Clézio, doi scriitori mai tineri, parcă îndeplinind un ritual cunoscut, îşi creaseră propria grupare. Era cam la fel cu ceea ce făcuseră la început André Maurois – François Mauriac, Evtuşenko – Voznesenski în literatura sovietică, sau, în lumea capitalelor, Budapesta şi Bucureştiul, care, pentru locuitorii de dincolo de Atlantic, erau frecvent acelaşi oraş.

Tendinţei de a forma un tandem, deşi uşor de observat, era greu să-i găseşti cauza. Există scriitori parcă născuţi pentru asta, aşa cum alţii preferă exact contrariul. Camus-Sartre, de exemplu, erau un tandem nereuşit, aşa cum erau, culmea, şi cuplurile care apar ceva mai frecvent în viaţă, bărbat-femeie (Sartre-Simone de Beauvoir fiind o raritate). Iar ele, femeile, cu excepţia poate a Annei Ahmatova sau Marinei Ţvetaeva, în general par de neapropiat.

Tandemul Modiano-Le Clézio părea armonios, până când Premiul Nobel acordat celui de-al doilea a stricat echilibrul. Nu-mi mai amintesc dacă Modiano, în urma acestui fapt, venea mai des sau mai rar în parc.

Se întâlneau adesea şi nu-şi ascundeau faptul că se cunosc, dar, pentru că Modiano era mai dificil în relaţia cu oamenii, lucru pe care-l recunosc şi în ceea ce mă priveşte, evitau să se salute. (La Tirana, în timpul acesta, împreună cu alte obiceiuri postcomuniste, pătrunsese şi acela al conflictului provocat de o privire insistentă şi de expresia „de ce te uiţi la mine?“, lucruri care se găseau adesea în cronicile mondene şi constituiau un motiv de ceartă.) Conform obiceiurilor de la Tirana, Modiano şi cu mine, după un schimb de replici „de ce te uiţi la mine?“, ar fi trebuit să ne luăm de câteva ori de gât, numai că, într-o zi, ne-am încetinit paşii probabil în acelaşi timp şi, arătându-ne mulţumirea de a fi depăşit neînţelegerea, ne-am spus pe nume unul altuia.

I-am spus că-mi luam în fiecare zi cafeaua la Rostand, iar el, sau o ştia, sau a vrut să fie elegant, mi-a răspuns: „Da, ştiu“.

Ne-am înţeles să ne întâlnim chiar la Rostand. De la acel moment au trecut deja doi ani şi, deşi ne-am mai promis asta de câteva ori, n-am reuşit să bem cafeaua aceea împreună, până ce mi-am amintit de linia fatală, trotuarul, pe care el n-a depăşit-o niciodată.

Într-o zi, când ne-am întâlnit, Modiano era cu soţia, care a repetat cuvânt cu cuvânt ceea ce-i spusese el referitor la cafea, în vreme ce bărbatu-său o asculta cu o mină veselă. Cu acest prilej, cercul întâlnirii noastre viitoare s-a lărgit, căci în el a intrat fireşte şi Helena, iar eu, după ce am făcut schimb de telefoane, i-am arătat cu mâna imobilul de la numărul 63 şi le-am spus că-i aşteptăm cu drag.

Nici nu se împlinise anul când, cu un zâmbet fericit care anunţă de obicei o descoperire, el mi-a zis că vizavi de poarta noastră observase un chioşc de ziare, ceea ce arăta că pe nesimţite situaţia se îndrepta spre o vizită în familie. Nu mai rămăsese decât să-i dau numărul de interfon, lucru care s-a întâmplat peste un an.

Şi poate că de data asta vizita chiar ar fi avut loc, dacă n-ar fi intervenit ceva neaşteptat: numele lui a apărut brusc pe lista candidaţilor la Premiul Nobel. Îndată ce am văzut în presă, primul meu gând a fost să merg în parc şi să-l întâlnesc. Mai mult decât o dorinţă, era o obligaţie. Eram amândoi pe listă şi nu se întâmpla în fiecare zi ca doi oameni care se plimbau prin acelaşi parc să se afle pe aceeaşi listă a Premiului Nobel. În plus, şi asta era esenţial, în vreme ce eu mă aflam pe listă pentru a treizecea oară, el apărea pentru prima dată, aşadar, ca „boboc“ ce era, aveam obligaţia să-i spun ceva. Poate ceva banal, în sensul că n-ar trebui să dramatizeze dacă nu… în cazul în care…

Tocmai mă gândeam la toate acestea, când mi-am dat seama că făcusem două tururi de parc fără să-l întâlnesc. În turul următor, odată cu întrebarea dacă aflase, mi-a trecut prin cap că poate motivul pentru care nu-şi făcuse apariţia era tocmai că ştia. Tot Parisul îşi amintea cuvintele „quelle horreur!“ (ce oroare!) rostite de Beckett în clipa în care a aflat la telefon că primise premiul. Iar de la Modiano nu te puteai aştepta decât la ceva asemănător.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu a ieşit din casă nu doar până în joia în care s-a anunţat premiul, ci nici în cele două luni care au urmat, ca şi când ar fi aşteptat ca în Jardin du Luxembourg să cadă şi ultimele frunze, martori tăcuţi ai tuturor evenimentelor.

Se înţelege că acum ar fi trebuit să treacă alţi doi ani, în afara celor care trecuseră în aşteptarea întâlnirii noastre.

Analizând în linişte împrejurările, surprizele neaşteptate, scurgerea lentă, dar sigură, a timpului, numărul schimbat la interfon, fără a mai pune la socoteală alte şi alte amănunte, am socotit că întâlnirea noastră ar fi putut avea loc în cel mai bun caz în 2016. Şi, ca să dau un termen maxim, ar fi putut fi mai degrabă în anul 2026, când eu voi avea 90 de ani, iar el ceva mai puţin.

Dar, pentru siguranţă totală, în afara oricărei îndoieli, anul întâlnirii noastre ar putea fi 2036! Doar că nu la Café Rostand sau pe Bld. Saint Michel 63, ci acolo unde întârzierea, chiar de ani ori de secole, nu mai contează.

Iar acolo, dincolo, am fi putut să ne amintim râzând de cafeneaua noastră, în care nu ne-a fost dat să bem o cafea împreună, aflată în apropierea parcului cu un nume neobişnuit, ceva între lux şi burg, care ar fi putut fi Burgalux sau Luxaburg, pe lângă care trecea un bulevard care atunci s-ar putea numi altfel, şi de o listă, îţi aminteşti unde am fost amândoi, ca un fel de cursă, dar nu de cai, ci de alt gen, şi la un moment dat pe listă apăruse o rusoaică, o anume Bella Ahmadulina, iar eu am vrut să-ţi povestesc ceva despre ea, dar nu am putut, căci acolo, pe pământ, era ceva care mă împiedica, ceva care se numeşte „ruşine“, îţi aminteşti cum îi spune în franţuzeşte? nu te mai chinui, ştiu că n-o să poţi găsi, pentru că aici nu există… Şi pe lista aceea era şi Bella Ahmadulina, cândva studentă la Institutul Gorki, unde, după cum ştii, am fost şi eu student, iar ea, ca toate fetele, avea camera la etajul întâi, iar duşurile comune erau la subsol, şi băieţii din an făcuseră o gaură în peretele despărţitor dintre bărbaţi şi femei, se înţelege de ce, iar Bella, în afara faptului că era frumoasă, devenise cunoscută şi ca poetă, ceea ce ne sporea curiozitatea… Aşa că, văzându-i… numele pe listă, am fost cât pe ce să scot un ah, păi asta e Bella noastră, adăugând şi câteva cuvinte care acolo nu se spun… Nu ştiu, se mai numeşte Paris oraşul acela?

Ca orice cafenea care se respectă, Rostand avea şi ea propriile reguli. În primul rând, programul. Era deschisă tot anul. Fiind douăzeci de ani clientul ei, n-am ştiut niciodată ora de deschidere, pentru că nu mi s-a întâmplat vreodată să vin şi s-o găsesc închisă. Şi nici să văd când se închide.

Invers decât celelalte surate, Rostand nu se încurca în reguli şi interdicţii. Aşa, de exemplu, pe când la Flore erau interzise telefoanele mobile, la fel ca la teatru, la Rostand nu numai că nu erau interzise, dar, spre mirarea generală, aici clienţii puteau veni chiar şi cu câinii de companie. (Observaţia că acest amănunt are legătură cu celebrul război de altădată, când câinii i-ar fi putut teroriza pe intelectuali, nu era de lepădat.)

Cât priveşte celelalte animale, cronica nu era foarte clară. Erau amintite, dar foarte vag, două coşuri împletite ca nişte colivii, care, cu toată încăpăţânarea posesoarelor, nu fuseseră acceptate în local, prima pentru că avea înăuntru un papagal, bănuit că i-ar fi putut trece prin cap să măscărească vocile clienţilor, iar cealaltă pentru că ar fi putut avea înăuntru un şarpe.

Precum mai toate cafenelele, Rostand trebuie că avea şi zonele ei misterioase, imposibil de explicat, create între ea şi clienţii ei. Erau atât de mulţi oameni, cu atâtea şi atâtea mentalităţi, încât asta nu avea cum să nu lase urme într-un spaţiu atât de limitat. Era imposibil de aflat ceea ce lua cafeneaua de la ei şi, încă şi mai greu, ce luau ei de la ea.

Dincolo de asta începea o zonă şi mai enigmatică, asemănătoare cu misterul limbilor, cărora nu le-ai putea înţelege modificările din timpul lăuziei sau după ce au zămislit briliantele poetice. Devin mai frumoase, sunt extenuate, plâng şi suspină?

Reveneau din ce în ce mai rar vechile visuri, şi cu atât mai rar cele de la început, precum acela al neinvitaţiei. Ieşea timid din amintire, cu un zâmbet sub care-şi ascundea ranchiuna, precum prostituata bătrână care te-a învăţat iubirea şi care acum bâiguie: nu mai ai nevoie de mine, poate că ţi-e şi ruşine, dar nu uita, eu am fost cu tine atunci când nu aveai pe nimeni.

Într-un rând mi-a apărut Parisul însuşi, dar îndepărtat, parcă vinovat, cununat, cine ştie cum, în secret cu Franţa…