Povara crucii

Traducere din albaneză de Marius Dobrescu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

„Alde Kadare sunt pe ducă!“ Această frază scurtă ca un fulger negru am auzit-o întâmplător în cursul unei discuţii a bunică-mii cu prietenele ei. „Iar eu i-am zis: Remzi, da, că i-a venit ceasul, dar Tahir e mereu pe cai mari.“ Tăcută până atunci, bunica a răspuns în cele din urmă: „Ce-i trebuie lui Majnur să se bage-n politică? Să-şi vadă mai bine de nurorile ei!“

Am înţeles imediat că era vorba despre cei doi veri ai noştri, Remzi Kadare şi Tahir Kadare.

La Gjirokastra erau doar trei Kadare. Mai târziu am aflat că mai există un Kadare la Shkodra, dar acela era catolic (Zef Kadare). Remzi Kadare avusese una dintre cele mai mari case din Gjirokastra. Era atât de mare, că de obicei îi spuneau „palatul lui Kadare“ şi, pentru mult timp, după „căderea lui Remzi“, acolo se mutase spitalul oraşului, iar policlinica, în dependinţe.

Proprietarul acestui palat, Remzi Kadare, a reuşit ca, în câţiva ani, să-şi prăpădească întreaga avere în băutură şi chefuri, să-şi vândă în cele din urmă căsoaia şi să rămână de-a dreptul pe drumuri. Într-o zi, trebuie că era prin 1947 sau 1948, la noi acasă a avut loc o întâmplare desprinsă parcă din romanele lui Balzac. După agitaţia neobişnuită şi uşile trântite, care prevesteau mereu ceva inedit, am coborât la parter pentru a vedea ce se petrece. Pe scară, cu ochii larg deschişi de curiozitate, soră-mea mi-a şoptit: A venit Remzi Kadare!

M-am apropiat cu grijă şi am văzut una dintre cele mai şocante scene din viaţa mea. Remzi Kadare, omul care-mi aprinsese întotdeauna fantezia, care în majoritatea fotografiilor purta o pălărie neagră, papion şi o pelerină luxoasă, şedea acum lângă sobă, înfăşurat într-o pătură zdrenţăroasă şi cu o pereche de galenţi în picioare.

„Fii atent aici, îi spunea lui taică-meu, arătându-i ceva ce ţinea în mână. Am hotărât să renunţ la băutură. Uite, ia banii ăştia şi de acum înainte o să stau la voi. O să vezi că o să-mi iau casa înapoi. O să-mi iau totul înapoi. Numai primeşte-mă.“

În faţa lui, în picioare, cu o privire dispreţuitoare şi rece, tata i-a răspuns: „Nu!“

Mi s-a frânt inima de mila lui Remzi şi aş fi vrut să mă arunc la picioarele lui taică-meu: Primeşte-l, tată, avem atâtea camere goale!

Dar tata nu doar că i-a spus încă o dată „Nu“, ci a mai şi adăugat: „Şi niciodată să nu mai baţi la uşa mea“. Mi-a părut crud, nedrept şi, când bocănitul galenţilor celuilalt s-a auzit din nou pe stradă, pentru prima şi ultima dată în viaţă l-am urât pe tata. Mai apoi, bunica mi-a explicat că tata procedase corect. Nu bagi niciodată un beţiv în casă, mi-a spus ea, şi cu atât mai mult când e şi cartofor. Să faci asta e ca şi cum ai pune trotil sub temelia casei.

Celălalt Kadare, cel căruia i se prevestiseră alte nenorociri, era generalul Tahir Kadare, unul dintre cei mai cunoscuţi din ţară. Ofiţer superior cu două diplome militare, una italiană şi una rusească, mai târziu, devenise celebru încă din timpul războiului, ceea ce ne-a adus multă nelinişte. Figură enigmatică după Eliberare, mereu cu funcţii înalte în armată, însurat a doua oară cu o evreică din Leningrad, a fost debarcat după un conflict cu Enver Hogea la sfârşitul anilor ‘50. Deşi dictatorul l-a pomenit în câteva rânduri în memoriile lui, cearta lor a rămas o enigmă.

Deşi cei ai casei vorbeau de bine despre el, cât a fost în posturi înalte noi n-am avut nici un avantaj. Şi asta nu din vina lui, ci din cauza încăpăţânării lui taică-meu, care depăşea orice limită. El a rămas şomer în anii 1947–1949, când am suferit mult, dar n-a acceptat să ceară ajutorul cuiva. De ce nu-i scrii lui Tahir? Când o să-i scrii lui Tahir? Refrenul acesta era des repetat acasă la noi şi de fiecare dată tata îl întrerupea cu un „Destul!“.

Figura generalului Kadare mi-a produs un fel de tristeţe specială cât am fost copil. La şcoala primară, la liceu, în redacţiile ziarelor, eram întrebat de toţi: ce eşti cu generalul? Eu răspundeam fără chef: văr. Şi în aceeaşi clipă simţeam tristeţea aceea specială prilejuită de neputinţă, de pragul pe care trebuia să-l trec fără a cunoaşte motivul.

Când eram student la Tirana şi am publicat primele cărţi, Tahir mi-a trimis vorbă să-i fac o vizită acasă, dar, ca şi când aş fi promis cuiva contrariul, am tot amânat întâlnirea cu el. Apoi a căzut în dizgraţie şi atunci s-a întâmplat incredibilul: în mica şi îngusta Albanie, nu l-am întâlnit niciodată pe generalul Kadare, unul dintre puţinii veri pe care-i aveam.

În însemnările mele de la Moscova, în caietul de subiecte se întâlneşte de câteva ori numele lui sub forma unui titlu: „Generalul-umbră“, „Generalul K.“ (pe vremea aceea abia îl descoperisem pe Kafka). Deşi nu avea nicio legătură directă cu Generalul armatei moarte, scrisă mai târziu, ceva din figura lui a intrat cu siguranţă în atmosfera fantomatică a cărţii. Chiar dacă, în acest caz, umbra, mortul, era chiar generalul, şi nu armata lui.

Într-o zi din 1961 sau 1962, nu-mi amintesc exact, noi locuiam atunci la Tirana, tata s-a întors acasă mai posomorât ca de obicei. Fusese la înmormântarea fostului general. La care a participat foarte puţină lume.

Când al doilea Kadare s-a prăbuşit, memoria mea a scos la iveală, pentru prima dată după atâţia ani, fraza de odinioară auzită în discuţia bătrânelor. Dar, la fel ca avalanşa, care prinde puteri rostogolindu-se, şi fraza aceasta îşi va câştiga în timp adevărata greutate.

Cu cât deveneam mai cunoscut, cu atât mai mult sporea otrava şi urâţenia acelor cuvinte. Alde Kadare sunt pe ducă! Căzuseră doi dintre ei, acum venea rândul meu.

Chiar dacă aş fi vrut să le uit, erau alţii care mi le spuneau pe faţă, direct: ehei, ia te uită, voi, scriitorii (alde Kadare) sunteţi celebri, dar vă şi duceţi pe copcă! Fii atent, repeta unchiu-meu, un comunist dogmatic, cum stai cu partidul? Vai, doamne, mătuşile erau cât pe ce s-o dea în plâns.

Şi când n-o spuneau simţeam cumplita întrebare în privirile lor: tu când o să dai chix?

Rămâi pe cer, steaua mea, nu te prăbuşi… (Gori, zvezda moia, ne padai). Găseam acest vers al lui Esenin peste tot în caietele mele, scrise probabil automat, în orele de plictiseală.

Atât de prezentă era psihoza aceasta atât în interiorul, cât şi în jurul meu, încât mi se părea că prăbuşirea aceea care întârzia le provoca oamenilor o nemulţumire sumbră. Un soi de deziluzie, de întrebare înciudată: ce-i cu tine, de ce nu respecţi regula, de ce ne enervezi, ne strici liniştea? Iar asta, în loc să mă supere, îmi crea, dimpotrivă, un sentiment de vinovăţie: înţeleg că aveţi dreptate, dar nici eu n-am nicio vină.

Timpul trecea, eu deveneam pe zi ce trece mai cunoscut şi simţeam aproape fizic nerăbdarea prăpastiei care mă aştepta. Puşcăriaşii mă aşteptau şi ei acolo şi, întârziind atât, îi enervam şi pe ei. Mai apoi începea, poate, aşteptarea grea, înfundată a morţilor. Chiar şi în ochii celor vii stăruia aceeaşi lipsă de milă: pleacă acum, nu-i locul tău aici.

Eram chiar atât de inutil pentru lumea asta?

Într-o noapte, după ce m-am întors acasă (era în anul 1961 şi locuiam temporar la mătuşi), mi-a atras atenţia şopocăiala lor neliniştită din camera de alături: controlează-i geanta… scoală-te, hai, controlează-i geanta să n-aibă vreo bombă în ea.

Siderat, am rămas o bună bucată de vreme în picioare. Cu altă ocazie aş fi râs, dar în noaptea aceea am simţit brusc cât de departe a ajuns înstrăinarea mea. Doamne, ce făcusem pentru a trezi asemenea bănuieli? Şi poate, pentru prima dată în tinereţea mea, mi-am spus: apără-mă, Doamne.

Mi-am publicat prima carte, Lirice, în 1953, când eram în clasa a treia de liceu, la şaptesprezece ani. Ea a atras atenţia criticii, deşi cea de-a doua carte, Visări, apărută în 1957, când eram student, şi care a primit cel mai înalt premiu naţional, m-a făcut cunoscut peste tot.

În 1961 am avut prima ciocnire directă cu dictatura. Prietenul meu, D. Siliqi, care era pe atunci director la singura editură din ţară, m-a chemat de urgenţă într-o zi şi mi-a spus să am grijă cu scriitorul Z., care, după cum mi-a spus chiar D. Siliqi, fusese însărcinat de Securitate să citească/ asculte manuscrisul/ înregistrarea romanului meu Oraşul fără reclame. Scoate vreo afirmaţie periculoasă, mi-a spus D. Siliqi, sau adaugă ici-colo vreo frază, ca de pildă „Trăiască partidul“.

Dar tu ştii că jumătate din roman e cu prostituate, i-am spus eu. Ce să caute partidul acolo? Nu-i nimic, mi-a spus D. Siliqi. Ăştia sunt atât de idioţi, încât o să-i facă fericiţi chiar dacă pui partidul în gura unei prostituate. Ba chiar o să le pară foarte şic.

Am râs o bucată de vreme încercând să ne imaginăm momentul când avea să fie pronunţat numele partidului-sfânt şi aşa, râzând şi ironizând-o, aveam impresia că ne batem joc de dictatură.

Tot în anul acela, ca doi adevăraţi Don Quijote, eu am predat şi el a publicat, pe răspunderea lui, fără a o arăta nimănui, cartea mea de poezii şi poeme Secolul meu, care era unul dintre cele mai libertine şi mai scandaloase volume nu doar în Albania, ci poate în întregul imperiu comunist.

Aveam douăzeci şi cinci de ani. Între această carte şi romanul generalului şi armatei moarte, pe care mă pregăteam s-o scriu, s-a întins brusc o întrerupere, un pustiu selenar aşa cum putem vedea doar în halucinaţii, în mijlocul căruia am înţepenit un moment (câteva luni, poate anotimpuri), deoarece simţeam că ceva nou şi periculos se apropie de mine. Era fâşâitul mantalei scriitorului naţional. Mantaua grea a scriitorului naţional în dictatură.

Mă îndreptam spre centrul templului. Acolo unde se află odaia cea mai ascunsă a ordinului. Esenţa lui. Acolo, imaginile erau cumplite, icoanele tresăreau ca vii şi sângele curgea râu din ele.

Ce mi se va pretinde? Ce taxă voi plăti pentru a-mi spăla păcatul? Deşi tulbure încă, vedeam în faţa ochilor arena în care voi coborî pentru a înfrunta fiara, în vreme ce publicul vocifera în jur, adesea cu degetul mare îndreptat în jos şi, în mijlocul lui, tiranul (tiranul scriitor mediocru!), care avea să-mi decidă soarta.

Era în vara lui 1963. Mă pregăteam să plec în Finlanda. Cu o săptămână înainte de asta, m-am întâlnit cu prietenul meu, poetul Dhori Qiriazi.

Fii atent, i-am spus, o să rămân acolo. Nu mai suport şedinţele. Nu mai suport pregătirea militară. Şi mai ales nu mai suport să mă tund.

El m-a ascultat în linişte. Foarte bine faci, mi-a răspuns. După tine o să încerc şi eu să găsesc vreo două bombe, iar pe urmă să trec graniţa în munţii Kolonjei. Apoi ne întâlnim acolo.

Nicio vorbă despre politică, deşi de ani întregi ne spuneam orice. La un moment dat am vrut să-i zic: Dar tu de ce vrei să vii acolo? Tu suporţi pregătirea militară, iar cu părul n-ai probleme. Dar nici eu, nici el n-am pronunţat formula sfântă. Adevărata formulă care explica motivul real al plecării noastre. Fără asta, fuga noastră părea caraghioasă, donquijotească, o aventură de copilandri şi nimic altceva.

Deşi i-am pomenit de vreo zece ori chestia cu părul, ştiam şi eu, ştia şi el că treaba asta nu e un motiv să-ţi părăseşti ţara. Motivul adevărat, cel pe care nu-l pomeneam, cum se întâmplă adesea cu motivele grele, clipea adânc, foarte adânc în conştiinţa mea: şi acest motiv era legat de cea mai mare pasiune a vieţii mele, literatura. Voiam să ies pentru totdeauna din literatură. Să fug cât mai departe de ea, în stepa slavilor, acolo unde ea n-o să mă mai găsească niciodată. Să ies din fatalitatea scriitorului naţional în dictatură. Să mă reîncarnez sub chipul băiatului îndrăgostit de modă, pulovere şi pardesie luxoase, de care mă ascundeam când fusesem scriitor. (Oare n-am avut această ezitare, n-o făcusem chiar în timpul crizei mele moscovite?)

Aşa că, pe drumul de întoarcere, am părăsit restul delegaţiei într-o zi de august, la Praga, şi am ocupat o cameră la un hotel din Piaţa Venceslav. Aveam în valiză două pulovere şi un pardesiu finlandez frumos, şi totuşi camera începea să-mi pară din ce în ce mai strâmtă. Sper să revăd într-o zi acea cameră de hotel care atunci mi-a părut o groapă de mormânt, ceea ce m-a determinat să-mi schimb planul la fel ca atunci când tunsul părului îmi păruse un motiv de fugă. Dar, ca şi în cazul fugii, şi în cel al renunţării motivul era banal. Se părea că n-aş putea suporta despărţirea de literatură. După topirea calmă în adâncul stepei, acceptasem arena plină de urlete şi mantaua care avea să-mi apese umerii.

Şi, precum păcătosul care nu face faţă îndoielilor, am luat avionul pe linia Praga-Tirana şi m-am întors ca să primesc blestemata coroană.

Uf, te-ai întors? Credeam că ai fugit. Slavă Domnului, slavă Domnului! N-am dormit toată noaptea! Cu aceste cuvinte m-a primit mama. Destul cu prostiile, mi-am zis şi m-am închis în camera mea.

Au venit mătuşile să mă vadă (culmea e că lor, care mereu mă bănuiau de ceva rău, de data asta nici prin cap nu le trecuse aşa ceva). A venit şi unchiu-meu, care m-a întrebat, ca de obicei, cum stau cu partidul şi dacă-mi îndeplinisem cum trebuie misiunea!

Mi-am închipuit că o să rămâi, mi-a spus D. Siliqi. Să-ţi spun drept, tot timpul cât ai fost plecat, ba chiar şi înainte de a pleca m-a chinuit întrebarea cum ar fi mai bine: să te întorci sau nu. Pentru asta la plecare nu ţi-am spus nimic.

I-am povestit atunci aventura mea de la Praga, iar el m-a îmbrăţişat. Poate că este mai bine că te-ai întors, repeta din când în când, de parcă ar fi vorbit sigur.

În vreme ce Dhori Qiriazi, prietenul meu bun, pe care-l întâlneam rar, pentru că locuia în Kolonja lui îndepărtată, nu mi-a spus nimic când ne-am văzut. Ori de câte ori ne întâlneam îi priveam chipul delicat şi-mi spuneam că bombele, pe care poate le găsise acum, rugineau ca orice altceva în pivniţa casei lui, iar el însuşi, unul dintre cei mai buni poeţi ai ţării, era sufocat încetul cu încetul de dictatură.

Cu febrilitate, cu nervozitatea cu care lucrează omul pentru a uita lumea din jurul lui, am scris Generalul armatei moarte şi Monstrul. Încă liber în dictatură, mă grăbeam să profit de această libertate, urmărit îndeaproape de o presimţire neagră. După cum am spus mai devreme, era perioada marilor descoperiri. Ca tânărul stagiar care ajunge să se angajeze în producţie, pe şantierul binecuvântat, credeam că pot să-i înţeleg repede misterele. Un şantier care-mi era cunoscut. Cercurile cu care Dante îşi construia tunelul spre întuneric, scara lui Goethe pentru a urca şi coborî din cer, moartea conştiinţei, din care sângele picura prin conductele tragedienilor greci din lumea celor vii în cea a morţilor şi invers, acestea şi multe altele, precum şi uneltele cu care se lucra îmi păreau cunoscute. Simţeam că pot folosi acele unelte pentru a face descoperiri asemănătoare. În Monstrul, de exemplu, am încercat să fac pulbere timpul, lăsându-l uneori, într-o zonă a textului, să curgă, alteori blocându-l într-o altă zonă. Întâmplările fiind aceleaşi, nu doar că aşa aveau două vârste, când păreau că au trei mii de ani, când un an, dar aceste vârste se schimbau mereu între ele: partea veche a cărţii întinerea brusc şi invers, partea nouă se afunda în Antichitate. Dar, în Monstrul, încercasem să fac altceva, încă şi mai încurcat. Descriind Troia fără căderea ei, un fel de NeTroie, făceam un soi de tentativă de a corecta, de a schimba ceva în conştiinţa întregii umanităţi.

Nu mă bucurau doar aceste inovaţii, mai mult decât asta era uşurinţa cu care ele se lipeau de subiecte. Cu un strigăt instinctiv îşi reclamau formele, iar formele apăreau încă de la primul sunet. Erau însă şi cazuri care mă chinuiau, mă încurcau, îmi făceau mintea varză, dar asta era o tortură minunată. Încercam, de exemplu, să găsesc un teren nou, care împreună cu spaţiul să aibă şi timpul în el. Tragicii greci încercaseră să le combine, dar fusese imposibil, aşa că, în imposibilitatea asta, ca o soluţie de moment, lăsaseră legea celor trei unităţi. Dante se apropiase mai mult, iar Shakespeare, mai târziu, se îndepărtase din nou. Numai că Shakespeare făcuse alte inovaţii. Doamne, laboratorul ăsta avea posibilităţi infinite, încât îţi venea să strigi, beat de bucurie: sunt fericit, înţeleg…

Eram fericit, deşi alarmat. Aveam nevoie de puţin timp, de puţină libertate. Dar în universul acela ele erau mai rare ca platina.

Critica împotriva Generalului era suportabilă, deşi amară. Milă pentru duşman. Slăbirea luptei de clasă. Erau suficiente motive pentru ca romanul să rămână ca şi interzis. Dar Monstrul a fost atacat cu atâta ură, interzis şi îngropat atât de adânc, încât nici în douăzeci şi cinci de ani n-am reuşit să-l dezgrop.

Că împotriva acestor opere aveau să se dezlănţuie criticii şi scriitorii stalinişti, aceşti câini de pază ai dictaturii, era de înţeles. Dar să fie atacate şi de oponenţii dictaturii, cu aceleaşi acuze, ba chiar şi mai staliniste, aceasta e una dintre cele mai mari traume ale vieţii mele. Astfel, după cum s-a mai spus, în pauza dintre două condamnări, scriitorul H. nu a găsit altceva de făcut decât să atace Generalul armatei moarte, pe al cărui autor l-a acuzat că e agent al statului francez, ceea ce explică, după el, şi succesul nemeritat al acestui roman lipsit de valoare în Franţa. O acuzaţie atât de barbară au îndrăznit să-mi aducă doar oamenii Securităţii, ba chiar şi aceia cu jumătate de glas.

Aceasta care apărea acum în Albania era, într-adevăr, o nouă categorie de disidenţi. Ceea ce arăta că dictatura îşi crea propriile gene. Copiii ei (cum era H., care, înainte de a fi scriitor, lucrase la Securitate, ba chiar fusese unul dintre şefii ei în cei mai sângeroşi ani), chiar atunci când erau loviţi de dictatură, chiar atunci când urlau împotriva ei, tot venea o zi în care, parcă animaţi de vechile instincte, continuau s-o servească.

Era într-adevăr cumplit să vezi că la „vânătoarea de vrăjitoare“, alături de stalinişti, participau şi câţiva disidenţi.

Cerul era din zi în zi tot mai mohorât. Se apropiau anii Revoluţiei Culturale chineze. Stelele clipeau tot mai ameninţător deasupra mea. Ca omul care, dormind, simte privirea altuia, aşa simţeam şi eu supravegherea statului totalitar.

Era cumplitul an 1967. De parcă toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, Generalul armatei moarte, considerat deja interzis şi o mostră condamnabilă a epocii liberale, a fost publicat în Bulgaria. Fericit, am luat cartea în mână, fără să-mi închipui că este mai periculoasă decât o bombă.