După noaptea nedormită, chinuită de durere de cap şi de credinţa că acela care poate vorbi de viitor acolo, între lumi, nu este decât un neştiutor, Tamina a fost trezită timpuriu, în proceduri medicale necunoscute şi tulburătoare. Să ştie bine că numai momentul de faţă contează. Şi că de acum este pe meleagurile singurătăţii, cu sufletul cufundat, şi rupt, pierdut în încleştarea dintre ieri şi mâine. Departe au rămas distruse fiinţele şi obiectele, iar viaţa s-a strâns în sunet, în miros, în gust, acolo unde, după nimicirea lumii interioare, subzistă lucrurile vii, aproape materiale. Căci odată cu dispariţia noastră, dispare şi lumea. Nu rămâne decât senzaţia, tăcută, imperceptibilă, ca o inimă deschisă, ducând aproape de tărâmurile nemuririi, spre aducere aminte, palatul de nezdruncinat al amintirii.

În dimineaţa operaţiei, Tamina nu a mâncat nimic. Nu avea voie. Aproape de fereastra salonului, pe scaunul tras lângă geam, aştepta să se producă inevitabilul. Intervenţia pe cord deschis. Lucrurile păreau a fi căpătat o dimensiune proprie, cu timp greu de cuantificat, discontinuu, purtător înlăuntru şi în afară al stărilor neînţelese, opace, neguroase, din hăţişul cărora tânăra nici măcar nu mai încerca să iasă. Îi ajungea gândul că dincolo, de partea cealaltă a baricadei, tatăl, poetul, vizionarul, oprea cursul vremii şi încremenea clipa între cuvinte, prezentându-şi fiica in absentia celor trei medici chirurgi. „Este o fetiţă atât de cuminte, de sensibilă. Nu bea cafea, nu fumează. Citeşte mult, cu o imensă poftă de viaţă.” Cel mai concis curriculum vitae. Cel mai bun. Din inima tatălui, în care medicii vor pătrunde astăzi, prin inima fiicei.

Din nou în timpul discret, tânăra este dusă la ecografie. În pijamaua cu stele căzătoare, pluteşte parcă. Dimensiunile lumii noi cuprind astfel nu numai timpul, ci şi spaţiul; departe de a mai fi obiectiv sau universal, încadrat între cele trei axe existenţiale, spaţiul alunecă uşor spre imponderabilitate, spre zbor. Tamina a aşteptat la uşă, în picioare, sprijinită de zid, foarte slăbită, dar nu îndeajuns de apatică, pentru a nu sesiza unda de răutate din glasul asistentei, transmiţând glacial că doamna doctor o va primi imediat. Tamina s-a trezit singură, fără însoţitoarea de la chirurgie, şi stătea acum de veghe la poarta nepăsătoare. La un moment dat, a fost primită în sanctuar, şi i s-a arătat un scaun pe care să se aşeze. Doamna doctor examina un alt pacient, era absorbită. Nici nu o vedea pe Tamina, însă Tamina nici nu dorea să fie văzută. Găsise o fereastră prin care se desluşea viaţa, aşa tăcută, tăinuită de geamurile mate, încleştate. Respira greu, se molipsise cu o foame de lup. Hipoglicemie, în termeni medicali. Din hipoglicemie, a trecut la ecografie, şi a simţit pe pielea ei că leii sunt pisici doar atunci când aţipesc. În rest, au răgete teribile şi te pot prinde în colţi şi cu ghearele într-o clipită.

— Este mult mai grav. Degeaba te taie.

— Vreţi să spuneţi că defectul este prea grav pentru a fi operat?

Niciun cuvânt, ridicat din umeri. Apoi:

— Vorbeşte cu profesorul.

Au fost mai multe lovituri, dar Tamina a simţit cel mai greu ochii albaştri, metalici, vocea ascuţită, privirea care nu privea. Lucrurile
s-au limpezit mai târziu. Nu era decât o simplă luptă între lei. Doamna doctor nu se înţelegea cu profesorul. Şi atunci era vorace în a-i sfâşia pacienţii. Mult zgomot pentru nimic.

Urcând cu greu Golgota printre cuvintele femeii în alb de la ecograf, Tamina a ajuns în holul plângerii, trecerea îngustă înspre saloane, un fel de vorbitor, acolo unde se întindea graniţa despărţitoare a lumii exterioare. Părinţii o aşteptau emoţionaţi. Mama îşi răsucea spasmodic eşarfa de culoare cărămizie, mişcându-se asemenea unui copil, înainte şi înapoi, tatăl se străduia să zâmbească. Iar fata lor s-a îndeletnicit cu a le repeta ceea ce i se spusese la ecograf.

Clipele păreau atât de încărcate, încât tensiunea interioară anula aproape orice manifestare exterioară. Păreau trei umbre în care se reflectau, ca într-un joc de oglinzi paralele, oamenii ce fuseseră odată, distorsionaţi, reîntorşi spre ei înşişi în alte forme, tot ei, şi totuşi umbre.

De atunci, lucrurile nu puteau decât să se succeadă rapid. Tamina s-a întors în salon, Alin i-a explicat, cu voce astrală, că analiza recentă nu arată nimic nou faţă de ceea ce ei deja ştiau. Profesorul le-a spus părinţilor, cu voce solară, că totul este rezolvabil.

„Totul este rezolvabil”. Cuvintele profesorului, cruciuliţa de la gâtul doctorului cu nume mângâietor, defect septal interatrial cu drenaj venos pulmonar aberant, spaimă, o tăietură sub sânul drept, insuficienţă tricuspidiană, gradul II-III, pe sub sânul drept se poate ajunge la inimă.

Anestezistul, asistentele, asistentul de la cardioperfuzie se prezintă rând pe rând. Zâmbesc. Alin şi profesorul însemnează sub sân locul inciziei. Markerul nu scrie.

Tamina simte cum plânge, plânge lumea toată de dimineţi însorite, de flori, de lebede şi de nuferi sălbatici. În moartea imaginilor, o injecţie. Un sedativ.

Apoi a simţit că se linişteşte şi chiar aşa a fost. O a doua încercare a profesorului şi a lui Alin de a-i însemna cu precizie locul inciziei eşuează; va să zică markerul nu achiesează la decizia stelelor de a o duce pe Tamina în ţinutul ireal al apusului şi răsăritului lumii. Markerul va scrie numai acolo, pe masa de operaţie, la a treia încercare a ursitelor. Până atunci, Tamina mai deschide o dată uşa spre viaţa din afară, prin glasul undelor şi al Dorei, de departe, din realitate.

„Ce faci, Tamina? Cum te mai simţi?”

„Intru în operaţie acum, Dora. Vorbim mai târziu. Haide pa!”, salutul lor, copilăros, trecut, dar veşnic teişorean. Ochii frunzurii din salon zâmbesc, Alin gustă ineditul rostirii din ţinuturile sudice, la uşa tainelor dintre ei, pe care văzduhul avea în plan să le risipească. Tânăra cu ochi de scorţişoară şi-a agăţat tolba de vise în cuierul spitalului, după care i-a spus verişoarei sale că este pregătită să intre în sala de examen. Destul cu joaca! Trebuie să ia zece la lucrarea aceasta dificilă, care aşează pe talerele de pământ ars doar două note, nota maximă şi nota nereuşitei absolute, înclinând lin, când spre o parte, când spre cealaltă. Nici vorbă de sesiune de toamnă, a doua şansă este din start anulată. Aşadar, cu toate forţele strânse în căuşul palmelor, încrustând fila albă cu gândul nescris, Tamina ţinteşte din nou locul întâi, după cum a învăţat-o primul ei dascăl, mamaia, cea care i-a vestit fiorul reuşitei, dulceaţa oboselii, când răstorni şi reclădeşti lumea doar cu mintea. Numai că de data aceasta va trebui să lase universul în grija inimii, să aşeze ea la loc cărţile naturii, amestecate dinadins, pentru a o încurca la examen. Inima este, însă, fără doar şi poate, teren nesigur, abisal. Ea schimbă competiţia în joc de noroc, raţiunile-i neînţelese dau rezultate imprevizibile; într-un astfel de moment, este recomandabil să pici pe subiect.

Scuturând gândurile departe, Tamina îl priveşte pe Alin glumind cu copiii, însă lor le inspiră încă teamă. În ochii fetiţelor el rămâne halatul alb, cu injecţii, bandaje şi pense, adevărate instrumente de tortură. Teişoreanca simte, dintr-odată, că trebuie să-i dăruiască domnului doctor ceva, nu ştie clar ce, căci este luată prin surprindere de reacţia-i afectivă neaşteptată, amestec de încredere şi simpatie; îi vine să ia „Marile speranţe” de pe noptieră şi să i-o dea lui, odată cu toate speranţele ei, cu greutatea pe care o duce rotită în spate. Cu un pas mai aproape de asfinţit, Tamina intuieşte răsăritul lângă Alin, care alergase pentru ea, îngrijorat, cu ceva vreme în urmă, tânăra nu mai ştia cât, doar timpul încetase a-şi arăta faţa ordonată, măsurată, succesivă; Alin străbătuse în grabă holul până la cabinetul profesorului, să-i arate ecografia cu pricina, cea acompaniată de răgetul felinei mari. În depărtarea faţă de sine însăşi, Tamina trăia o apropiere paradoxală faţă de Alin; era numai o presimţire, însă, atunci, la ora examenului, şi nu o certitudine. Nici prin minte nu-i trecea că viaţa, din mâinile lui, se va reinventa tot alături de o carte. Eroul lui Céline urma să vegheze teişoreanca până la capătul nopţii, să se aşeze lângă iaurtul cu fructe de pe noptiera convalescenţei, pentru a-i readuce somnul în multele nopţi nedormite. Recuperarea. Nimeni nu ştie cât de greu este să te naşti la loc.

În salon intră infirmiera aducând căruciorul care îi poartă pe condamnaţi în sala de operaţii. Ca-n filme, gândeşte Tamina. Ca în vremurile bune, când realitatea prindea forma scenariilor copilăriei, în curtea umbroasă cu boare de roman poliţist. „Eu eram medic legist, mă trec fiorii acum, iar Dora intra în pielea detectivului. Transformam camera de zi a bunicilor în sală de teatru sau platou de film, cu scaune frumos aliniate şi cortină grea, ori cu decoruri şi unghiuri de filmare atent alese, iar apoi urcam firul misterului imaginat, scriam dialoguri au fur et ŕ mesure, cu joc de voci şi de gesturi, definind pas cu pas, împreună, una lângă cealaltă, verbul a crea. Scenariul este altul astăzi, gândi cu tristeţe Tamina. Dora lipseşte din acest nou prag de univers, acţiunea se leagă în spitalul inimilor din locul fără trecut, iar eu trebuie să respect întru totul indicaţiile regizorului necunoscut, stăpânul lumilor văzute şi nevăzute, ziditorul pământurilor, jucătorul hazardului. Am rămas singură pe scenă, cu toate luminile stinse.”

(Fragment din romanul, în pregătire, Singuri pe scenă)