Graţie seriozităţii, independenţei în gândire, neafilierii doctrinare şi evaluării cât mai exacte, apropiate de adevăr, atuuri inoxidabile, nu de ieri, de azi, ci „antice”, de câteva decenii, Dan Cristea şi-a făurit o aură de critic integru, impersonal, nepreocupat de onoruri, funcţii, chit că avea ca suport ştiinţific un doctorat în SUA şi o carieră fără glisări, modulări, pendulări, deci, legitimitate deplină. Cam „toţi criticii generaţiei 1960 au scris cronică literară. Cei mai mulţi au abandonat-o după 1989. Singurul care scrie şi azi în mod regulat este Dan Cristea” (Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, 2014, p. 288). Şi-a văzut cu migală de critica de întâmpinare, dozat/ blindat cu opere universale, filozofie, uzitând un instrumentar rafinat, peste modernitatea cea vizibilă şi previzibilă, ca un fost ucenic la marile teorii ale criticii franceze, americane, germane, din pana sa ivindu-se comentarii profunde, cvasi-exhaustive, niciodată superficiale, niciodată formale sau de complezenţă, unde să prevaleze apologia – monada unui timp ambiguu, insuficient de racordat la estetică – ori negaţia, mai ales în cazurile de scriitori de etajera a doua, a treia… Surprinzător, perseverentul şi echilibratul cronicar a tratat nu cu superbie volumele de pe biroul de lucru, ci cu egalitate, atenţie, relevând plusuri şi minusuri. S-a detaşat de confraţi prin dota de stilistică, prin imprevizibilele-i referinţe, analogii, după ce a tras cu ochiul, probabil, la Arta prozatorilor români şi la tratatele de stilistică din Bucureşti (Tudor Vianu), Iaşi (Dumitru Irimia) sau Timişoara (Ştefan Munteanu).

Alte cronici de la Snagov, recenta apariţie editorială, reuneşte 30 de cronici literare şi 21 de editoriale, asigurându-se o plajă lecturală agreabilă, înseninată de perioade beletristice faste: amarilor clasici (Eminescu, Caragiale), interbelică (Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu) şi, evident, prioritar, contemporană (Marta Petreu, Daniel Cristea-Enache & Nicolae Manolescu, N. Prelipceanu, Gabriel Chifu, Alex. Ştefănescu, Adrian Popescu, N. Balotă, Grete Tartler, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu…). Pe scurt, autori reprezentativi, validaţi de toate instanţele scriitoriceşti …

Editorialele sunt repuneri în ramă („Titu Maiorescu, esteticianul şi lingvistul”), semnalări de aspecte stringente din cultura prea fluctuantă („Revistele, azi”), evocări („N. Filimon”, „N. Bălcescu, providenţialul”), racolări de celebrităţi la sanctuarul românesc („Ovidiu, exilatul”, pp. 220-222), decupări din incandescenţa zilei (artistice) („Alegerile la Uniunea Scriitorilor”, pp.223-226), filă de album („fotogenia şi zâmbetul eminescian”, pp. 217-219), tuşarea îndemnului călinescian de a citi continuu şi a nu omite revistele literare, căci lectura asigură temelia culturii (pp. 257-259) sau recunoaşterea paternităţii unui concept umanist la noi („Nicolae Manolescu şi canonul literar”, pp. 269-271).

De ce toposul Snagov în titlu? Deoarece conotaţia culturală îl incumbă neapărat pe harnicul şi plurivalentul cărturar (georgian) Antim Ivireanul, fără de care epoca brâncovenească – poate, prima ieşire consistentă a artei româneşti în lume – n-ar fi avut suficientă strălucire, apoi arealul limitrof capitalei a semnificat o oază de linişte, inspiraţie, „locul eului care scrie, loc legat nu atât de peisaj, cât de lumea cărţilor” („Argument”, p. 5).

Revenind la tabla materiei, recte, Marii clasici, în exegeza consacrată lui Caragiale, Gh. Lăzărescu are meritul de a demonta, printr-o vastă bibliografie, imputările aduse inegalabilului dramaturg de imoralitate şi trivialitate în artă, apărat cu succes în speţă juridică, după cum se ştie, de avocatul B. Ş. Delavrancea, şi în plan critic şi etic de însuşi Maiorescu, printr-un studiu neperimat. Oricum, cazul – va relata mai târziu dramaturgul – îl va oripila şi determina la expatriere (profitând şi de o moştenire) la Berlin. Gelu Negrea, celălalt specialist în caragialogie, a dinamitat unele puncte de vedere anchilozate, aducând un suflu nou, un stil nonşalant, adversar al truismelor. De reflectat la aserţiunea că „Ocupaţiunea principală a doamnelor din opera domnului Caragiale este dragostea” (p. 183). Volumul Eminescu pas cu pas îi prilejuieşte lui Alex. Ştefănescu un alt tip de lectură şi hermeneutică, nu pentru cei cu expertiză, dimpotrivă, cu destinaţia „cititorilor obişnuiţi” (p. 42), de vârstă tânără, într-o manieră clară, sastisit de glosările tendenţios ezoterice, care, inevitabil, conduseseră la înstrăinarea de „Poetul Absolutului”. Din proza interbelică se extrag două nume grele, Liviu Rebreanu, graţie osârdiei lui Niculae Gheran, iniţiatorul unui proiect grandios, de 23 de volume, şi Hortensia Papadat-Bengescu, într-o analiză modernă, cu terminologie europeană, şi două demersuri critice, focalizând pe motive ca: oglinda, sângele, părul, carnea, corpul… Evaluarea apare la început şi la final de cronică literară.

Vast este câmpul investigării literaturii contemporane cu poeţi, prozatori, critici, îndeobşte, de prim-plan, din care menţionăm pe Nora Iuga cea prolifică. Volumul poetic alături cu drumu surprinde prin limbajul frust, se citează din poemul miros rochiile în care m-ai văzut. Pe scurt, suprarealism ŕ la Gellu Naum, confesiuni lirice şi secvenţe ale „discursului sexualităţii”, într-o formulă de poeme „îndeajuns de dificile” (p. 143)… La temelia textului s-ar afla „o cotrobăire bezmetică prin bolgiile creierului”, sună extrasul (ibidem). Incursiunea în liricul pur/ impur, reflexiv sau epicizat continuă mai vesel, mai trist cu Vasile Dan („versuri bune, însă departe de a fi memorabile”, p. 72) şi Liviu Ioan Stoiciu („puternic narativizat”, calchiind limbajul oral, p. 75), precum şi Grete Tartler (surprinzând prin „subtilitatea asocierilor, metafora pregnantă, alternanţa de comun domestic şi referinţă livrescă”, p. 88), Gabriel Chifu („un excepţional poet al iubirii”, p. 58, înzestrat cu o „remarcabilă expresivitate”), Adrian Popescu (poet naturist în Grădina Liviei, p. 134, admirabil în Lumina iernii, p. 136, dar şi alegoric, p. 135, per ansamblu, creator metafizic, cu aprecieri pentru volumul Corso), Ana Blandiana (cu un volum metafizic, unde recenzentul se opreşte la o haltă stilistică, semnalizând o metaforă, o sinecdocă, figura „privirii” şi o sugestie de factură bacoviană), Ovidiu Genaru (iubitor de autoportrete, de arte poetice, Prea), de notaţii virulente, Jurnalul din ap. 66, etaj 10, p. 117), voit sau nu narativ (La opt). Se mai oferă eşantioane din poeţi contemporani însemnaţi, Marian Drăghici, „poet civic şi profet vituperator” (p. 147), gentil cu confraţii (maţubricii sau poemul lui ioan moldovan, poemul angelei marinescu…), Ioana Ieronim, „preferând laconismul, sugestia suspendată” (p. 163) şi Ion Mircea, un creator discret în Materia care ne desparte, reflectând emoţional elemente biografice (tatăl, bunicul la ceasul fatal, Cobor cu mama dealul, p. 127). Ca de obicei, acest gen şi-a aflat, în sfârşit, comentatorul cel mai dăruit, ca să nu zicem ideal.

Survolând epica, preferenţele se îndreaptă spre Gabriela Adameşteanu (cu „un roman crud, care nu idealizează şi nici nu patetizează”, p. 97), Marta Petreu (prozatoare posedând „o formulă epică între autobiografie şi ficţiune”, p. 27) ori Florina Ilis. Poet, publicist, dar şi prozator, Nicolae Prelipceanu reconfirmă în Roman sub acoperire paleta de artisticitate sinonimă cu originalitatea rezidând în insolit, stranietate, deschidere fantezistă, intertextualitate, onirism, jocuri lexicale, ironie, spaţiul solitudinii, al recluziunii, „relativizarea notaţiei realiste” (p. 66). Cronică luminoasă, complexă – am spune una model pentru cartea de proză –, cu o concluzie de necombătut: „Literatură subversivă sau de refugiu, fantasticul găseşte în Nicolae Prelipceanu un practicant subtil, de excepţie” (p. 71).

Critica literară de valoare îi vizează şi pe Nicolae Manolescu şi Daniel Cristea-Enache, pe Nicolae Balotă, ca memorialist, totuşi, trudind la Abisul luminat, pe Irina Petraş, reprezentând cu onoare Heidelbergul românesc (Clujul) „şi pentru că citeşte şi scrie mult şi divers, într-un ritm aproape stoic”(p. 15). Cât despre primul critic menţionat, ale cărui entităţi de discurs chiar sunt plasate într-o constelaţie, cel mai facil este, graţie „stilului clar şi asertiv” (pp. 38-39), a se cita nerestrictiv: „O cultură fără spirit critic nu există.”; „Nu există literatură dacă nu există critică literară.”; „Selecţia operelor valoroase cade în sarcina criticii literare.”; „E totdeauna nevoie de perspective lungi ca să vedem limpede valorile.” (p. 39). Dincolo de mirajul întrebărilor iscoditoare, discipolul manolescian, cel fidel şi recunoscător, Daniel Cristea-Enache, avertizează că „interviurile scrise” nu se axează pe un „vector memorialistic”, credibil, ce-i drept, ci par mai degrabă un „jurnal dialogat…” (p. 34). Horia Roman Patapievici, în eseurile despre fascinaţia artei, profesiunile de credinţă şi catharsis are convingerea că „arta resuscită în om simţurile paradiziace”, glosează Dan Cristea (p. 121), iar raiul nu poate fiinţa fără splendoare.

În demersul său profesionist, Dan Cristea („ultimul mohican al generaţiei sale”, N. Manolescu, op.cit., p. 288) recurge la referinţe livreşti/ cărturăreşti (Bacovia, Geneza, H. Boom, Dante), analizându-i Anei Blandiana volumul Variaţiuni pe o temă dată, care beneficiază şi de diseminarea itemilor tematici, precum şi a imageriei, depistând „o strategie a construcţiei de invidiat”, ca şi reverberaţiile produse de sinecdocă (p.109) ori metaforă (p.111), ceea ce nu-l împiedică în amânarea verdictului. Aproape că nu există carte comentată care să omită lecţia aerisită despre tropi. Un moment poetic de ţinută sporeşte interpretarea la decelarea unui oximoron ori a unei metafore atributive şi a volutelor trakliene. În situaţia de mai sus, apare justă afirmaţia că avem de a face cu „unul dintre cei mai de seamă cartografi ai literaturii contemporane” ( Răzvan Voncu, România literară, nr. 24, 12 iunie 2020, p. 6).

Cu toate că pe recenzent nu-l interesează reputaţia scriitorului examinat, cu decenţă să observăm absenţa numelor necunoscute, nefixate, semn al unei borne evaluative dincolo de linia mediană. Crisparea nu există, flerul axiologic/ estetic se transparentizează, aşa încât aria de selecţie e activă, operele ratate, modeste nu se arată, zac pe un raft prăfuit, uitat…

Nu există o reţetă a tipului de cronică propusă de către diligentul redactor-şef de la Luceafărul de dimineaţă, însă unele constante merită reţinute. Remarcăm apropierea de text – nu privirea din avion, ca la alţii –, respectul acordat fiecărui exponat, raportarea la posibile/ probabile modele, detectarea originalităţii vaste/ limitate, semnalarea unor cutume, periplul prin imaginarul poetic, cristalizarea tipologiilor, disecarea artei literare, domeniu în care longevivul, experimentatul critic bucureştean vădeşte expertiză de fin poetician, permiţându-şi mai mult sau mai puţin colegial a mustra, corija autorii, cu discernământ şi eleganţă, nu cu vehemenţă. De altfel, rafinatele-i cunoştinţe de stilistică rostuite cu decenţă pot trece, involuntar, neobservate. Uneori, el le denominează drept îndreptări. Spre exemplu, nu precupeţeşte a lămuri ce este chiasmul (p. 46) ori sinecdoca sau analepsa (p. 62).

„Cronicile sunt analitic exacte, relevând meticulos trăsăturile operelor de poezie, mai rar, cele de proză şi critică. Dan Cristea selectează grijuliu opere omologate sau care i se par omologabile.” (N. Manolescu, op. cit., p. 289).