Cu un partener de discuţii deschis, ex-plicit, nu gomos, sofisticat, intervievatorul scoate maximum de informaţii în volumul Urmele nevăzute care rămân. Marius Dobrin în dialog cu Nicolae Marinescu (Editura Aius, 2021), aşa că aria tematică ar cuprinde, zicem noi, aspecte precum: Personalităţi (Adrian Marino, Alexandru Piru, discipolii lui G. Călinescu, Marin Mincu), Colegii de breaslă (Constantin M. Popa, Petrişor Militaru, Mihaela Albu…), „Fratele de cruce” (Dan Gabriel Mogoş, prof. univ. dr., eminent chirurg) şi Oamenii providenţiali (Radu Viişoreanu, avocat, cu doctorat în drept la Paris), Tiberiu Nicola (reputat rector al Universităţii din Craiova), Profesoratul, Familia, Politicul, civica, religia…

De altfel, dialogul demarează în trombă cu detalii cvasinecunoscute despre intelectualii alogeni ce au scris istorie în Craiova universitară, dezamorsând legende, prejudecăţi, supoziţii, răutăţi, ,,basne”, duşmănii… Reeditarea Hermeneuticii lui Adrian Marino de Constantin M. Popa a reprezentat punctul de plecare al relaţiei cu un mare cărturar, „un prieten al Mozaicalilor” (Marius Dobrin, op. cit., p. 18), tip „cu comportament occidental” (ibidem), care a dorit să cumpere încă 10 exemplare din ultima sa carte, apărută la editura domnului Nicolae Marinescu, surprins că opera valorosului exeget din Cluj „iese din sfera comentariilor curente” (ibidem, p. 20). Nu se camuflează, nici nu se glosează în van, gratuit despre cei şapte ani de detenţie în Bărăgan sau D. O. (domiciliu obligatoriu), impediment ce nu l-a deturnat pe tenacele teoretician de la finalizarea unor obiective temerare. Orgolios, Adrian Marino a desfidat dintotdeauna veleitarismul, cumetriile literare, compromisul, de aici şi o anume însingurare, izolare de socialul maculat şi blasfemator, şi o selecţie riguroasă a amicilor scriitori, cu acceptarea – şi revărsarea de simpatie – a unuia ca Ion Bogdan Lefter, recunoscător la rându-i faţă de mai vârstnicul confrate. Se relevă şi secvenţe de intimitate, discreţie, cu Lidia Bote, soţia cea devotată şi altruistă, amânând retipărirea propriei lucrări de referinţă, Simbolismul românesc, punând mai presus de toate cariera făpturii celei mai scumpe: „Adrian este mult mai important decât mine” (ibidem, p. 43). Pe deasupra, cu rol de „filtru”, împăciuitor, terapeut pentru „acest bărbat fioros” (ibidem, p. 24), temperat miraculos prin rostirea unui cuvânt magic – „Adrian!”. O altă faţetă nobilă a distinsului oaspete ardelean legat sufleteşte de Craiova, graţie, desigur, şi cumsecădeniei dublului director de editură şi revistă: „Zeci de ani a scris la Mozaicul fără bani…” (ibidem, p. 25) şi a scos multe cărţi la Aius, printre care şi Revenirea din Occident.

Deşi apare episodic, Alexandru Piru (decan la Facultatea din Craiova, perceput ca un semizeu) a fost un personaj carismatic, îndrăgit, respectat de o întreagă universitate, unde a adus un suflu nou şi o echipă de asistenţi de calitate, de la Eugen Negrici, Marin Beşteliu la Emil Dumitraşcu, Cornelia Cârstea, Titus Bălaşa. De asemenea, a sporit prestigiul Facultăţii de Filologie, încurajându-i pe noii sosiţi să publice studii, eseuri în revista Ramuri sau opere personale. Pe scurt, a girat debutul, afirmarea unor proaspeţi licenţiaţi de perspectivă.

Profesor venerat, preţuit deopotrivă la Filologia din Craiova şi la cea din Bucureşti, Eugen Negrici şi-a edificat bustul de critic şi istoric literar neaderând la clasica „trambulină” – cronica literară –, optând pentru construcţii scientiste robuste, de sinteză, pe un soclu lingvistic, stilistic, frizând clişeele ideatice, mizând pe inedit, cu orice risc. Şi nu a dat greş din moment ce blazonul de premiant etern – ca şi concitadinul recent răposat, Nicolae Manolescu (a se vedea cartea lui Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu) – liceu, olimpiade, facultate – s-a prelungit şi după doctorat prin cele cinci cununi acordate de Uniunea Scriitorilor şi alte 4-5 distincţii supreme din partea unor reviste faimoase precum România literară, Manuscriptum, Convorbiri literare, Observator cultural… După ucenicia întru cultura medievală religioasă (Antim. Logos şi personalitate, 1971) şi cronicărească (Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, 1972), plus periplul prin teoria literară, semiotică, axiologie (Expresivitatea involuntară – 1977, Imanenţa literaturii – 1981, Iluziile literaturii române – 2008), Eugen Negrici a confirmat şi în postura de critic literar (Literatura română în comunism, Proza, 2002, respectiv, Poezia, 2003), pentru ca la amurgul vieţii să fie tentat de literatura subiectivă, acceptând ceasul mărturisirii, al autoevaluării, al retrospectivei, prin volumul Sesiunea de toamnă (Editura Cartea Românească, 2015). Aceasta acoperă patru decenii de existenţă (1975-2015), radiografiind nu rectiliniu, ci sincopat, perioada lectoratului de la Bratislava, studenţia, copilăria liniştită pe meleaguri vâlcene într-o familie onorabilă, cu reminiscenţe haiduceşti, cariera de universitar, ceauşismul privativ de libertate, lumea scriitoricească policromă. În însemnările cotidiene şi aleatorii se încearcă un echilibru între monada eului şi exterior, fie benefic graţie succesului profesional şi oamenilor de bine, fie întunecat de politic ori animat/ caricaturizat de diverşi pigmei-detractori, diletanţi, politruci, culturnici roşi de invidie ori mânie (proletară?). Mărturisitorul Eugen Negrici, ca şi Umberto Eco, face referiri la botez, la numele său, şi realizează flash-uri cu oamenii providenţiali întâlniţi, de la Cicerone Poghirc la Mircea Ciobanu, „naşul” literar, editorul de multe opuri negriciene, mai ales, la Nicolae Manolescu, un binefăcător în destinu-i scriitoricesc şi academic. Cu eleganţă şi afabilitate, se formulează o interogaţie a empatiei ,,Cum am ajuns să îl iubesc pe Nicolae Manolescu?”(Eugen Negrici, op. cit., p.195 şi urm.).