Nu într-o carte autobiografică, jurnal, amintiri, ci într-una de dialoguri (Convorbiri cu Nicolae Manolescu de Daniel Cristea-Enache, Editura Cartea Românească, 2017), un critic şi istoric literar – în fond, o personalitate – de talia lui Nicolae Manolescu face mărturisiri despre formarea lui spirituală, modelele culturale, întâlnirile cu G. Călinescu, doctorat… Prietenul şi colegul de la Universitate Eugen Negrici concepuse o carte relaxantă, Sesiunea de toamnă, iar un teoretician european, neagreat de destin, Adrian Marino, se confesase şi glosase în Viaţa unui om singur.

Cele 68 de întrebări recompun neliniar imaginea dinamică a unui cărturar apreciat de timpuriu, din studenţie, perceput drept un radiograf profund, obiectiv al fenomenului literar românesc, mai ales că succesul sosise cu destule decenii în urmă. Simulând o distribuţie pe verticală, vom demara conţinutistic prin Familia manolesciană (Daniel Cristea-Enache, Op. cit., pp. 89-95), una de sorginte intelectuală (părinţii – profesori de filosofie şi filologie, iar bunicul matern – avocat), nobiliară, din zonele Sibielului şi a Vâlcei, cu o educaţie aleasă pentru cei doi băieţi, viitori absolvenţi de „Litere”, respectiv, „Politehnică”, acomodaţi şi cutreierători ai naturii, cu o copilărie reuşită, privilegiată, apoi evul liceal terminat cu media maximă, statutul de student de top 3, cu o eliminare injustă de un an pe criterii politice, privitoare la cei ce i-au dat viaţă, dar absolvent cu calificativul excepţional şi recomandarea pentru învăţământul superior, abandonarea numelui patern de Apolzan şi asumarea celui strămoşesc de Manolescu (bunicul dinspre mamă), spre a se debarasa de racilele, cutumele cumplite ale epocii socialiste, cu obsesiile ei bolnăvicioase de ordin social, prigonitoare pentru studioşii vremii. Din formarea spirituală, reţinem numele universitarilor Dumitru Micu (îndrumător la Licenţă) şi Şerban Cioculescu, coordonatorul doctoratului.

Prof. univ. dr. din anul al V-lea, George Ivaşcu, un om realmente providenţial, l-a încurajat oferindu-i spaţiu de cronicar literar la doar 22 de ani, în 1962, în revista Contemporanul, iar mai târziu, la România literară, succedându-i la şefie, pe de-o parte, iar pe de altă parte, l-a adus la facultate, ca asistent, în 1963, căci directorul de reviste era un respectat om de stânga, luminat, nehabotnic, din facţiunea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (Zaharia Stancu, George Macovescu, Mircea Grigorescu), şi avea largă trecere la „puternicii zilei”. „Pe uşa din faţă“ a intrat Nicolae Manolescu în literatură (ibidem, p.73), sună mărturisirea cu iz axiologic, ranforsată prin elaborarea, la numai 30-35 de ani, de manuale liceale… Ascensiunea didactică a fost anevoioasă în deceniile 8-9 ale veacului trecut, aşa că Revoluţia „l-a prins“ pe dascălul mult dorit şi preţuit de studenţi la treapta de lector, însă compensaţia postdecembristă a acţionat rapid şi meritat: profesor universitar, conducător de doctorat, director de revistă, ambasador, academician, şeful breslei scriitoriceşti etc. „Fac parte dintr-o generaţie norocoasă”, a destalinizării, a „dezgheţului”, când marii clasici interzişi sunt retipăriţi (ibidem, p. 9).

A avut două căsnicii (pp.99-104), rezultând doi copii, unul, Andrei, 52 de ani azi, geolog la bază, dar jurnalist cultural, şi o fată, Ana, o adolescentă cu înclinaţie spre limbile străine, tabletă, Facebook, esteticul agreabil. Se simte un tată împlinit. Ambii „au mers în sus cu şcoala” (ibidem, p.103).

Satisfacţii nenumărate în plan profesoral, fondator al unui cenaclu-rampă de lansare pentru Cărtărescu, Muşina, Crăciun, Bogdan Lefter, Coşovei, Iaru etc., postmodernii aproape clasicizaţi prin includerea în manualele liceale, gimnaziale... Mulţi discipoli, avantajaţi, promovaţi în România literară, s-au purtat reverenţios cu mentorul, însă câţiva, fie şi ghidaţi la doctorat, s-au distanţat, ca să fim politicoşi, uitând binele cadorisit... Printre cei recunoscători s-a aflat şi Gheorghe Crăciun, pentru care „Nicolae Manolescu îşi datorează autoritatea critică susţinerii neîntrerupte a cronicii literare în Contemporanul (din 1962) şi apoi în România literară” (Gheorghe Crăciun, Istoria didactică a literaturii române, Editura Magister şi Aula, 1997, p. 450).

În perimetrul criticii literare, modelul s-a numit Călinescu, urmat de Lovinescu (şi metoda revizuirilor), Maiorescu (autonomia esteticului), ultimul transformat în subiect la doctorat. „În altă ordine de idei, am învăţat multe de la criticii interbelici, de la Pompiliu Constantinescu, mort în 1945, de la Perpessicius, pe care nu l-am cunoscut personal, ca şi de la cei menţionaţi mai înainte” (ibidem, p. 22). Din cele trei vizite în fieful călinescian, se insistă asupra aceleia – introdus fiind de acelaşi altruist Ivaşcu – în care pensionatul savant, reîncadrat, după un deceniu de absenţă universitară (1950-1960), ca profesor onorific – tot de salvatorul de destine literare, George Ivaşcu – l-a măgulit pe oaspetele de 22 de ani, afirmând că îi cunoaşte activitatea, că îi ştie scrisul, recenziile, sugerând că va ajunge departe. I-a recomandat travaliu ŕ la longue, instruire sans cesse: „studiu, mult studiu” (ibidem, p.20). Învăţăcelul nu drapează adevărul că îl urmărea pe idolul mental şi la alte grupe de studenţi. Spre exemplu, îl audiase în amfiteatrul Odobescu. Pudoarea l-a cuprins pe junele cel cultivat când intransigentul autor de verdicte l-a „executat” în direct pe Alexandru Săndulescu pentru supraevaluarea lui Topârceanu. Ulterior, într-un cerc redus, intim, valorosul exeget şi-ar fi exprimat o diafană nemulţumire vizavi de comentarea îndrăzneaţă a opurilor sale de către mai tânărul şi promiţătorul partener de pagină la Contemporanul.

„Călinescu era un spectacol” (ibidem), mai punctează Nicolae Manolescu, fapt fortificat şi de Andrei Terian în teza lui de doctorat, relevând histrionismul şi impulsivitatea criticului. De altfel, secvenţa 24, „Maestrul meu, Călinescu” (ibidem, pp.119-122), explicitează opţiunea viitorului cadru universitar. De reţinut – susţin sursele de informare, printre care şi Pavel Ţugui, trăitor al acelor timpuri –, Vicu Mândra l-ar fi reclamat pe faimosul erudit la partid, iar Leonte Răutu l-a eliminat din mediul academic, substituindu-l cu Ion Vitner. Consolarea a venit imediat de la oameni de bine, nu de anvergura politică a detractorilor: directoratul Institutului de Teorie Literară şi Folclor, care peste ani îi va purta numele. Bref, Manolescu aprecia la „divinul critic” –cum a fost gratulat în epocă – cultura imensă şi „analogiile fulminante” (ibidem, p.281). În opinia lui Manolescu, marii profesori de la Filologia bucureşteană nu mai activau, ieşiseră la pensie. Arsenalul didactic se fragilizase, deducem noi. Cu toate acestea, mai funcţionau unii – aici, Manolescu e parcimonios – care l-au impresionat: Jean Byck, Grigore Brâncuş, Sorin Stati, Alexandru Rosetti (la Limba română), Paul Cornea (la literatură); în schimb, aproape neobservaţi au trecut prin studenţia-i glorioasă T. Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Graur... De pildă, Ov. S. Crohmălniceanu (alt conducător de doctorat în intervalul ‘60-‘80) ţinea prin 1959-1960 ,,un curs plicticos despre literatura interbelică”, iar Edgar Papu „ne adormea literalmente cu Cervantes”-ul lui, în comparaţie cu T. Vianu ,,ce nu era pe gustul meu de călinescian”. Alexandru Piru – o dată sau de două ori este menţionat... La capitolul „Prieteni”, sunt amintiţi Mihai Zamfir, Mircea Martin, Eugen Negrici – cu care a avut chiar o dispută cordială de idei pe tema toleranţei/ intoleranţei regimului ceauşist, Z. Ornea, Al. Ivasiuc, „prietenul meu”, un prozator victimizat, Constantin Ţoiu, toţi din capitală, precum şi Mircea Zaciu de la Cluj.

„Cel mai important critic român de după G. Călinescu” (Răzvan Voncu, Critici români de azi, Editura Şcoala Ardeleană, 2020, p.13) rămâne pentru posteritate semnatarul a cel puţin două tomuri, Arca lui Noe, „momentul baroc al criticii” (Gh. Crăciun, Op. cit., p. 451) şi Istoria critică a literaturii române, o „carte vie, productivă”, menită „să scuture inerţii”, consfinţind că „Nicolae Manolescu este, fireşte, o instituţie a literaturii contemporane, însă o instituţie care fuge de instituţionalizare, preferând statutul de critic viu…” (Răzvan Voncu, Op. cit., p.15).