Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     
 Articole
 Evenimente
 Premii

Sub cupola jurnalismului: Eminescu, Caragiale, Eliade, D. D. Roşca…

        de Iulian Bitoleanu

Nu un descriptivism fad, etapizat, ca în alte cazuri, nici supralicitat criteriul tematic, ci o abordare alertă, ingenioasă, necon­vențională, cu miza pe idei, principii, pe origi­nalitatea ziaristului, contrele cu diriguitorii zilei ne oferă volumul de față. Cu fervoare se resetează aspectul monografic, rectiliniu, optându-se pentru tehnica mozaicului, a ciorchinelui de informații mai mult, ori ba, nonconformiste, oricum nu rareori șocante pentru lector. Mai ales când se pedalează pe verva polemică, a lui Caragiale, de pildă, ce a veștejit valențele oamenilor puterii. Altfel, semnatarul lucrării de față, condei de eseist liber și structurat grație unei bibliografii selecte și a unui raccourci inspirat. Câteodată, flash-uri cu eul social, cu drame, ghinion, cariera politică (O. Goga), cu universitari altfel decât cu morgă (D. D. Roșca, Eliade)… La regalul gazetăresc participă Eminescu, Caragiale, Goga, Eliade, Generația ‘30, Petre Pandrea, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor… Pentru Ion Dur, în Gramatică și cinste. De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie, Eminescu constituie un ziarist cu viziune, un gânditor social-politic, nici vorbă de „incoerența raționamentului”, cum afirmase un detractor chiar din lumea univer­sitară, fapt ce-l înfurie pe cercetătorul sibian, catalogându-l „aproximativul nostru citator”, continuator de „însăilări” (p. 67). De altfel, nu se acceptă bagatelizarea poetului, omului de cultură europeană (cum profețise Maiorescu) în numele unei neomarxiste corectitudini etice post post moderne (așa ortografiază I. D.).
Sunt amintite cele trei faze ale gazetăriei eminesciene stabilite de D. Vatamaniuc, pentru ca apoi atenția să se îndrepte spre unele teme, motive din publicistica eminesciană, cum ar fi formele fără fond (se respectă punctul de vedere al mentorului de la Junimea), progresul economic, spiritual (clădit pe valoare, perfor­manță), atitudinea față de evrei, doctri­nele politice ale vremii, afilierea sau nu la conser­vatorism, receptarea operei „de sertar”. Practic, „dezgroparea lui Eminescu” au inaugurat-o moldovenii Ibrăileanu, Iorga, după 1900, secondați de ardelenii Ilarie Chendi, Ion Scurtu (p. 66). Multe elemente cvasi noi, relația cu Caragiale la Timpul („un binom indestructibil (…), autorii care au făcut canonul și decalogul corespunzător gazetăriei” (p. 135), Eminescu – „un personaj manipulat” (p. 68), tendința pamfletară… Redactorul de la publicația bucureșteană a Partidului Conservator a comentat doct articolele unor confrați, personalități de talia lui Kogălniceanu („Cestiunea Dunării”), Hasdeu, Vasile Conta (filosof, liberal cu optică socialistă), N. Densușianu, Nicu Xenopol (cronicarul literar de la Românul, lecturându-l pe Slavici). Indiferent de cârtelile din tabăra „habarniștior” (p. 133), Eminescu rămâne o personalitate complexă, „creatorul cu adevărat original”, „un spirit viu ivit dintr-un topos al convergențelor sau confluențelor…” (p. 144), iar celălalt Eminescu, din manuscrise, din Fragmentarium, o revelație. Emanciparea artei, a literaturii, a culturii, cu temelia numită trecut, tradiții, neam, apare surprinzător și la filosoful și poeticianul Paul Ricoeur: „Pentru a păși pe calea moder­nizării trebuie să înlăturăm vechiul trecut cultural care a fost rațiunea existenței unui popor?” (Histoire et Vérité, Ed. Seuil, Paris, 1955, p. 274 ș.u.). La Eminescu se prezintă raportul jurnalism și literatură, se insistă pe noțiunile de conservatorism, liberalism, protecționism, naționalism, socialism, contestatari. Ion Dur se poartă dur cu adversarii de idei, cu falsificatorii de destine. În mod frapant, un ziarist moder­nist, un vizionar, incomod, de neînregimentat ideologic. Totuși, „un conservator progresist”, în opinia lui Călinescu.
În pofida oscilațiilor sale, a simpatiilor și antipatiilor, liber-schimbistul Caragiale nu a cantonat întru conservatorism, liberalism, nici vorbă de inconsecvență, ci o adaptare la vremurile tulburi, taxând greșelile guver­nanților indiferent de ,,culoare”, junimistă în plină junețe, a luat distanță de spectrul politic. Cu debutul la Ghimpele, 1874, Caragiale a avut două perioade faste, una la Timpul (1878-1883), alta la Epoca lui Nicu Filipescu (1895-1896). Curajosul, dezinhibatul „Mitic㔠i-a persiflat pe aleșii neamului prin vocabulele „lichele, samsari ce făcuseră avere fără muncă”, ei viețuiau deloc modest, dimpotrivă în lux exorbitant. Asupra acestei clientele nu numai dramaturgul s-a aplecat, ci și publicistul, concepând fișe caracte­rologice, de la Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari, Dimitrie A. Sturdza (de 4 ori prim-ministru, președinte al Academiei), la Take Ionescu. Articole spumoase – „Naționali-liberali”, „Liberali și contemporani”. Doar un guvern în genunchi ar fi venerat străinătatea, încât ziaristul va exclama: „Sărmana Românie, Mizera Românie”. Atitudine belicoasă ce a dus la marginalizare. Inclusiv, la nepremierea de către Academie (3 voturi pentru, 16 contra), pe fondul sporirii detractorilor (Hasdeu, N. Davidescu, D. Sturdza), ce l-au acuzat de diverse, de nepatriotism…
Lui Octavian Goga, „poet cu misie, gazetar militant”, dar și om politic – deputat, minis­tru,prim-ministru, în postura de membru în Partidul Național de Transilvania, Partidul Poporului (condus de Averescu), P. N. Agrari­an, P. N. Creștin, i s-au aplicat etichete de mason, fascist, antisemit, braconier politic, în contrast cu laborioasa și patriotica gazetărie de la Românul. Filosoful și publicistul D. D. Roșca a purtat dispute și conflicte cu Cioran, cel acuzat de a fi fost calomniator al țării, cu colegul de la universitatea clujeană, cu Virgil Bărbat, sociolog, invidios pe mai titratul doctorand din Franța… Mai departe, concise contribuțiile Generației ‘30, M. Eliade, Eugen Ionescu, I. Negoițescu, ale lui Nae Ionescu, mentor pentru mulți, disputa dintre manifestul „Trifoiul Verde” și „Crinul Alb”… În aceeași manieră se rezumă un secol de presă, al 19-lea, plecând de la 1829, Albina românească, și suplimentul Alăuta românească, Curierul românesc, suplimentul Curier de ambe sexe, Semănătorul, 1901, Viața Românească, 1906, Sburătorul, 1919.
Mircea Vulcănescu era „inima și temeiul” în grupul ce-și spunea generația tânără. Diver­gențe cu Mihai Ralea. Dincolo de postura de enciclopedist mondial, Mircea Eliade, ziaristul, a fost promovat de profesorul său, Nae Ionescu, la ziarul propriu, Cuvântul. I s-au reproșat anti­semitismul, legionarismul. Imigrarea în SUA a fost de bun augur, căci afirmarea s-a produs mult mai rapid decât se aștepta, devenind un dascăl universitar venerat. Petre Pandrea a fost o personalitate contradic­torie, cu merite înju­mătățite. Didactica jurnalismului se încheie cu Sandu Tudor, fiu de magistrat, călugăr, tip religios, dezagreat și arestat de către fasciști.
În opinia noastră, volumul oferă nu lecții strict de gazetărie, ci culturale despre jurnaliști, intelectuali, universitari, patrioți, pe alocuri, profiluri, într-un limbaj dezinvolt, cu elemente picante, de „culise”, chiar dezvăluind și aspecte biografice mai puțin plăcute. Un „du-te vino” de la studiu la eseu, în care timbrul personal nu a devenit bemolizat.
© 2007 Revista Ramuri