(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

În toamna anului 1946, întruchipa un caz aparte la Harvard, fiind cu un an sau doi mai mare decât colegii, dar perceput ca având o anume tărie de caracter – fusese la război şi, ca urmare, viaţa lui căpătase mai multă autenticitate. Era respectat şi, de asemenea, norocos în câteva privinţe, în primul rând datorită colegului său de cameră, de care se ataşase imediat. Malcolm Pearson provenea dintr-o familie înstărită. Era înalt, inteligent şi avea obiceiul să mormăie – rareori se întâmpla ca Bowman să priceapă ce spunea, însă treptat se obişnui să-i descifreze mesajele. Pearson îşi trata hainele scumpe cu un dispreţ arogant şi părea să meargă foarte rar la cantină. Se pregătea să termine istoria, cu gândul de-a ajunge profesor, orice ca să nu-şi supere tatăl şi să nu se îndepărteze de afacerea lui cu materiale de construcţii.

Întâmplarea făcu să predea o vreme după absolvire la o şcoală de băieţi din Connecticut, după care îşi luă masteratul şi se însură cu o fată pe nume Anthea Epick, deşi nimeni dintre cei prezenţi la cununia desfăşurată la casa miresei de lângă New London, nici măcar preotul şi Bowman, care era cavaler de onoare, nu-l înţelese când spuse „Da“. Şi Anthea era înaltă, cu sprâncene negre şi cu picioarele un pic în X, lucru care nu se vedea sub rochia albă de mireasă, însă cu o zi înainte înotaseră cu toţii în piscină. Mergea niţel ciudat, cu un fel de împleticeală, dar avea aceleaşi gusturi cu Malcolm şi se înţelegeau bine.

După ce se însură, Malcolm nu mai făcu mare lucru. Îmbrăcat ca boemii din anii 1920, cu un palton larg, fular, pantaloni de toată ziua şi o pălărie veche de fetru, şi ţinând în mână o nuia cu ţepi, îşi plimba câinele collie pe proprietatea lui de lângă Rhinebeck şi îşi continua preocupările care se mărgineau în linii mari la istoria Evului Mediu. El şi Anthea aveau o fată, Alix, al cărei naş de botez era Bowman. Şi ea era excentrică. Se dovedi tăcută în copilărie, iar mai târziu vorbi cu un fel de accent englezesc. Rămase acasă cu părinţii, ceea ce ei acceptară de parcă aşa ar fi fost menit, şi nu se mărită niciodată. Nu era nici măcar promiscuă, se plânse tatăl ei.

Anii de la Harvard avură asupra lui Bowman un efect la fel de durabil ca perioada petrecută pe mare. Stătea pe treptele de la Widener, cu ochii la acelaşi nivel cu copacii, uitându-se la impunătoarele clădiri din cărămidă roşie şi la stejarii din curte. Spre sfârşitul zilei, clopote profunde, răsunătoare, solemne şi măreţe începură să bată la nesfârşit, aproape fără motiv, pentru ca, în cele din urmă, să se stingă treptat, aidoma unor mângâieri blânde şi neîntrerupte.

Pornise la drum cu gândul de-a studia biologia, dar în semestrul doi, ca şi cum i s-ar fi ridicat în faţa ochilor de nicăieri, nimeri peste marea epocă elisabetană – Londra, oraşul lui Shakespeare însuşi, cu tot cu copaci, legendarul Globe, elocinţa oamenilor de rang înalt, rochiile şi limbajul ales, Tamisa şi desfrânatul ei mal sudic, cu terenul aparţinându-i episcopului de Winchester şi cu tinerele care ţi se ofereau acolo, cunoscute drept gâştele din Winchester, sfârşitul unui secol tumultuos şi începutul altuia. Toate acestea îi stârniră interesul.

La cursul de teatru iacobin, renumitul profesor, de fapt un actor care-şi cizelase interpretarea timp de câteva decenii, începu formidabil, cu o voce bogată:

– Kyd a fost El Greco-ul scenei engleze.

Bowman ţinu minte cuvânt cu cuvânt.

– Profilate pe un fundal de peisaje înnorate şi fulgere intermitente, discernem aceste siluete ciudat de costelive, costumate în veşminte de o neaşteptată bogăţie şi însufleţite de convulsiile pasiunii sumbre.

Fulgere intermitente, veşminte bogate. Aristocraţii care erau scriitori – contele de Oxford, contesa de Pembroke, curtenii, Raleigh şi Sidney. Numeroşii dramaturgi între care nu exista nici o asemănare, Kyd, arestat şi torturat pentru convingeri strâmbe, Webster, Dekker, incomparabilul Ben Jonson, Marlowe, al cărui Tamerlan se jucase când el avea douăzeci şi trei de ani, şi actorul necunoscut cu tată mănuşar şi mamă analfabetă, Shakespeare însuşi. Era o epocă a fluenţei şi a prozei îndrăzneţe. Regina Elisabeta ştia latină, iubea muzica şi cânta la liră. Un mare monarh, un mare oraş.

Şi Bowman se născuse tot într-un mare oraş, în Spitalul Francez din Manhattan, în căldura pârjolitoare de august şi dis-de-dimineaţă, când se năşteau toate geniile, aşa cum îi spusese Pearson cândva. Fusese o linişte de se auzea musca, spartă, în preajma zorilor, de un tunet slab şi îndepărtat. Acesta crescuse încetul cu încetul, după care se simţiseră pale de vânt mai răcoros înainte să izbucnească o furtună grozavă, cu fulgere şi o perdea de ploaie, iar după ce se potolise, soarele uriaş al verii începuse să se ridice. Prinsă de pătură la picioarele patului era o lăcustă cu un picior, care îşi găsise cumva adăpost în cameră. Sora întinsese mâna s-o ia de acolo, dar mama lui, încă năucă după naştere, îi ceruse să n-o facă, pentru că reprezenta un semn. Anul era 1925.

Tatăl lui îi părăsise doi ani mai târziu. Era avocat la Vernon, Wells, şi fusese trimis de firmă să lucreze cu un client din Baltimore, unde cunoscuse o femeie, o doamnă din lumea bună, pe nume Alicia Scott, se îndrăgostise de ea şi îşi lăsase soţia şi copilul. Mai târziu se căsătoriseră şi avuseseră o fiică. Se mai însurase de două ori, cu femei de fiecare dată mai bogate, pe care le cunoscuse prin cluburi exclusiviste. Acestea erau mamele vitrege ale lui Bowman, deşi n-o întâlnise pe nici una dintre ele şi, la drept vorbind, nici pe sora lui vitregă.

Nu-şi mai văzuse tatăl niciodată, dar avusese noroc de un unchi iubitor, Frank, care era înţelegător, amuzant, dedat creaţiei muzicale şi cititului de reviste pentru nudişti. Fiori o ducea bine, iar Bowman şi mama lui mâncaseră de multe ori acolo în copilăria lui, uneori jucând la cazinou cu unchiul, care era un jucător bun şi se pricepea să trişeze la cărţi, făcând să apară patru popi după cele patru dame şi tot aşa.

De-a lungul anilor, Beatrice Bowman se purtase ca şi cum soţul ei ar fi fost doar plecat, ca şi cum s-ar fi putut întoarce la ei, chiar şi după divorţ şi după ce se însurase cu femeia din Baltimore, ceea ce păruse întrucâtva fără temei, deşi ea dorise neapărat să ştie cum arăta femeia care i-l luase de lângă ea şi, în cele din urmă, văzuse o fotografie publicată într-un ziar din Baltimore. Se arătase mai puţin curioasă faţă de următoarele două soţii, care reprezentau doar ceva vrednic de milă. Era ca şi cum el ar fi plutit într-o derivă tot mai mare, iar ea ar fi hotărât să nu se mai uite. Avea la rândul ei câţiva bărbaţi care o curtau, dar nu se alesese cu nimic, poate pentru că aceştia simţiseră ce era echivoc la ea. Cei doi bărbaţi importanţi din viaţa ei, tatăl şi soţul, o părăsiseră amândoi. Rămăsese cu fiul şi lucra pentru mai multe şcoli. Aveau bani puţini, dar casa era a lor. Erau fericiţi.

Până la urmă, Bowman optă pentru jurnalism. Era perioada romantică a reporterilor ca Murrow şi Quentin Reynolds, care stăteau la maşina de scris în creierii nopţii ca să-şi termine articolele, cu luminile oraşului pretutindeni în jur, cu cinematografele golindu-se, cu barul de la Costello’s ticsit de lume şi gălăgios. Lipsa de experienţă sexuală avea să se încheie. Nu fusese timid la Harvard, dar pur şi simplu nu se întâmplase acel lucru care i-ar fi întregit viaţa. Ştia ce erau acelea ignudi, dar nu şi nuditatea obişnuită. Rămăsese inocent şi fierbând de dorinţă. Şi iat-o pe Susan Hallet, fata din Boston cu care ieşise, zveltă, nefardată, cu sânii lăsaţi, pe care el îi asocia privilegiului. Ar fi vrut s-o ia într-un week­end cu el la Gloucester, unde erau semnale anticeaţă şi miros de mare.

– Gloucester?

– Oriunde, spuse el.

Cum putea să facă una ca asta, protestă ea, ce explicaţie putea să dea?

– Ai putea să spui că stai la o prietenă.

– N-ar fi adevărat.

– Sigur că nu. Asta-i ideea.

Ea se uita în pământ, cu braţele încrucişate de parcă s-ar fi îmbrăţişat singură. Trebuia să spună „nu“, deşi îi plăcea să-l vadă că insistă. Pentru el erau lucruri aproape insuportabile, prezenţa şi refuzul ei insensibil. Ar fi putut spune „da“, îşi zise ea, dac-ar putea cumva s-o facă, să plece şi… avea doar o imagine vagă asupra restului. Îi simţise erecţia de câteva ori la dans. În linii mari, cam înţelegea despre ce era vorba.

– N-aş şti cum să păstrez secretul, spuse ea.

– L-aş păstra eu, promise el. Sigur, şi tu.

Ea zâmbi discret.

– Vorbesc serios, zise el. Ştii ce simt pentru tine. Nu putu să nu se gândească la Kimmel şi la uşurinţa cu care făceau alţii lucrul ăsta.

– Şi eu vorbesc serios, spuse ea. Sunt mult mai multe în joc pentru mine.

– Totul e în joc.

– Nu şi pentru bărbat.

Înţelese, dar asta nu însemna nimic. Tatăl lui, care avusese întotdeauna succes la femei, ar fi putut să-l înveţe ceva nepreţuit aici, dar nu se transferase niciodată nimic dinspre tată către fiu.

– Mi-aş dori s-o putem face, zise ea simplu. Vreau să spun, totul. Ştii cât de mult îmi placi.

– Da. Sigur.

– Voi, bărbaţii, sunteţi toţi la fel.

– E banal să spui aşa ceva.

În euforia generală de după război, aveai totuşi nevoie să-ţi găseşti locul. Vru să se angajeze la Times, dar nu găsi nimic, iar lucrurile stătură la fel şi la celelalte ziare. Din fericire, avea un contact, tatăl unui coleg, care lucra în relaţii publice şi care, practic, inventase domeniul. Era în stare să aranjeze orice era legat de ziare şi reviste – se spunea că, pentru zece mii de dolari, putea să te pună pe coperta de la Time. Nu trebuia decât să ridice telefonul şi să sune pe oricine, secretarele îi făceau imediat legătura.

Bowman trebuia să-i facă o vizită acasă, dimineaţa. Tatăl colegului lua întotdeauna micul dejun la nouă.

– O să mă aştepte?

– Da, da. Ştie că vii.

După ce nu dormise aproape deloc noaptea dinainte, Bowman se opri pe stradă, în faţa casei, la opt şi jumătate. Era o dimineaţă blândă de toamnă. Casa se afla în Sixties, la mică distanţă de Central Park West. Era lată şi impunătoare, cu ferestre înalte şi cu faţada acoperită aproape complet de un covor des de iederă. La nouă fără un sfert sună la uşa din sticlă, cu un grilaj masiv de fier.

Se văzu poftit într o cameră inundată de soare, care dădea spre grădină. Lângă un perete se găsea un bufet lung, în stil englezesc, cu două tăvi de argint, o carafă de cristal cu suc de portocale şi un ibric de cafea mare, argintiu, acoperit cu o pânză, precum şi unt, chifle şi dulceaţă. Majordomul îl întrebă cum i-ar plăcea ouăle. Bowman le refuză. Acceptă o ceaşcă de cafea şi aşteptă agitat. Ştia cum arată domnul Kindrigen, un bărbat foarte bine îmbrăcat, cu trăsături ferme şi păr cărunt.

Era linişte. Uneori se auzeau voci potolite în bucătărie. Bău cafeaua şi se duse să-şi mai toarne o ceaşcă. Ferestrele dinspre grădină se estompau în bătaia soarelui.

La nouă şi un sfert, Kindrigen intră în cameră. Bowman dădu bună dimineaţa. Kindrigen nu răspunse şi nici măcar nu păru să-i observe prezenţa. Era în cămaşă, o cămaşă scumpă, cu manşete franceze largi. Majordomul aduse cafea şi o farfurie cu pâine prăjită. Kindrigen amestecă în cafea, deschise ziarul şi începu să-l citească, aşezat la masă astfel încât i se vedea doar profilul. Bowman mai văzuse în westernuri personaje negative care adoptau poziţia aceea. Nu spuse nimic şi aşteptă. Într-un târziu, Kindrigen vorbi:

– Te cheamă…?

– Philip Bowman, zise Bowman. Poate că v-a amintit Kevin…

– Eşti prieten cu Kevin?

– Da. Din şcoală.

Kindrigen încă nu-şi ridicase privirea.

– Eşti din…?

– New Jersey, locuiesc în Summit.

– Şi ce doreşti? spuse Kindrigen.

– Aş vrea să lucrez la New York Times, zise Bowman, la fel de direct.

Kindrigen se uită la el pentru o fracţiune de secundă.

– Du-te acasă! îi spuse.

Îşi găsi de lucru la o firmă măruntă, care publica o revistă de teatru, şi începu prin a vinde publicitate. Nu era greu, dar i se părea monoton. Lumea teatrului înflorea. Erau zeci de teatre în West Forties, unul după altul, şi o mulţime de oameni care se plimbau prin dreptul lor, hotărându-se la care să ia bilete. Aţi vrea să vedeţi un musical sau chestia asta de Noël Coward?

Nu trecu mult şi auzi de o altă slujbă: lector de carte într-o editură. Se dovedi că salariul era mai mic decât precedentul, însă editarea de carte era un cu totul alt domeniu, o ocupaţie de gentlemeni, originea tăcerii şi eleganţei din librării, şi a prospeţimii paginilor noi, deşi ea nu era vizibilă din birourile aflate pe Fifth Avenue, la capătul unui etaj superior. Era o clădire veche, cu un lift care urca încet prin dreptul grilajelor deschise şi al coridoarelor cu gresie albă, uzată şi inegală din cauza trecerii anilor. În biroul patronului se bea şampanie – unuia dintre editori tocmai i se născuse un băiat. Robert Baum, patronul, care deţinea compania împreună cu un partener finanţator, era în cămaşă: un bărbat de vreo treizeci de ani, de înălţime medie, cu o figură prietenoasă, o figură care era atentă şi plăcută, în ciuda pungilor care începeau să i se vadă sub ochi. Vorbi afabil cu Bowman câteva minute şi, după ce se lămuri, îl angajă pe loc.

– Salariul e mic, explică el. Nu eşti însurat?

– Nu. Care e salariul?

– Una şaizeci, zise Baum. O sută şaizeci de dolari pe lună. Ce părere ai?

– Păi, mai puţin decât aveam nevoie, mai mult decât mă aşteptam, răspunse Bowman.

– Mai mult decât te aşteptai? Am făcut o greşeală.

Baum avea încredere şi farmec, nici unul prefăcut. Salariile din edituri erau de obicei proaste, iar salariul pe care-l oferise el era doar puţin mai mic. Trebuia să se păstreze pe linia de plutire într-un domeniu nesigur prin definiţie, pe lângă faptul că presupunea concurenţa editurilor mai mari şi prestigioase. Erau şi ei tot o editură, îi plăcea lui Baum să spună, însă doar din necesitate. Nu îşi permiteau să refuze un bestseller din principiu. Ideea, spunea el, era să plătească puţin şi să vândă mult. Pe peretele din biroul lui se găsea o scrisoare înrămată din partea unui coleg şi prieten, un editor mai în vârstă, căruia i se ceruse să citească un manuscris. Scrisoarea, aşternută pe o foaie de hârtie care fusese împăturită de două ori, era foarte la obiect. „E o carte simplistă, cu personaje superficiale, prezentate într-un stil care te calcă pe nervi. Povestea de dragoste e stridentă şi nu prezintă interes, ba la drept vorbind chiar îţi provoacă repulsie. Nimic nu e lăsat la voia imaginaţiei, în afară de lucrurile absolut obscene. E cu totul lipsită de valoare“.

– Am vândut două sute de mii de exemplare, spuse Baum, iar acum se face şi-un film. Cea mai tare carte pe care-am avut-o! Ţin scrisoarea aici ca să-mi aducă aminte.

Nu adăugă că până şi lui îi displăcuse cartea şi fusese convins s-o publice doar de soţia lui, care-i spusese că avea să atingă ceva în oameni. Diana Baum avea o influenţă importantă asupra soţului, deşi apărea foarte rar la sediu. Se dedicase copilului lor, un băiat pe nume Julian, şi criticii literare, scriind editoriale pentru o mică revistă liberală, mai influentă decât i-ar fi dat dreptul tirajul, aşa că devenise la rândul ei o figură importantă.

Baum avea bani, dar câţi anume nu se ştia. Tatăl lui, un bancher care imigrase în America, se descurcase foarte bine. Avea o familie evreiască şi germană şi simţea o anumită superioritate. Oraşul era plin de evrei, mulţi dintre ei săraci, care trăiau în Lower East Side şi în cartierele mărginaşe, însă pretutindeni erau în lumea lor, excluşi întru câtva din cea largă. Baum aflase ce însemna să fii outsider şi chiar mai mult decât atât la internat, unde, în ciuda firii lui deschise, nu prea îşi făcuse prieteni. La începerea războiului, în loc să-şi caute de lucru, intrase în armată, mai precis în spionaj, dar în serviciul activ. La un moment dat fusese la un pas de moarte. Erau pe o câmpie din Olanda, într-o noapte. Dormeau într-o clădire cu acoperişul smuls de o explozie. Cineva intrase cu o lanternă şi începuse să plimbe fasciculul luminos printre bărbaţii adormiţi. Îl bătuse pe braţ pe unul.

– Eşti sergent? îl auzise Baum că întreabă.

Bărbatul îşi dresese glasul.

– Corect, spusese el.

– Hopa sus! Plecăm.

– Sunt sergent de intendenţă. Sunt de umplutură.

– Ştiu. Trebuie să duci două’ş trei de oameni pe front.

– Ce două’ş trei de oameni?

– Hai! N-avem timp.

Îi dusese pe un drum pe întuneric. Se auzeau zgomotele înspăimântătoare până la greaţă ale împuşcăturilor undeva deasupra şi bubuiturile grele ale artileriei. Într-o râpă nu foarte abruptă, un căpitan dădea ordine.

– Cine eşti? întrebase căpitanul.

– Am două’ş trei de oameni, răspunsese sergentul.

De fapt, erau doar douăzeci şi unu, căci doi se furişaseră sau se făcuseră pierduţi în beznă. Se auzeau împuşcături, nu foarte departe.

– Ai mai luptat, sergent?

– Nu, domnule.

– O să lupţi în noaptea asta.

Trebuiau să străbată râul cu nişte bărci de cauciuc. Aproape în patru labe, trăseseră bărcile până la mal. Cu toţii şopteau, însă lui Baum i se păruse că făceau multă gălăgie.