– Catalonia sau Catalunia? Cum e mai firesc să spunem?

– Nu pot da un răspuns care să acopere sensurile cuvântului firesc. Acesta poate însemna „conform legilor naturii” (în acest caz, „natura” fiind lingvistică, ar fi vorba despre normele stabilite de lingvişti) sau „normal, obişnuit”. DOOM recomandă folosirea „formelor tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române”, deci ar trebui spus Catalonia, intrat la noi prin franceză (care împrumutase forma latină, în Evul Mediu). N-aş zice că astăzi este forma curentă, căci contactul direct, după 1989, al foarte multor români cu această „mică ţară latină”, cum o numea Iorga, şi internetul, au împins în faţă pronunţarea „Catalunia”, şi grafia originară, Catalunya, pe care şi eu am îndrăznit să o păstrez. S-ar părea că avem un conflict între normă şi uz, vom vedea cine învinge.

– Ce înseamnă „Catalunia”?

– Mă împingeţi în zona istoriei şi a etimologiei. Ce se ştie sigur este ce nu înseamnă, ceea ce susţineau unele teorii tradiţionale. Numele de Catalunya nu vine de la Gothia (nume dat de franci regiunii stăpânite de vizigoţi) şi nici nu înseamnă „ţara castelelor”, adică ar fi un derivat de la castlŕ, castelan, la rândul lui venit din franceză. Păcat că nu este aşa, fiindcă un foarte puternic semn al identităţii catalane sunt castelele, turnurile umane de o mare frumuseţe, ridicate cu ocazia marilor sărbători populare (incluse de UNESCO în Patrimoniul Imaterial al Umanităţii), dar ele sunt un fenomen târziu. Ce se ştie este că la începutul secolului al XII-lea apar într-un poem latin [dux] catalanicus, catalanensis şi Catalania. De aici, Catalunya, pentru teritoriul dominat de contele de Barcelona, apoi pentru teritoriile intrate sub stăpânirea acestuia la S şi la N de Pirinei (actualul departament francez al Pirineilor Orientali, Catalunya de Nord, cum zic catalanii, intrată în secolul al XVII-lea în componenţa Franţei).

– De unde vin catalanii? Şi, dacă îmi permiteţi, ce vor ei?

– Spre noi „vin” din mai multe spaţii: în primul rând, din Catalunya, apoi din Comunitatea Valenciană şi Insulele Baleare, zone în care se vorbeşte şi astăzi catalana, dar care au un regim autonom, cucerite de catalani în secolul al XIII-lea, în cursul Reconquistei. Şi din Andorra, care a făcut parte la începuturi din Catalunya (notă: limba oficială a Andorrei este catalana). În timp, vin, ca să nu încep chiar cu romanizarea, din Marca Hispanica, nume generic al diverselor comitate din teritoriul catalan, iniţial unităţi administrative ale monarhiei carolingiene, guvernate de un conte numit de rege. Emanciparea treptată a conţilor catalani (din secolul al X-lea nu mai depun jurământul de vasalitate faţă de suveranul carolingian) a dus la apariţia dinastiilor princiare autohtone. Principatul Catalunyei a fost, începând din secolul al XIV-lea, denumirea entităţii statale formate prin unirea tuturor comitatelor, sub conducerea contelui de Barcelona. Împreună cu Regatul Aragonului, forma Coroana de Aragon, un stat federal, care s-a extins în secolele XIV-XV în Mediterană.

– N-aş putea construi un scenariu, mi-aş putea imagina elemente declanşatoare, deşi... Nu te poţi îndrăgosti, pur şi simplu, de o ţară, aşa, la prima vedere. O simplă excursie în Catalunya, chiar dacă îţi trezeşte admiraţie, nu poate trezi pasiune. Cred că asta presupune existenţa unei pasiuni anterioare, pentru muzică, artă, literatură, istorie etc., care deja dă sens existenţei tale, care face parte integrantă din personalitatea ta. Dar nici asta nu-i de ajuns. Poţi să îl admiri, ca să dau un exemplu cunoscut de multă lume, pe Jordi Savall şi a sa formaţie Capella Reial de Catalunya sau arta romanică – micile biserici rurale romanice sunt realmente semănate peste tot în Pirinei – fără să devii pasionat de lumea catalană. Ca admiraţia să devină pasiune, mai trebuie ceva. Cred că este vorba de descoperirea a ceva după care ai tânjit, care pentru tine devine o sursă de energie. Trebuie să te identifici emoţional cu această lume, să-i împărtăşeşti eşecurile şi realizările, dramele şi bucuriile, să doreşti să le împărtăşeşti şi altora. Am să vă dau un exemplu: melomanii ştiu că Pablo Casals a fost unul dintre cei mai mari violoncelişti ai lumii. Mulţi însă nu ştiu că era catalan (numele lui era de fapt Pau, Pablo este forma spaniolizată a numelui) şi că acest mare artist şi dirijor, obligat să se exileze în 1939, la instaurarea dictaturii franchiste, a rămas până la moarte un luptător pentru pace şi democraţie, fidel poporului său. Îşi începea toate concertele cu Cant dels ocells (Cântul păsărilor), un splendid cântec de Crăciun catalan, pe care l-a convertit într-un simbol identitar şi pe care l-a purtat în toată lumea. A dat concerte în exil pentru a-şi ajuta material conaţionalii refugiaţi în timpul războiului civil în S Franţei, care trăiau în condiţii de mizere. A refuzat să cânte în ţările cu dictaturi precum Rusia (1919), Germania (1933). Când în 1971 a fost invitat să compună un fel de imn al ONU cu ocazia aniversării a 25 de ani ai organizaţiei, a dat o prelucrare a acestui cântec, iar când i s-a decernat medalia păcii a ţinut să precizeze: „Eu sunt catalan”. Catalanii au avut şi au mulţi asemenea oameni, cred că aşa se explică şi rezistenţa acestui popor, care a ştiut să o ia mereu de la capăt, să reînnoade legătura cu trecutul şi să se adapteze la noul cel mai nou. Atunci cred că se poate vorbi despre pasiune, când simţi nevoia să împărtăşeşti alor tăi ce crezi că poate fi demn de urmat.

– Cele mai frumoase trei cuvinte pe care le ştiţi în limba catalană?

– Daţi-mi voie să spun doar două, imposibil de tradus printr-un singur cuvânt. Sunt antonime şi prin ele se autodefinesc catalanii. Seny poate însemna raţiune, luciditate, prudenţă, respect al normelor, al tradiţiei, simţ comun etc. Rauxa (se citeşte „rauşa”) se poate traduce prin impulsivitate, nebunie, exaltare, entuziasm etc. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede pe care le regăsim în întreaga lor istorie şi cultură.

– Dacă vă referiţi la conceptul de „poet naţional”, acesta a fost Jacint Verdaguer (1845-1902), preot şi poet din perioada romantismului, care la ei înseamnă ceva mai mult decât mişcarea romantică europeană. Coincidea cu aşa-numita Renaixença (Renaştere), o mişcare largă de recuperare a identităţii şi conştiinţei naţionale, prin întoarcerea la splendoarea medievală a culturii. E greu de povestit pe scurt, dar am să mă încumet. În Evul Mediu, în cadrul Coroanei de Aragon, catalanii au avut o economie şi o cultură înfloritoare, iar secolul al XV-lea este numit secolul de aur al literaturii (cu mari autori, mai ales în Regatul Valencian). După uniunea dinastică dintre Ferdinand II de Aragon şi Isabela a Castiliei, mai ales odată cu succesorii lor, Catalunya intră într-un con de umbră. Mai mult, în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei din 1705-1714, mizând pe Habsburgi, care îi asigurau autonomia, este învinsă, iar în 1714, prin aşa-numitele decrete Nueva Planta (Noua întocmire) Principatul Catalunyei îşi pierde drepturile seculare, iar catalana este interzisă. Până în secolul al XIX-lea, această limbă părea relegată la statutul de idiom de familie, cultura înaltă se făcea în spaniolă. Secolul al XIX-lea aduce însă mari schimbări, o modernizare rapidă faţă de restul Spaniei, generată de revoluţia industrială (în 1854 sunt dărâmate vechile ziduri ale oraşului, care capătă o înfăţişare nouă, iar prin cele două expoziţii universale din 1888 şi 1929, Barcelona se îndreaptă spre statutul de oraş european). Acum ia naştere şi această „Renaştere”, mişcare de revendicare naţională şi a limbii şi culturii proprii, pornind de la valorile medievale. Am ajuns, în sfârşit, la poetul naţional, Verdaguer, a cărui creaţie, bazată pe poezia populară, aducea o prospeţime cu totul aparte. Se putea porni mai departe, spre modernizare (au făcut-o modernismul şi noucentismul care s-au succedat rapid, până la începutul secolului al XX-lea). O evoluţie ce avea să fie din nou oprită de dictatura franchistă, profund antiminorităţi şi anticatalană. Limba este eliminată din spaţiul public. Abia în 1978, este recunoscută ca limbă cooficială în Catalunya, alături de spaniolă.

– Dar un I. L. Caragiale al lor?

– Ei, Caragiale, cum bine ştim, este unic.

– Sau, să întreb altfel, mai popular: există un „Messi” al culturii catalane?

– Dacă „Messi” este o unitate de măsură a geniului, cred că pot afirma cu tot „seny” că în arta şi cultura catalană există mulţi „Messi”. Numesc aici unul, personaj fondator, mallorchinul Ramon Llull (1232-1316). Era majordom la curtea regală şi, în urma unei crize spirituale, a renunţat la viaţa mondenă, dedicându-se unui unic ţel: convertirea păgânilor la credinţa creştină. Cele peste 250 opere ale sale cunoscute, scrise în latină şi catalană – teologie, ştiinţă, literatură, filosofie – sunt vehicule ale mesajului său doctrinar. A fost primul european care a folosit o limbă romanică, respectiv, catalana, spre a trata teme până atunci rezervate latinei (ştiinţă, filosofie). Vă dau un singur exemplu, Cartea ordinului cavaleriei, scrisă între 1274-1276, a fost un veritabil bestseller european în Evul Mediu, iar traducerea ei a fost una dintre primele cărţi tipărite în engleză (în 1484). Este şi astăzi una dintre cărţile lui cele mai traduse, alături de atât de analizata Artă (o metodă logică de descoperire a adevărului).

– Ei, pe net pot circula multe. Ce este însă sigur este că Cervantes a trecut o dată prin Barcelona, poate în 1571, în drum spre Lepant, bătălie la care se ştie că a participat. Barcelona este singurul oraş real care apare în peregrinările lui Don Quijote, primit aici cu o generozitate aparte, de unde şi laudele pe care i le aduce: „archivo de la cortesía, albergue de los extranjeros, hospital de los pobres, patria de los valientes, venganza de los ofendidos y correspondencia grata de firmes amistades...”. Poate aceste cuvinte au influenţat primirea excepţională de care s-a bucurat cartea în Catalunya; aici au fost pentru prima oară tipărite împreună cele două părţi, în 1617. Sau poate şi faptul că Tirant lo Blanc, o capodoperă a literaturii cavalereşti catalane scrisă cu un secol înainte de Don Quijote, nu doar că fusese eliminată de cavalerul rătăcitor de pe lista mare a cărţilor destinate focului, dar şi declarată de acesta „el mejor libro del mundo: aquí comen los caualleros, y duermen, y mueren en sus camas, y hazen testamento antes de su muerte; con otras cosas, que de todos los demas libros deste genero carecen”. Nu altfel vorbea, peste secole, Mario Vargas: „Es la novela total. Novela de caballerías fantástica, histórica, social, erótica, psicológica: todas esas cosas a la vez y ninguna de ellas exclusivamente”.

– Faţă de restul spaniolilor, care apreciaţi că este nucleul diferenţei specifice a catalanilor?

– Limba, cultura, tradiţia istorică proprie.

– 5 repere majore culturale şi actuale ale catalanilor?

– Am amintit deja secolul al XV-lea, ca secol de aur al literaturii catalane, cu Tirant lo Blanc. Mai amintesc un singur nume, poetul Ausiŕs March, şi, ca să nu fiu bănuită de subiectivitate, apelez la citate. Profesorul şi traducătorul german Hans-Ingo Radatz scria: „Dacă în conştiinţa comunităţii literare internaţionale Ausiŕs March nu este inclus în aceeaşi categorie cu Petrarca sau Villon, aceasta nu are legătură cu valoarea literară a operei sale, ci cu destinul istoric al comunităţii lui”.

Un altul ar fi modernismul catalan (1880-1930) manifestat în toate artele, dar cu rezultate spectaculoase mai ales în arhitectură şi în artele decorative, cu o trăsătură aparte, inspiraţia naţională, faţă de art nouveau-ul european. Casele lui Gaudí de pe Passeig de Grŕcia sau Casa Amatller a lui Josep Puig i Cadafalch (bun prieten al lui Iorga) sunt bine cunoscute.

Aş mai indica un fenomen din anii ‘60 ai secolului trecut, Nova Cançó, o muzică pe care astăzi o numim de cantautor, un fenomen pornit din Catalunya, de mare succes nu doar în teritoriile de limbă catalană. Un fenomen deopotrivă cultural şi antifranchist, având în vedere că urmărea recuperarea şi difuzarea limbii, absentă din şcoală şi din spaţiile oficiale.

Aş mai aminti aici, deşi nu este un reper pentru cultura catalană, dar este pentru istoria Barcelonei, faptul că oraşul a fost epicentrul boom-ului literaturii latino-americane din anii ‘70 ai secolului al XX-lea, a cărei promotoare a fost o catalană, o excepţională agentă literară, Carmen Balcells (un amănunt: în anii ‘50 lucrase ca referentă pentru Barcelona la Agenţia Literară Acer, proprietatea lui Vintilă Horia, şi când acesta a vândut-o şi a plecat la Paris, şi-a făcut propria agenţie, revoluţionând lumea editorială; ea a introdus cesiunea drepturilor de autor pe un timp limitat). Dintre foarte multele nume mari reprezentate de ea amintesc doar două, care au şi stat nişte ani la Barcelona: Gabriel Garcia Marquez (1967-1975) şi Mario Vargas Llosa (1970-1974), care aici şi-a început cariera de scriitor. Vargas Llosa spunea că spaniolii veneau la Barcelona „para sentirse europeos porque allí se respiraba Europa, la democracia, la libertad...”. Franchismul intrase în faza finală, iar moderna Barcelonă era atunci capitala culturală a Spaniei. În această perioadă a putut reveni din exil şi marea scriitoare catalană Mercč Rodoreda – iată, alt reper – autoarea cunoscutului roman Piaţa diamantului, despre care în 1983 Marquez spunea că este cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil. Şi pe care cititorii români l-au putut citi prima oară în 1995 (Editura Univers; republicat apoi în colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană” a Editurii Meronia în 2001).

– 5 repere literare majore actuale care ţin de această cultură & regiune (nu numai scriitori, ci şi reviste, edituri, biblioteci ş. cl.)?

– Aici aş aminti două instituţii cu rol complementar: Institutul de Litere Catalane, menit să sprijine difuzarea literaturii în această limbă (a nu se uita că ea este confruntată cu cea în limba spaniolă, iar toţi catalanii sunt bilingvi) şi Institutul Ramon Llull, dedicat difuzării literaturii catalane în lume şi sprijinind, prin subvenţii, traducerile în alte limbi.

Şi, s-ar putea să vă uimesc, aş vorbi şi despre o fundaţie particulară, Carulla. A fost fondată în 1971 de un om de afaceri, Lluís Carulla, şi de soţia sa, proprietarii unei mari firme alimentare, care produce, între altele, supa Gallina Blanca, cunoscută şi la noi. Subvenţionează până astăzi (50 de ani de mecenat neîntrerupt!) o editură pentru tipărirea şi realizarea de ediţii critice ale clasicilor catalani, un muzeu al vieţii rurale catalane, diverse premii pentru realizări culturale.

– Ce scriitor catalan (sau scriitoare catalană) credeţi că are şanse reale să ia, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Nobelul pentru literatură?

– Nu m-aş hazarda să mă pronunţ în această privinţă. Dar pot să rostesc un nume, Jaume Cabré, care ar merita, sprijinindu-mă nu doar pe gustul meu (am tradus trei dintre romanele lui: Excelenţă, Umbra eunucului şi Vocile lui Pamano). A fost o vedetă a Târgului de Carte de la Frankfurt din 2007 cu romanul lui Vocile lui Pamano, din care în germană s-au vândut peste 500 000 de exemplare (la noi, în mulţi ani s-au vândut cca. 1000 de exemplare!). Iar ultimul lui roman, Jo confesso, apărut în 2011, a fost tradus până acum în 30 de limbi. Din nou, ca să nu fiu acuzată de subiectivism, citez dintr-un critic francez: „Confiteor [titlul ediţiei franceze] c’est l’histoire d’un violon… Non. Confiteor c’est une expérience d’écriture qui reprend et développe ŕ l’infini l’écriture faulknérienne… Non. Confiteor c’est un roman philosophique ou de la philosophie mise en récit sur l’histoire du mal et l’impuissance de la culture contre les fanatismes obscurs qui rythment l’histoire… Non. Confiteor c’est l’histoire d’un amour impossible perpétuellement contrarié… Non. Confiteor c’est un roman qui męle avec une diabolique habileté la réalité et la fiction…Confiteor c’est… C’est tout cela ŕ la fois. Et d’autres choses encore. Comme une expérience de lecture exigeante, perturbante, fascinante, épuisante, réjouissante… Tout cela ŕ la fois”.

– Cum vine – pe ce filiere – literatura catalană în România? Care sunt, aşa-zicând, intrările privilegiate?

– Prin traduceri, nu? Şi, acum, mă văd obligată să vorbesc despre mine. Am iniţiat în 1998 la Editura Meronia o colecţie, „Biblioteca de Cultură Catalană”, nume menit să fie un identificator comun al tuturor titlurilor incluse, de autori din toate teritoriile de limbă catalană, clasici şi contemporani, literatură autentică (inclusiv, daţi-mi voie să mă laud, patru titluri din Llull, primele în română). Până în prezent în colecţie au apărut peste 40 de titluri. Nu pot decât să mă bucur că edituri mai mari, ca Humanitas sau Meteor Press, au inclus şi includ în programele lor autori catalani şi că pe plaja traducerilor din această limbă au apărut nume noi, de tineri pasionaţi de această cultură.

– Dar românii – ajung, au ajuns în zona literară catalană?

– Vedeţi, traducerile din literaturile „mici” nu sunt, în cele mai multe cazuri, rezultatul unor comenzi ale marilor case editoriale (pot ajunge acolo, precum Cabré la Suhrkamp), ci graţie unor pasionaţi. Un asemenea pasionat de literatura română este Xavier Montoliu i Pauli. A fost lector de catalană la Universitatea din Bucureşti (primul), în 1992-1996, iar astăzi este cel mai activ promotor al culturii noastre acolo. Graţie lui, Marin Sorescu (o antologie tradusă împreună cu Corina Oproae) a devenit unul dintre cei mai iubiţi poeţi „catalani” de astăzi, urmat, cronologic vorbind, de Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu. El a fost primul traducător catalan al lui Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile şi Nimic), un răsfăţat al catalanilor (Solenoid a avut un mare succes). Nu o să vă fac acum o listă cu traducerile lui Xavier, ce vreau să subliniez este că este şi un foarte activ şi inteligent popularizator. Poeţii români traduşi au mai beneficiat şi de un alt „hazard”. Prefaţatorul celor mai mulţi este un foarte apreciat critic literar, americanul Sam Abrams, venit ca student, în anii ‘70, în Catalunya, pe care nu a mai părăsit-o niciodată. Sam Abrams are rădăcini româneşti şi la el criteriul valoric se îmbină şi cu acest sentiment de „acasă”. Profită literatura bună şi cititorii.

– Care e tema dumneavoastră favorită din literatura catalană? Sau, să nu fiu aşa de restrictiv: care sunt temele?

– Nu tema unei cărţi mă atrage, ci modul în care reuşeşte ca, atunci când o termin de citit, să mă facă să doresc, cum spunea personajul lui Salinger, ca scriitorul să-mi fie un prieten foarte apropiat şi să îl pot suna oricând. Asta înseamnă să-mi aducă o privire asupra lumii care să mă emoţioneze. Este adevărat că am vrut ca titlurile incluse în colecţie să poată proiecta o lumină asupra lumii catalane, ca prin situaţiile particulare prezentate cititorul să înţeleagă ceva din avatarurile acestei lumi sau măcar să înceapă să-şi pună întrebări. Pentru că ne sunt fraţi întru romanitate, pentru că au nu doar oraşe şi munţi frumoşi, arhitecţi şi muzicieni faimoşi, ci şi o literatură care merită cunoscută.

– Ce blochează sau ce maschează o vedere/ o perspectivă mai clară cu privire la cultura catalană?

– Umbra marelui copac – cultura spaniolă. Numai că aceea catalană crescuse deja când Spania a devenit marele copac din Peninsula Iberică. Şi a reuşit să depăşească fiecare perioadă de slăbiciune, spre a renaşte. În acelaşi timp, este vorba şi despre percepţia noastră simplificatoare, generată de lipsa contactelor directe în perioada comunistă cu această lume care are propria identitate.