Am început nu să bănuiesc, ci să mă întreb, când într-o seară, după ce m-am întors de acasă de la Díaz-Varela bine dispusă şi însufleţită, m-am culcat în faţa copacilor mei fremătători şi întunecaţi, să mă suprind năzuind, sau mai degrabă închipuindu-mi că Luisa ar putea să moară şi mi-ar lăsa terenul liber cu el, căci ea nu făcea nimic ca să-l ocupe. Ne înţelegeam bine, mă interesa tot ce îmi povestea, sau eram gata să mă intereseze şi nu-mi cerea nici un efort să izbutesc, iar lui era evident că îi plăcea compania mea şi îl amuza, cu siguranţă în pat, dar şi în afara lui, iar lucrul acesta din urmă este hotărâtor, or, dacă cel dintâi e necesar, nu-i de ajuns, este insuficient fără al doilea, iar eu mă bucuram de ambele avantaje. În momentele mele de vanitate aveam tendinţa să gândesc că, dacă n-ar fi avut el acea veche idee fixă, acea veche pasiune cerebrală – nu îndrăzneam s-o numesc acel vechi proiect, căci aceasta ar fi presupus bănuiala şi aceasta nu mă năpădise încă –, nu numai că ar fi fost mulţumit cu mine, ci i-aş fi devenit încetul cu încetul absolut necesară. Uneori aveam senzaţia că nu putea să se lase în voia lui cu mine, adică să mi se dăruiască, pentru că decisese în capul lui, cu multă vreme în urmă, că Luisa este persoana aleasă şi pe deasupra o făcuse cu convingerea pe care o dă lipsa oricărei speranţe, când nu exista nici cea mai mică posibilitate de a-şi vedea visul împlinit, iar ea era soţia celui mai bun prieten, pe care amândoi îl iubeau atât de mult. Poate că o transformase într-un pretext ideal ca să nu se implice niciodată într-o relaţie prea profundă cu cineva, ca să treacă de la o femeie la alta şi nici una să nu aibă prea multă durată sau importanţă, pentru că el se uita mereu cu coada ochiului în partea cealaltă, sau peste umeri în vreme ce le îmbrăţişa treaz (peste umerii noştri, eu trebuie să mă includ în grupul celor astfel îmbrăţişate). Când doreşti ceva vreme îndelungată, îţi e foarte greu să încetezi să doreşti, vreau să spun să recunoşti sau să-ţi dai seama că nu mai doreşti sau că preferi altceva. Speranţa hrăneşte şi înteţeşte dorinţa, aşteptarea aglutinează ceea ce aşteaptă, solidifică şi împietreşte, iar atunci ne împotrivim să recunoaştem că am irosit ani întregi aşteptând un semn care, când este schiţat, nu ne mai ispiteşte, sau alergarea la chemarea târzie ne inspiră delăsare şi neîncredere, poate pentru că nu ne convine să ne mişcăm. Te obişnuieşti să trăieşti pândind ocazia care nu vine, în fond liniştit, la adăpost şi pasiv, în fond neîncrezător că va sosi vreodată.

Dar, vai, în acelaşi timp nimeni nu renunţă pe de-a-ntregul la ocazie, iar mâncărimea aceasta ne provoacă zbucium sau nu ne lasă să dormim în pace. S-au întâmplat lucrurile cele mai improbabile, asta o intuim cu toţii, până şi cei care nu ştiu nimic despre istorie, nici despre cele întâmplate în lumea anterioară, nici măcar despre ce se întâmplă în aceasta, care înaintează cu aceiaşi paşi şovăielnici ca ai lor. Cine n-a asistat la ceva de genul acesta, câteodată fără să bage de seamă, până când altul îi arată faptele cu degetul şi le formulează: cel mai prost elev de la şcoală a ajuns ministru, iar leneşul bancher, individul cel mai bădăran şi mai urât are un succes nebun la cele mai frumoase femei, cel mai sărac cu duhul devine scriitor venerat şi este candidat la Premiul Nobel; [...] admiratoarea cea mai sâcâitoare şi mai vulgară reuşeşte să se apropie de idolul ei şi sfârşeşte prin a se căsători cu el, ziaristul cel mai corupt şi hoţ trece drept moralist şi apărător al cinstei, domneşte cel mai îndepărtat şi mai slab de înger dintre succesorii la tron, ultimul de pe listă şi cel mai catastrofal; femeia cea mai insuportabilă, mai încrezută şi mai dispreţuitoare şi care ar trebui să fie detestată este adorată de clasele populare, pentru ca ea să le strivească şi să le umilească de pe fotoliul ei de conducătoare, cei mai mari imbecili sau neruşinaţi sunt votaţi în masă de o populaţie hipnotizată de josnicie, sau gata să se amăgească, dacă nu cumva gata chiar să se sinucidă; asasinul politic, când se întoarce roata, este eliberat şi aclamat ca patriot erou de mulţimea care până atunci îşi disimulase propria-i condiţie criminală, în vreme ce necioplitul cel mai jalnic e numit ambasador sau Preşedinte al Republicii, făcut prinţ consort dacă la mijloc e dragostea, dragostea cea aproape întotdeauna stupidă şi necugetată. Aşteaptă cu toţii ocazia sau o caută, uneori depinde doar de câtă voinţă se pune în împlinirea fiecărei năzuinţe, cât zel şi răbdare în îndeplinirea fiecărui scop, oricât de megaloman şi nesăbuit ar fi. Cum să nu nutresc eu speranţa că Díaz-Varela are să rămână în cele din urmă cu mine, fie că i se va lua vălul de pe ochi, fie că va da greş cu Luisa, deşi i s-a ivit acum ocazia şi are probabila încuviinţare, sau poate însărcinare a prietenului dispărut Deverne. Cum să nu-mi închipui eu că are să vină ocazia mea, dacă până şi spectrul bătrân al colonelului Chabert a crezut o clipă că poate să se reîncorporeze lumii înguste a celor vii, să-şi recupereze averea şi afecţiunea, fie şi filială, a înspăimântatei sale soţii ameninţate de reînvierea lui. Cum să nu-mi treacă prin cap, în nopţi când îmi făceam iluzii sau mă năpădea o vagă beţie sentimentală, dacă în jurul nostru trăiesc oameni pe de-a-ntregul lipsiţi de talent care izbutesc să-şi convingă contemporanii că au un talent imens, neghiobi şi escroci care se prefac cu succes, o jumătate de viaţă sau şi mai mult, că au o inteligenţă ieşită din comun şi sunt ascultaţi ca oracolele; dacă sunt persoane care nu posedă nici o aptitudine pentru domeniul în care îşi desfăşoară activitatea şi cu toate acestea fac o carieră fulgerătoare, obţinând aplauzele tuturor, cel puţin până la ieşirea din lume, care le aduce uitarea imediată; dacă nişte mârlani nemaipomeniţi dictează moda şi stilul vestimentar al celor educaţi, care îi iau în seamă în mod misterios şi absolut, iar femeile şi bărbaţii respingători şi de rea credinţă inspiră pasiuni oriunde se duc; dacă sunt atâtea iubiri groteşti în pretenţiile lor, condamnate la dezastre sau la batjocură, care până la urmă se impun şi se realizează împotriva oricărui pronostic şi raţionament, împotriva oricărui pariu şi oricărei probabilităţi. Orice se poate întâmpla, totul poate avea loc, iar noi suntem cu toţii la curent, unii mai mult şi alţii mai puţin, de aceea aproape nimeni nu dă înapoi, nu renunţă la strădanii – chiar dacă în dorul lelii, fără tragere de inimă –, dintre cei care îşi urmăresc ţinta cu râvnă, fireşte, iar aceştia nu sunt niciodată destui ca să umple lumea de dârzenie şi trudă neîncetate.

Dar uneori e de ajuns ca un om să se străduie din toate puterile numai ca să fie cineva anume, sau ca să atingă un scop, ca să izbutească, deşi îi sunt potrivnice toate elementele obiective, deşi nu s-a născut pentru asta şi n-a fost voia lui Dumnezeu, cum se spunea odinioară. Lucrul acesta este mai vădit în cuceriri şi în înfruntări: unii au toate şansele să fie înfrânţi în duşmănia sau ura lor faţă de altul, unii nu au putere şi mijloace ca să-l elimine şi lângă el par un iepure încercând să atace un leu şi totuşi acel cineva va ieşi triumfător prin îndârjire, lipsă de scrupule, şiretlicuri, cruzime şi concentrare, neavând alt scop în viaţă în afară de a-şi păgubi duşmanul, de a-l şubrezi şi de a-l secătui, iar apoi să-i dea lovitura de graţie. Vai de cel ce îşi face un astfel de duşman, oricât de slab şi de nepricopsit ar părea; dacă nu ai chef, nici timp să-i dăruieşti aceeaşi înfocare şi să-i răspunzi cu aceeaşi intensitate, vei fi zdrobit, căci nu e cu putinţă să lupţi absorbit într-un război, fie el declarat, izolat sau ascuns, nici să-ţi nesocoteşti adversarul înverşunat, chiar dacă îl crezi inofensiv şi incapabil să facă rău, nici măcar să zgârie: în realitate, oricine poate să ne anihileze, aşa cum oricine poate să ne cucerească, şi aceasta este fragilitatea noastră esenţială. Dacă cineva hotărăşte să ne distrugă, e foarte greu să evităm distrugerea, în afară de cazul în care lăsăm orice altceva şi ne consacrăm doar acestei lupte. Dar prima cerinţă este să ştim că lupta există şi nu întotdeauna aflăm, bătăliile care oferă cele mai trainice garanţii de succes sunt cele viclene, purtate pe tăcute şi mişeleşte, ca războaiele nedeclarate, în care atacatorul este invizibil, se deghizează în aliat sau trece drept neutru. Eu aş putea să lansez împotriva Luisei o ofensivă pe la spate sau piezişă, despre care ea nu ar avea habar, fiindcă nici măcar n-ar şti că o pândeşte o vrăjmaşă. Putem fi un obstacol pentru cineva fără s-o căutăm şi fără să bănuim, să fim la mijloc, îngreunând o traiectorie împotriva voinţei noastre sau fără să ne dăm seama şi astfel nu este nimeni niciodată la adăpost, putem cu toţii să fim detestaţi, pe toţi poate cineva să vrea să ne suprime, până şi pe cel mai inofensiv sau mai nefericit. Biata Luisa era şi una, şi alta, dar nimeni nu renunţă pe de-a-ntregul la şansă şi eu n-aveam să fiu mai prejos decât ceilalţi. Ştiam ce îmi era îngăduit să aştept de la Díaz-Varela şi nu m-am amăgit niciodată, chiar şi aşa nu mă puteam opri să nădăjduiesc că voi avea noroc, sau că se va produce o stranie transformare în el, că într-o bună zi are să descopere că nu poate trăi fără mine, ori că are nevoie de amândouă. În noaptea aceea vedeam ca singurul noroc adevărat şi posibil moartea Luisei, căci dispărând şi nemaiputând să fie ea obiectivul, ţinta, trofeul îndelung râvnit, Díaz-Varela n-ar mai avea de ales şi s-ar refugia în mine. Pe nimeni nu trebuie să jignească faptul că cineva se mulţumeşte cu el în lipsa altcuiva mai bun.

*

* *

Dacă eu eram în stare să doresc în singurătate, un moment, în timpul nopţii, în camera mea; dacă eram în stare să dau frâu liber fanteziei şi să scornesc moartea Luisei, care nu-mi făcuse nimic şi împotriva căreia nu aveam nimic, care îmi inspira simpatie şi milă, ba chiar îmi trezea o anumită emoţie, m-am întrebat dacă lui Díaz-Varela nu i se întâmplase la fel, şi cu un motiv mai întemeiat, cu privire la Desvern. Nu dorim de obicei moartea celor care ne sunt atât de apropiaţi încât aproape constituie viaţa noastră, dar câteodată ne surprindem închipuindu-ne ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea vreunul dintre ei. În unele cazuri plăsmuirea e zămislită doar de frică sau de groază, de dragostea excesivă pe care o nutrim faţă de ei şi teama de a-i pierde: „Ce aş face eu fără el, fără ea? Ce s-ar alege de mine? N-aş putea să merg mai departe, aş vrea să mă duc după el”. Simpla anticipare ne dă ameţeli şi obişnuim să îndepărtăm gândul numaidecât, cu o înfiorare şi o senzaţie binefăcătoare de irealitate, ca atunci când ne scuturăm de un coşmar persistent, ce nu încetează pe de-a-ntregul nici când ne deşteptăm. Dar alteori iluzia presupune un amestec şi este impură. Nu îndrăzneşti să doreşti moartea nimănui, cu atât mai puţin unui apropiat, dar intuieşti că dacă cineva anume ar suferi un accident, ori s-ar îmbolnăvi grav, ceva s-ar îmbunătăţi în univers, sau, ceea ce este acelaşi lucru pentru fiecare, în situaţia ta personală. „Dacă el sau ea n-ar exista”, poţi ajunge să gândeşti, „ar fi cu totul altceva, ce piatră mi s-ar lua de pe suflet, s-ar termina cu suferinţa şi mâhnirea de neîndurat, sau cum m-aş remarca eu”. „Luisa este singura piedică”, am ajuns eu să gândesc; „numai obsesia lui Díaz-Varela pentru ea se interpune între noi. Dacă el ar pierde-o, dacă s-ar vedea lipsit de misiunea lui, de zelul lui...” Pe atunci nu mă forţam să-i rostesc în minte numele de familie, era încă „Javier” şi numele acesta era adorat precum ceva care ce nu se poate obţine. Da, dacă eu alunecam spre tipul acesta de consideraţii, cum să nu i se fi întâmplat şi lui acelaşi lucru pe vremea când Deverne era piedica. O parte din Díaz-Varela pesemne că năzuise zilnic să-i moară prietenul de suflet, să se evapore, iar partea aceea, dacă nu cumva era mai mare, jubilase la vestea că a fost înjunghiat pe neaşteptate, crimă cu care el nu avusese nici o legătură. „Ce nenorocire şi ce noroc”, poate că se gândise când aflase. „Ce rău îmi pare, cât mă bucur, ce năpastă ca Miguel să fie acolo în momentul acela, când individul s-a năpustit asupra lui şi l-a omorât, i s-ar fi putut întâmpla oricui, chiar şi mie, iar el ar fi putut să fie în orice alt loc, cum este cu putinţă să i se întâmple lui, ce şansă că a fost dat la o parte şi mi-a lăsat liber terenul pe care îl credeam ocupat pentru totdeauna şi fără ca eu s-o fi pricinuit în vreun fel, nici măcar prin omisiune, prin neglijenţă sau printr-o întâmplare pe care o voi blestema retrospectiv, pentru că nu l-am reţinut mai mult timp lângă mine şi nu l-am împiedicat să se ducă unde s-a dus, asta ar fi fost cu putinţă dacă l-aş fi văzut în ziua aceea, dar nici nu l-am văzut şi nici n-am vorbit cu el, aveam de gând să-l sun mai târziu, ca să-l felicit, ce nenorocire, ce binecuvântare, ce noroc şi ce spaimă, ce pierdere şi ce câştig. Şi nu mi se poate reproşa nimic”.

Nu m-au apucat niciodată zorii acasă la el, n-am petrecut niciodată o noapte alături de el şi nici n-am gustat bucuria de a-mi desfăta privirea mai întâi de toate cu chipul lui dimineaţa; dar într-adevăr, o dată m-a luat somnul fără să vreau în patul lui după-amiaza sau la căderea nopţii, un somn scurt, dar profund, după sleirea satisfăcută pe care mi-o producea patul acela, de unde să ştiu dacă amândurora, nu poţi avea habar dacă ce ţi se spune e adevărat, nu există niciodată certitudinea a ceva ce nu vine din noi înşine, şi nici măcar aşa. Atunci – a fost cea din urmă oară – am auzit nedesluşit o sonerie, am deschis puţin pleoapele, o clipă şi l-am văzut pe el lângă mine, îmbrăcat pe de-a-ntregul (se îmbrăca întotdeauna imediat, ca şi cum lângă mine n-ar fi vrut să-şi îngăduie nici un minut din lâncezeala istovită sau mulţumită a amanţilor după o întâlnire), citind la lumina veiozei de pe noptieră, încremenit ca o fotografie, cu spatele rezemat pe o pernă, fără a mă veghea şi fără a-mi acorda atenţie, astfel că nu m-am deşteptat. Soneria a răsunat din nou, de două sau de trei ori şi din ce în ce mai prelungit, dar nu m-a perturbat şi am încorporat-o în somnul meu, sigură că nu mă priveşte. Nu m-am clintit, n-am mai deschis nici un ochi, deşi am simţit că la a treia sau la a patra sonerie Díaz-Varela alunecase din pat cu o mişcare laterală tăcută şi rapidă. Era responsabilitatea lui, nu a mea, nimeni nu ştia că eu sunt acolo (dintre toate locurile din lume, tocmai în patul acela). Începeam să devin conştientă, deşi eram încă năpădită de somn. Adormisem pe cuvertură, pe jumătate goală, sau dezbrăcată până unde hotărâse el, iar acum am băgat de seamă că aruncase o pătură peste mine, să nu-mi fie frig, sau poate să nu-mi mai vadă trupul, ca să nu-i fie atât de vădit ce făcuse cu mine, pentru el nu se schimba nimic după efuziuni, se purta de parcă n-ar fi existat, chiar dacă fuseseră exagerate, comportamentul era acelaşi după ca înainte. M-am acoperit cu pătura în mod reflex, iar gestul acesta m-a trezit şi mai mult, deşi am zăbovit cu ochii închişi, cufundată în moţăială, atentă vag la el, căci plecase de lângă mine şi ieşise din cameră.

Cineva era la intrarea în bloc, jos, căci n-am auzit uşa deschizându-se, ci doar vocea înăbuşită a lui Díaz-Varela, răspunzând la interfon, cuvinte pe care nu le-am desluşit, doar un ton surprins şi îmbufnat, apoi resemnat şi în cele din urmă binevoitor, ca al cuiva care acceptă scrâşnind din dinţi ceva ce îl necăjeşte peste măsură şi îl priveşte în ciuda sa. După câteva secunde, sau poate vreo două minute, mi-a ajuns cu claritate şi putere vocea nou-sositului, o voce alterată de bărbat, pesemne că Díaz-Varela îl aşteptase cu uşa apartamentului deschisă, ca să nu trebuiască să sune şi la soneria aceea, sau poate avea de gând să vorbească cu el şi să-i facă vânt din prag, fără să-l invite măcar să intre.

„Să ţii mobilul închis, cui i-ar trece prin cap una ca asta”, i-a reproşat individul acela. „Am fost silit să vin până aici, ca un tâmpit”.

„Vorbeşte mai încet, ţi-am spus că nu sunt singur. Sunt cu o tipă, acum doarme, doar nu vrei să se trezească şi să ne audă. Pe deasupra, o cunoaşte pe doamna. Şi ce pretinzi, să am mereu telefonul deschis, dacă ţi se năzăreşte cumva să mă suni? În principiu n-ai de ce să mă suni, de când nu vorbim noi doi? Poate să fie important ce ai să-mi spui. Să vedem, aşteaptă”.

A fost suficient ca să mă trezesc pe de-a-ntregul. Ajunge să ştim că cineva nu doreşte să auzim ca să facem tot posibilul să aflăm, fără a ne da seama că uneori ni se ascund tot felul de lucruri spre binele nostru, ca să nu fim decepţionaţi sau pentru a nu ne implica, pentru ca viaţa să nu ni se pară atât de rea cum obişnuieşte să fie. Díaz-Varela crezuse că vorbeşte încet când răspundea, dar nu izbutise din pricina iritării, sau poate îi era frică, de aceea i-am auzit frazele cu claritate. [...]

Am sărit numaidecât din pat, pe jumătate dezbrăcată cum eram (dar avusesem mereu fusta pe mine), m-am apropiat cu băgare de seamă de uşă şi mi-am lipit urechea de ea. Astfel nu ajungea până la mine decât un murmur, cu câte o vorbă răzleaţă, cei doi bărbaţi erau prea agitaţi să izbutească să vorbească încet cu adevărat, în ciuda faptului că asta voiau şi aşa încercau să facă. Am îndrăznit să măresc puţin crăpătura pe care Díaz-Varela se străduise să o elimine smucind uşor din exterior; din fericire, n-a scârţâit ca să mă dea de gol; iar dacă şi-ar fi dat seama de indiscreţia mea, eu aveam scuza că auzisem voci şi voisem să mă încredinţez că a venit cineva, tocmai ca să nu apar cât durează vizita şi să-l scutesc pe Díaz-Varela de obligaţia de a mă prezenta sau de a da vreo explicaţie.

Traducere şi prezentare de  Lavinia Similaru