Pe Ion D. Sîrbu eu l-aş numi un Don Quijote al timpurilor noastre.

Don Quijote, influenţat de cărţile cavalereşti, la mare modă pe timpul lui, pleacă, după cum se ştie, împreună cu Sancho Panza, să facă dreptate în lume.

Ion D. Sîrbu, influenţat, la rândul lui, de marile cărţi ale omenirii, face şi el aproape la fel. Vrea să fie dreptate în lume, după cum mărturiseşte în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, titlu sugestiv în sensul de independenţă, fiindcă jurnalistul cu jurnal răspunde totdeauna la comanda cuiva, şi cere aceleaşi drepturi pentru români ca şi pentru unguri şi este arestat.

De asemenea, cere aceleaşi drepturi pentru români ca şi pentru evrei şi iarăşi este arestat.

Aş putea spune, şi cu câţi nu s-a petrecut la fel, că Ion D. Sîrbu, om normal, a trăit, ca noi toţi, într-o societate bolnavă. Numai că, pentru oficialităţi, normalitatea era la ei, cei care ne conduceau, nu la noi, cei care ne luptam… cu morile de vânt. Mă gândesc, dacă ar mai fi trăit, ce părere ar fi avut Ion D. Sîrbu despre societatea de astăzi. Cum ar fi privit-o, pentru că noi, românii, la nivel social, nu trăim decât trecând dintr-o anormalitate în alta, dintr-un absurd în altul.

Cavaler al dreptăţii, cum spuneam, Ion D. Sîrbu şi-a compus cartea Adio, Europa chiar după modelul romanului lui Cervantes, parcă dând să se înţeleagă, prin aceasta, că, într-adevăr, juca rolul lui Don Quijote, dar într-o altă epocă şi-ntr-o altă ipostază, alături de el, tot timpul, devotata şi înţeleapta Olimpia, tovarăşa lui de drum, de întrebări şi răspunsuri, un Sancho Panza femeie, nu căutând împreună pe Dulcineea, ci rostul pe lume al omului însetat de ideal, de o viaţă plină de speranţă, acaparat însă de satrapi lacomi, inculţi, fără scrupule, setoşi de putere, chiar sadici şi încântaţi, în acelaşi timp, că alţii depind de ei, de vorbele lor puse în alte părţi, de puterea lor. Nu ştiu, din câţi s-au străduit să scrie despre epoca trecută, dacă cineva a putut până acum să facă o radiografie a României de până în 1989 mai bine ca Ion D. Sîrbu.

De Ion D. Sîrbu ştiu de când eram copil. În timpul liceului, îmi plăcea să mă duc la teatru, iar Arca bunei speranţe o văzusem de nu ştiu câte ori şi tot aş mai fi văzut-o. Auzisem că autorul era craiovean şi tare mult aş fi dorit să mi-l fi arătat cineva pe stradă într-o zi. Primul scriitor pe care l-am văzut în viaţa mea, în carne şi oase, cum am mai spus, a fost însă… Mihail Cruceanu, la o întâlnire cu liceenii buzeşteni.

Mai târziu, coleg de serviciu cu Ovidiu Ghidirmic la Biblioteca „Aman”, am aflat, de la el, multe despre … viaţa şi opera lui Ion D. Sîrbu. Poate şi din această cauză, prima întâlnire cu… deja un mit în viaţă al Craiovei, nici nu mi-o mai amintesc. Ştiu doar că venea des la Biblioteca „Aman” şi ne întindeam la discuţii interminabile, ca şi când ne cunoşteam dintotdeauna. La fel se întâmpla şi cu vecinul său de bloc, dacă nu chiar de apartament, V. G. Paleolog.

Niciodată Ion D. Sîrbu nu m-a privit ca pe un începător, ca pe un proaspăt debutant, ci ca pe un coleg de breaslă, deşi diferenţa de vârstă era poate mai mare decât între părinte şi copil.

Eram foarte tânăr, necăsătorit (24 – 25 de ani), colindam prin multe locuri, mâncam şi dormeam pe unde apucam. Îmi făcusem un cerc de prieteni cu care frecventam destul de des acelaşi restaurant la care venea din când în când şi Gari Sîrbu. Într-o zi am aflat că ospătăriţa, care ne servea mai de fiecare dată, tot întreba de mine, confundându-mă c-un alt prieten, c-aş fi mâncat şi-aş fi băut într-o seară şi-aş fi plecat fără să plătesc. Gari Sîrbu, de faţă la discuţie, a ripostat pe loc:

-Nu e Băileşteanu…, i-a spus ospătăriţei apăsat, cu convingere. Dacă într-adevăr a fost Băileşteanu, îi plătesc eu consumaţia, dar n-a fost el…

Peste câteva zile, am aflat cu cine mă confundase chelneriţa, iar când l-am întâlnit pe Ion D. Sîrbu, fireşte, i-am mulţumit că mi-a apărat… onoarea.

-Am şi eu intuiţiile mele, mi-a zis zâmbind, şi-am şi o vârstă… N-aveam cum să mă-nşel…

( Pe „împricinat”, când l-am întâlnit – era vorba de Octavian Lohon, Dumnezeu să-l odihnească, redactor asociat, pe vremea aceea, la revista Ramuri şi, mai apoi, director la Biblioteca Universităţii din Craiova - l-am întrebat:

-Tavi, fi-ţi-ar dracii-ai dracu, mă băgasei în ruşine…

-De, bă, m-am îmbătat şi-am uitat să plătesc… Asta e… Mi-am adus aminte a doua zi… Dar am rezolvat… Nu s-a supărat doamna Jeni…).

Ne-am întâlnit de multe ori şi cred că am participat la aproape toate conferinţele pe care le-a ţinut în Craiova, unde crea un adevărat spectacol verbal. Nu ştiu dacă am mai ascultat vreodată pe cineva cu atâta plăcere. Nemulţumirile lui faţă de viaţă, faţă de societate, faţă de unii colegi scriitori, faţă de unele reviste, faţă de unele edituri, faţă de unii oameni aflaţi în funcţii înalte, niciodată, în discuţiile noastre, n-a ezitat să nu şi le manifeste, dar fără ură şi patimă, fără gând de răzbunare, ci mai mult, cu ironie, încerca să facă haz de necaz. Avea mare respect pentru oamenii corecţi, nu le ierta însă pe hahalere, indifferent de talent şi valoare. Ion D. Sîrbu, ca şi vecinul său, V. G. Paleolog, era o legendă vie a Craiovei. Şi el ştia acest lucru. Mai puţin, sigur, pentru ignoranţi. Şi erau, slavă domnului, şi din aceştia destui. Nu numise el Craiova Isarlâk întâmplător!

În 1980, la câteva zile după apariţia „Celui mai iubit dintre pământeni”, carte pe care o citisem pe nerăsuflate, cum se spune, l-am întâlnit în faţa hotelului „Palace”. M-a luat de braţ, cum avea obiceiul, şi mi-a zis:

-Ce faci?! Hai să ne plimbăm…

Cred c-am făcut vreo cinci tururi de Unirii (de la „Palace” la poştă şi înapoi), timp în care a vorbit aproape numai el. Mâhnirile şi îngrijorările lui, în acea zi, erau că n-a avut parte de copii şi cine ştie pe mâna cui vor cădea manuscrisele sale după ce nu va mai fi. Chiar m-a rugat, şi asta nu numai atunci, să vorbesc cu fratele meu, Fănuş Băileşteanu (care lucra la „Manuscriptum”), să se ocupe el de ele fiindcă, era hotărât, într-o bună zi le va depune la Muzeul Literaturii. Era foarte îngrijorat de ce se va allege de… literature lui de sertar.

-Domnule Sîrbu, i-am zis la un moment dat, doar ce a apărut cartea lui Preda şi am citit-o… M-a impresionat foarte mult personajul Petrini… Se spune că Preda s-a inspirit foarte mult din viaţa dumneavoastră în acest roman… Mulţi spun că i-aţi fi fost chiar model în realizarea personajului Petrini… Pornind şi numai de la nume: Petrini – Petrila…

M-a oprit din mers, am stat mult aşa, fără să ne mai spunem vreun cuvânt, după care, nu ştiu la ce s-a gândit, mi-a zis, dar nu foarte convingător:

-Nu, nu, n-are nicio legătură… Pură întâmplare… Preda ştia câte ceva despre mine, dar nu ştia tot…

N-am insistat fiindcă, mi-am dat seama, ori nu apucase să citească romanul, ori nu voia să-şi amintească de tinereţe, despre care niciodată nu mi-a vorbit, cum nici eu n-am avut îndrăzneala să-l întreb.

La despărţire, în spatele nostru, ţin minte ca acum, era… în trecere (întâmplător?) şi colonelul Vâlceanu de la Securitate, în vizorul căruia eram de mai mult timp. Abia atunci mi-am dat seama că securistul n-avea ce-avea numai cu mine, dar mai ales cu cei din preajma lui Sîrbu.