Viaţa ca o
paradă (vol. I)
de Jean Băileșteanu
(fragment)
Sunt născut în al 1951-lea an după Cristos, într-o zi de marţi şi 13 ale lunii februarie, când se spune că sunt mai multe ceasuri rele decât sâmbăta, într-un făurar geros şi cam aproape toţi anii de până acum, de vărsător autentic, i-am petrecut mai mult în voia hazardului, în plin regim comunist, în care paranoia, teroarea, umilinţa, josnicia, lipsa de alimente şi
paradele interminabile atinseseră cele mai neînchipuite
culmi, în plin război al stelelor şi în cea mai încărcată epocă nucleară ce a determinat explozii, moarte, schilodiri în urma unor experienţe de tot felul. Bolile de cancer, de sida, de inimă fac ravagii fără să li se găsească leacul, parcă ar fi planificate precum cincinalele de până-n 1990 din România, mai ceva decât al doilea război mondial. Lumea, se pare, s-a înmulţit prea mult şi trebuie rărită, purificată. Se tot spune că prea ne-am înmulţit pe
gogoloi. Afacerile mari, cu oameni cât mai mulţi se fac. Deşi sunt locuri pe pământ încă nelocuite, neexplorate, neexploatate, unii deja se gândesc să se mute
pe Lună. Sau pe Marte. Probabil de unde am venit. Palestinienii îşi caută ei, de astă dată, o ţară, rătăcesc prin lume ca evreii până mai de curând şi terorizează lumea. Şi vinovată, dar mai ales nevinovată. La rândul lor, şi ei sunt terorizaţi şi, uite aşa, n-o ţinem decât din teroare în teroare. Nu mai avem loc unii de alţii. Şi totul numai de la bani.
Roata istoriei se învârteşte parcă mai grăbită ca niciodată. Ruşii şi-au demolat, singuri, şi cel mai scurt imperiu din câte au existat vreodată, dar şi sistemul pe care, tot ei, îl înfiinţaseră la începutul secolului XX. Ideea de naţiune a început să se cuibărească din nou în inima majorităţii popoarelor, deşi globalizarea şi apropierea popoarelor într-o Europă unită este pe cale de a se desăvârşi, nu se ştie cu ce consecinţe, alte popoare vor să instaureze, sub alte forme, vechile imperii. Banul e cel care dictează totul, iar sclavia n-a dispărut niciodată. Ea doar a căpătat alte forme de existenţă. Deşi, vezi Doamne, se luptă pentru dreptate şi
libertate de peste două mii de ani. Cred că adevărata democraţie numai în Comuna Primitivă a existat. Războaiele religioase se ţin lanţ. Mai e puţin şi trecem într-un nou secol. Şi într-un nou mileniu. Cu siguranţă, cartea aceasta, dacă voi termina-o vreodată, se va întâmpla numai în secolul următor. Şi-n mileniul următor. De aceea, eu, subsemnatul Jean Băileşteanu, călător pe două mii de ani, pe proprie răspundere, liber şi nesilit de nimeni, declar şi semnez: greşeala vieţii mele a fost că tot timpul, indiferent de regim, m-am considerat un om liber. Şi-mi dau seama acum, abia în anul 1997, când scriu aceste rânduri, ba chiar cu gândul să le şi public, lucru ce nici prin minte nu-mi trecea până în decembrie 1989, că, în inconştienţa mea, puteam chiar să mor
cu libertatea în braţe. Dar am fost norocos şi n-am murit şi sper să nu mor nici de-aici înainte din cauza asta, chiar dacă nu m-am abţinut, nu m-am abătut şi nu mă voi depărta de la convingerile şi credinţa mea: copilul, când se naşte, e al universului, nici măcar al acelora care i-au dat viaţă. Şi asta o spune nu un aventurier, nu un nomad, ci unul care n-ar putea trăi niciodată în altă parte, unul care nu poate să trăiască decât în limba lui, în ţara lui, indiferent de regim.
|
|