Jean Băileşteanu: De Dolj. Unii dintre prieteni mai glumesc cu mine şi-mi spun... Jean de la Craiova...

Născut în anul 1951, într-adevăr, la Sălcuţa, marţi 13 februarie, ora 11,00 (exact marţi, 13 februarie, ora 11,00 s-a născut şi nepoţelul meu), dar e un lucru care m-a obsedat toată viaţa, acela de a fi tu însuţi în ceea ce faci. Şi cum eu am început – asta pentru că aţi amintit de originalitatea mea, să zic aşa, originalitatea scrisului meu pe care, fără doar şi poate, mi-o extrag din originalitatea satului în care m-am născut şi pe care sat îl pomenesc oriunde. Fiindcă, dacă n-ar fi fost Sălcuţa, sigur n-aş fi fost nici eu. Nici ca scriitor, dar poate nici ca persoană în viaţă.

Sigur s-a întâmplat asta, deşi criticii au zis: „Este şi un Marin Preda al Desnăţuiului” şi aş spune că nu a fost lipsită de temei această afirmaţie. Cărţile semnate Jean Băileşteanu care îşi au în mare măsură acolo, pe Valea Desnăţuiului, personajele, viaţa lor toate, aduc în faţă un autor care a ştiut să vadă viaţa de acolo, a ştiut să extragă esenţele, a ştiut să păstreze limbajul de acolo. În timp ce vorbeaţi făceam nişte socoteli, cred că la 24 de ani a apărut prima carte.

Da, la 24 de ani, „Clopotul viselor”, în primăvara lui ’75.

Debutul a fost foarte frumos, ca orice debut care se făcea pe vremea aceea, dar greu de tot. Ştiţi foarte bine ce însemna o carte atunci. Cu emoţii, cu aşteptări. Eu mi-am depus manuscrisul pe la 21 de ani şi ceva la editură. Exact când s-a înfiinţat editura, la foarte scurt timp. Şi a dat Dumnezeu să apară în ’75. A întârziat mult din cauza cenzurii. De nu ştiu câte ori am fost chemat la editură, să mai modific ceva, să mai scot ceva, după indicaţiile de sus, mai ales că eu nu prea am fost... ortodox în scris şi îmi plăcea să fiu autentic în ceea ce fac şi nu să scriu falsuri numai de dragul de-a-mi vedea numele pe o copertă. Aşteptam cu nerăbdare, fără doar şi poate, mai ales după ce, în sfârşit, a intrat cartea în tipar şi eram mereu pe la editură. Editura se mutase din strada Păltiniş la sediul vechiului „Scris Românesc”. Acolo era şi tipografia. Şi îmi face plăcere să pomenesc că stăteam ore în şir în birou la Ion Rusu Şirianu, pe care l-aţi cunoscut şi ştiţi ce om minunat a fost…

Am fost buni prieteni şi păcat că s-a dus prea devreme. Şi eram la el în birou şi aşteptam cartea cu nerăbdare, eram tare emoţionat, şi, la un moment dat, intră în birou inginerul şef al tipografiei, Sorin Copăcescu. Şi bietul Rusu: „Băi Sorine, uite aici în faţă un tânăr scriitor talentat. Fă-i şi tu un pustiu de bine şi adu-i şi lui o carte din tipografie, că ştiu că se lucrează la ea, să-i facem şi lui o bucurie”. S-a dus Sorin Copăcescu şi mi-a adus un exemplar şi, când l-am luat în mâini, nu-mi venea pur şi simplu să cred. Pe coperta patru era o poză de a mea cu ţigarea în gură. Am plecat de la tipografie spre serviciu, la Biblioteca Judeţeană, şi aveam nişte emoţii că aproape nu mai ştiam să merg. Ţineam cartea cu poza în interior, spre mine, să nu mă vadă lumea şi să creadă că mă laud şi că am plecat cu cartea pe stradă în mână intenţionat. Revenind la scris, un prieten bun, critic literar, îmi spunea cândva, că de fapt nu mai există literatură originală, ci numai literatură autentică. Am îndrăznit să-l contrazic, asta, a propos de ce spuneaţi mai înainte, că mă apropii de Marin Preda, de Zaharia Stancu şi mai ales de scriitori, care şi-au ales să scrie despre sat, despre ţărani. Fireşte că sunt asemănări. Orice poveste ai însăila, la milioanele de cărţi care s-au scris de la Gutenberg încoace, e imposibil să nu găseşti similitudini cu o altă carte, cu o poveste asemănătoare petrecută în România sau mai ştiu eu în ce colţ al pământului. Nu povestea în sine, după mine, îţi dă originalitate ţie ca scriitor, ci limbajul pe care îl foloseşti. Mie nu-mi e teamă, ca altora, să-mi povestesc subiectul unei viitoare cărţi. Niciodată, aceeaşi poveste, n-o să poată fi pusă pe hârtie de doi oameni la fel. Iar după mine, un scriitor care nu pune în valoare limbajul, este un scriitor numai pe jumătate. Literatura trebuie să fie un spectacol, atât prin acţiune, cât şi prin oralitate...

O spune chiar Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine, că se poate face un glosar, un dicţionar numai după Goana. S-a şi făcut un dicţionar de cuvinte şi expresii olteneşti de răposatul profesor Ion Nijloveanu, împreună cu Vasile Bărbuţ şi fiica sa, Dorina Bărbuţ. După apariţia romanului Drum în tăcere, m-am pomenit căutat de domnul Vasile Bărbuţ, avocatul, care a vrut să mă cunoască şi m-a invitat la o cafea. Şi stând noi de vorbă, zice: „Domnule Băileşteanu, dumneata ştii câte cuvinte şi expresii olteneşti ai în Drum în tăcere? Nici prin minte nu-mi trecuse asta. „Ai 5000 de cuvinte şi expresii olteneşti”, a zis dânsul „şi le voi băga într-un dicţionar”. Şi există în acel dicţionar. Eu am mers foarte mult pe cuvinte vechi, pe arhaisme, pe regionalisme. Pentru că lumea este într-o continuă transformare şi aceste cuvinte, cu timpul, se vor duce. Eu am folosit cuvinte pe care nu le-am găsit în absolut niciun dicţionar al limbii române. Am foarte multe astfel de cuvinte.

Nu numai ale locului. Culmea, a se crici, de pildă, nu se foloseşte numai la Sălcuţa. Se foloseşte în tot sudul Olteniei. Cu toate astea, dacă îl cauţi, nu-l găseşti în niciun dicţionar.

Ca şi în Goana şi în Sfântul drac sau Judecata de... acum, ca şi în povestiri... Sunt foarte de acord, dar asta mai spune ceva: că noi, românii, suntem dintotdeauna aici, n-am venit de pe altă planetă... Limba română e aproape unitară pe tot cuprinsul ţării. Chiar şi în afara ei... Cu mici particularităţi, fireşte, sau diferenţe de accente...

În total sunt vreo 17, dacă punem şi Viaţa ca o... paradă şi dacă punem şi traducerea în limba italiană a cărţii Geniul şi închipuirea. Dar nu mulţimea cărţilor contează... Plus reeditările, pentru că am ţinut mult să-mi reeditez cărţile, nu pentru că aş fi avut ceva de revizuit, deşi îmi vine totdeauna, când mă recitesc, să mai schimb ceva, ci pur şi simplu să apară cărţile aşa cum le-am scris eu, nu cenzurate. De pildă, din Drum în tăcere, ediţia I, lipsesc aproape 300 de pagini. Sper să-l reeditez anul acesta.

Cu traducerea a fost un chin, deşi Geniul şi închipuirea avea un cu totul alt limbaj. Nici nu mai ştiu câte nopţi am stat cu traducătorul italian să-i explic cât mai pe înţelesul lui semnificaţia unor cuvinte din limba română, iar el să găsească cuvântul cel mai apropiat în italiană. M-am convins atunci pe propria-mi piele cât de greu e de tradus din limba română. Ce-o fi ieşit.., nu ştiu limba italiană. Nu mai spun că unele cuvinte nici n-au putut fi traduse.

E o istorie frumoasă cu tentativa de ecranizare a Drumului în tăcere, dar şi palpitantă în acelaşi timp. Cartea asta a avut foarte mari probleme cu cenzura. Vreo câţiva ani buni a fost în planul editorial şi tot pleca la Bucureşti, la Consiliul Culturii, că cenzura ca instituţie se desfiinţase în 1976, dacă mai ţineţi minte. Dar acum, neoficializată, era şi mai brutală.

Era un consiliu de lectori şi erau mai drastici decât cenzorii oficiali, sau instituţionalizaţi, dinaintea lor. Şi cartea a făcut multe... drumuri între acest consiliu, editură şi autor. Nu trebuia să apară nuntă, nu trebuia să apară botez, bătaie sau ceartă, nu trebuia să apară băutură…Trebuia să fie o carte... luminoasă, aşa cum se cerea. Ceea ce nu a fost pentru că, deşi am modificat destul la recomandările lor, tot au scăpat foarte multe. O să spun mai târziu ce mi s-a întâmplat după Revoluţie, vis-a-vis de Drum în tăcere. În cele din urmă, s-au îndurat şi mi-au dat „bunul de tipar”. Nu era însă ultimul obstacol. A intrat cartea în tipar, s-a tipărit, dar nu pleca în librării până când nu se trimiteau la Bucureşti exemplarele de semnal şi se întorceau de acolo cu „bun de difuzare”.

Şi aştepta editura acest „bun de difuzare”, în urma căruia cărţile plecau în librării. Multe n-au primit „bunul” de difuzare şi au fost topite, tiraje întregi. Tiraj de zeci de mii de exemplare. Cum îl ştiţi, domnul Hinoveanu, directorul de pe atunci al „Scrisului Românesc”, de câte ori mă întâlneam cu dumnealui şi aşteptam cu înfrigurare răspunsul, zicea: „Băi, Jean! Dacă nu ne arestează ăştia, înseamnă că e bine!” Îi spuneam: „Staţi liniştit, că nu ne arestează!”. Dar, de fapt, tremuram ca piftia. Pentru că aceste lucruri se lăsau cu imputaţii şi multe alte neplăceri. Am avut emoţii mari şi eu, şi dumnealui, pentru că erau timpurile aşa cum le ştim. În cele din urmă, vine „bunul de difuzare” şi domnul Hinoveanu îmi zice satisfăcut şi, în sfârşit, liniştit şi vesel: „Carte bună! Carte bună, am spus eu!”. La câteva zile m-am trezit că mă cheamă tovarăşul Dulea, care era la Consiliul Culturii mare director şi zbir al cărţilor şi sperietoarea scriitorilor, să-mi propună să fac un scenariu de film după Drum în tăcere. Mi-aduc aminte că se şi orientaseră cine să joace anumite personaje. Mihăilescu-Brăila, Draga Olteanu, în personajele principale. Era o variantă. M-am dus la Bucureşti. Am fost invitat la Casa de Filme 1. Şi acolo am intrat în dialog cu doi domni, directorul, pe care îl chema Marin Vladimir, din câte ţin eu minte, şi Romulus Lal, care era redactor şef adjunct, cel care a scris Epopeea Transfăgărăşanului, fost ziarist la Scânteia Tineretului. Am discutat cu dumnealor şi am convenit să scriu un scenariu de film în două serii, să fac un tablou al ţăranului român de la cel de-al II-lea Război mondial şi până în zilele de atunci. Prima serie să prindă perioada de dinainte şi până la colectivizarea agriculturii, iar cea de-a doua, de la terminarea colectivizării până la zilele de atunci. Am mulţumit pentru invitaţie, am venit la Craiova şi m-am apucat să scriu. Am scris o variantă şi am predat-o, iar peste o săptămână, după ce au citit ei, am fost invitat la discuţii. Mi-aduc aminte că am plecat cu soţia şi cu fiul – cu Mihai, pe care îl ştiţi – dimineaţa la ora 9 am intrat în Casa Scânteii. I-am spus soţiei că o să dureze o jumătate de oră – o oră şi să se plimbe şi ei puţin prin Herăstrău. Nu erau telefoane mobile atunci ca să ne putem căuta. A durat însă discuţia de la 9 dimineaţa şi până la 6 seara. Intraseră, în special soţia, în disperare. Se gândeau: dacă m-or fi arestat, dacă cine ştie ce-am spus, că mă ştiau în stare... Până la 6 seara. Ei voiau să mă convingă că ceea ce scrisesem eu nu era în ton cu politica partidului şi să refac scenariul.

M-au convins să mai revăd scenariul. Din nou am venit la Craiova şi m-am apucat să refac. Dar nu puteam, nu mă lăsa inima să scriu lozinci, să scriu altceva, faţă de ceea ce simţeam, de ceea ce ştiam... Adică să fug de adevăr, să-l falsific... Zic: „Domnule, dar lucrurile astea au apărut în carte. Nu mă crede lumea, vorba lui Petrache de la Maglavit. În carte cum au apărut şi în film nu pot să apară?” Şi mi-au zis: ,,Da, domnule Băileşteanu, aşa e. Dar în câte exemplare a apărut cartea?” Apăruse, din câte ştiu eu, în vreo 50.000. „Să zicem, au continuat, că au cumpărat cartea 50.000 de oameni… Mai împrumută fiecare la unul-doi şi să zicem că au citit-o în jur de 100-150.000 de oameni. Filmul, îl văd milioane de oameni. Cartea nu are acelaşi impact asupra populaţiei pe care îl are filmul.”

Şi, după câteva astfel de întâlniri, am renunţat. Am zis: „Faceţi voi filmul cum vreţi, dar nu mă semnaţi pe mine. Vă dau voie, dau declaraţie să vă folosiţi de tot ce doriţi din cărţile mele, dar să nu mă semnaţi pe mine.” „Domnule Băileşteanu”, zice domnul Vladimir, directorul, „la mijloc e o căciulă de bani”. Şi îmi spune suma: 80.000 lei pentru o serie. Erau două serii, 160.000 de lei. Toţi aceşti bani ar fi fost dreptul meu de autor.

Eu nu-i duşmănesc. Am spus-o şi în scris. E treaba lor. Aşa au crezut ei că e bine. Pentru ei. Eu puteam să fiu distrus împreună cu întreaga familie. Eu n-am putut să duşmănesc pe nimeni în viaţa mea şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. N-am putut să urăsc, să duşmănesc, să invidiez, n-am putut să fiu egoist. Dacă pot să fac un bine, nu contează pentru cine, îl fac cu plăcere. Rău n-am făcut la nimeni, deşi aş fi putut... Dar pe-asta n-o am în suflet. Eu am întors totdeauna şi obrazul celălalt...

Eu, povestirea am îndrăznit-o de la începutul începutului, să zic aşa, din mai multe motive. Proza de analiză este mai greoaie şi se adresează unui anumit tip de cititori. Pe când povestirea e accesibilă tuturor. Şi copiilor, şi bunicilor, şi omului matur. Şi omului cu carte, şi omului cu mai puţină carte. Dacă aş fi încercat să scriu roman de analiză, mi-aş fi pierdut din originalitatea care, dacă este, nu-mi aparţine mie, ci Sălcuţei mele. La mine la Sălcuţa se povesteşte, nu se fac analize. Şi asta am simţit eu că este foarte aproape de mine. Încă un lucru pentru care am început cu povestirea… Eram nerăbdător. Copiii băteau mingea, jucau fotbal. Îmi plăcea şi mie să joc fotbal, să mă duc la scăldat. Nu lipseam, dar nici nu stăteam prea mult. Nu aveam răbdarea şi nici experienţa de a scrie un roman de la bun început. Tentative au fost destule. Voiam, dacă începeam ceva, să şi termin. Or, un roman nu se putea termina într-o zi. Oricum, cu povestirea mi-am făcut mâna, să zic aşa, am căpătat răbdarea să scriu la o carte şi patru, cinci ani.

Făcut de un pictor, Teodor Bogoi...

Din păcate, nu mai este. Mai găseşti câte ceva la cei foarte în vârstă, dar ţăranul acela a cam dispărut. Vorba marelui Nestor Vornicescu, cum îmi spunea uneori la câte un pahar de vorbă: ,,a dispărut rânduiala şi trăim de-a hala-n dala”... Dar vreau să mai spun ceva: din ce în ce mai mulţi sunt înverşunaţi împotriva literaturii despre ţărani. Ştiţi de ce? Pentru că le pute, când vine vorba, de specificul naţional... Iar cel mai bine acesta se observă în literatura despre ţărani. Fiindcă aci e ţărâna, vatra tuturor, chiar şi a celor care nu vor să recunoască. Satul românesc este spectaculos şi interesant pentru literatură şi azi... Lumea din Drum în tăcere a dispărut. Dar deja s-a născut altă lume... Cum s-ar zice, încă este de lucru...

Teodor Bogoi, când a făcut această copertă, la Drum în tăcere, mai întâi a citit cartea în manuscris şi mi-a zis: „Domnule Băileşteanu…, am să vă fac un alt Moromete. Tot un ţăran, dar altceva decât Moromete”. E vorba de Moromeţii, vol. I, prima ediţie, dacă o ţineţi minte. Nu semăn cu Marin Preda decât prin faptul că am scris despre ţărani, ca să răspund la o întrebare de pe la începutul interviului. Eu am încercat altceva şi decât Rebreanu, şi decât Marin Preda, şi decât Zaharia Stancu, unde cititorul român s-a obişnuit cu acel ţăran idilic. Acel ţăran frumos, muncit… Prin Drum în tăcere, cred că am adus un nou personaj în literatura română: ţăranul funcţionar...

Da, a fost dorinţa mea cea mai mare.

E şi mărturisită, aşa e. Cred că într-o lume normală puteam să trăiesc numai de pe urma scrisului meu.

La judecata de acum, mori de foame, trebuie să-ţi plăteşti tipărirea cărţii, lumea nu mai citeşte. Având editură şi tipografie, încerc să trăiesc de pe urma cărţilor... altora... Deci, tot cartea... Dar de-o mie de ori mai greu decât de pe urma cărţilor mele, când nu aveam alt gând decât de a scrie şi-a citi... Celelalte mergeau de la sine. Nu erau stresul şi solicitarea de astăzi... Şi frica de ziua de mâine...

Eu am fost ca Moromete. Am vrut să am independenţă, să am... tramvaiul meu. Şi să fac numai ce-mi place. Mi-am dat seama însă, târziu, că toate aceste dorinţe au fost cam ca-n spusele lui Arghezi, într-unul dintre Psalmii săi: ,,Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu...”.

Ar fi rotunde, rotunde cu adevărat, dacă mi-aş fi putut duce la bun sfârşit proiectul iniţial: adică să fi înfiinţat şi o librărie, chiar cu o cafenea, unde să vină oricine să citească, să asculte vocea unui Arghezi, unui Sadoveanu vorbind despre Eminescu, de pildă, vocea unui mare om de cultură, Iorga, bunăoară, să poţi face un cenaclu, o lansare de carte, o discuţie despre o carte sau despre vreun scriitor, cu o expoziţie de pictură pe pereţi la care să-ţi clăteşti ochiul, dar toate astea costă mulţi bani şi timp, aprobări peste aprobări, iar descurajarea întreprinzătorilor este uriaşă. Şi aşa, fac nişte sacrificii extraordinar de mari, mai ales în ultimii ani, nu ca să câştig ceva, ci numai să trăiesc, fiindcă statul te taxează şi la pierdere. A te privatiza şi a trăi din privatizare la modul cinstit, cum e normal să fie, este foarte greu să te descurci în România de astăzi. Birurile sunt atât de mari, că practic munceşti pentru bănci şi pentru stat. Sunt oameni, politici, bineînţeles (eu n-am fost nici măcar membru de partid în regimul trecut, când era aproape o obligaţie, darămite să intru în politică astăzi!), care scot reviste şi fac din ele o afacere. La mine Autograful e numai de... amorul artei. De asta, am un of foarte mare al meu şi sper să-mi clarific cât de curând situaţia, pentru că am vreo zece cărţi începute şi neduse la bun sfârşit şi vreau, măcar cât mai trăiesc sau cât încă nu-mi tremură mâna şi mintea, din aceste zece cărţi – dacă vreţi spun şi titlurile – măcar două-trei să reuşesc să mai scriu. La modul cel mai cinstit, pot să spun, după 20 de ani de privatizare, că în tot acest timp eu nu am mai fost om, nu am mai avut vreo clipă de răgaz, ci pur şi simplu am fost numai slugă şi sclav. Ar fi rotunde, într-adevăr, lucrurile, numai dacă am trăi într-o ţară normală... Viaţa mă obligă însă să tipăresc pentru alţii, şi o fac cu multă plăcere tocmai că mi-a fost dragă cartea, dar, din cauza condiţiilor sociale, mă abandonez pe mine... Respir, cum spuneam, prin cărţile altora, care-mi sunt aproape la fel de dragi ca şi ale mele... Litera tipărită m-a fascinat totdeauna, indiferent cine a caligrafiat-o... Chiar şi ratarea e de apreciat, fiindcă numai cine nu încearcă nu ratează... Parcă Nae Ionescu vorbea despre aceste lucruri...

Fac o paranteză. Sfântul drac l-am ales şi l-am pus titlu la acea carte, pornind chiar de la ţărani, că şi în ţăran şi în orice alt om există dintotdeauna binele şi răul. Nu pot fi despărţite. Dumnezeu de Diavol. Este contradicţia, izvorul dezvoltării, cum spuneau unii filosofi. Nu se pot despărţi. Dacă n-ar fi decât Dumnezeu, n-am mai avea nevoie de el. Imposibil să nu greşeşti, imposibil să nu fii vreodată bântuit de vreo ispită cât de mică. Aşa e făcut omul... Revenind la cartea pe care o am fişată, numai să găsesc timp şi un pic de linişte să o scriu. Titlul este Moartea lui Dracula. Cititorul poate să zică, doar la vederea titlului: „Bă, ce vrea să spună ăsta? A murit Dracula!” Nu! În carte, Dracula şi moartea sunt parteneri, moartea este ca parteneră de viaţă, tovarăşă a lui Dracula. Îi aparţine lui Dracula, cum soţia îi aparţine soţului... În sensul ăsta. Nu moare Dracula. Dracula nu poate să moară niciodată. Spuneam la început, eu am pus foarte mare accent pe ambiguitate. Asta este sarea şi piperul literaturii. Am avut o discuţie, după apariţia volumului de la „Albatros”, Poveştile de fiecare zi, prin 1982 mi se pare că a apărut, şi mi-o citeşte un prieten lingvist. Şi ştiind numai buchia dumnealui (în general, pe omul de ştiinţă mai greu îl poţi scoate din exactitatea lui), într-o dimineaţă ne întâlnim şi zice: „Jean, cred că ai făcut o greşeală. S-ar putea să fie o greşeală de tipar”. „Ce greşeală am făcut?” „Păi, uite…” Şi-mi citeşte mie o frază, unde îşi însemnase. „Nu e bine aşa. Trebuia să faci fraze scurte, propoziţii, să fie pe înţeles, ca lumea, clar. Cutare a mers în cutare loc. Punct. S-a întâlnit cu cutare. Punct. Aşa văd eu scrisul”. „Eu nu îl văd aşa, i-am zis. Scrisul este un fantastic joc al cuvintelor şi nu este dat oricui să înţeleagă acest joc. Cuvântul, culoarea, nota muzicală sunt cele care-ţi dau, după mine, cea mai mare libertate de exprimare. Iar de ce mă acuzaţi, nu aveţi dreptate, fiindcă, dacă citiţi cu atenţie, fraza are logică. Numai că, în loc de paranteze, am pus virgule. Şi e şi un amestec de cuvinte în frază: ale personajului cu cele ale autorului... Atâta tot. Nu este nicio greşeală de tipar... Sunt greşelile mele şi mi le asum... Şi, de asemenea, amestec de cuvinte ale personajului care vorbea cu cele ale celui despre care vorbea, într-o oralitate iute, repezită, specifică vorbirii olteneşti...”.

Măiestria scriitorului, după mine, stă tocmai în puterea de a scrie pentru cât mai mulţi cititori... Eugen Simion a dat o definiţie foarte exactă, după mine, într-o carte a domniei sale: un mare prozator este acela care creează o lume în aşa fel încât lumea să fie verosimilă şi, după o vreme, să pară că nu opera imită lumea, ci invers: lumea reală imită opera literară...