– Aţi publicat anul acesta, la Editura Corint, un volum intitulat Charles, Camilla şi Diana. Dragoste şi tragedie în Casa de Windsor. Nu este pentru prima oară când scrieţi despre monarhia britanică, însă de data aceasta regele Charles este sub lupă. De ce aţi ales acest subiect?

– Am ales subiectul din două motive. Pe de o parte, pentru că am avut doar versiunea Dianei, fermecătoare, dintr-o familie aristocrată, însă ea era o femeie imatură, capricioasă, incapabilă să îşi asume noul statut de Prinţesă de Wells. În ceea ce priveşte relaţia sa cu media, cu presa, ea a întreţinut o relaţie sulfuroasă şi nesănătoasă. Ea a existat doar prin imaginea ei şi cunoaştem toţi delirul pe care l-a provocat prin apariţiile sale. Pe de altă parte, la televizor, ea îl criticase public pe Charles, punând la îndoială abilităţile lui de a fi rege, în timp ce soţul ei nu o critica şi nu o denigra niciodată. Din punctul meu de vedere, era timpul să avem o versiune cât mai apropiată de adevăr din punctul de vedere al complexităţii asupra acestor trei personalităţi: Charles, Diana, Camilla. Prin urmare, această carte este, deci, o triplă biografie încrucişată, care nu a mai existat până acum.

– Aţi mai scris şi despre alte case regale europene, ce are totuşi specific această Familie Regală Britanică?

– Pe data de 2 iunie 1953, datorită voinţei şi flerului tinerei suverane, încoronarea şi mirungerea ei au fost televizate, în ciuda reticenţei primului ministru, Winston Churchill. Deşi atunci televiziunea era la început, Elisabeta a II-a a intuit această revoluţie şi putere a imaginii care s-a răspândit apoi în reviste, pub-uri şi în casele oamenilor. Iar după difuzare, în direct şi alb-negru, filmul încoronării, care fusese înregistrat color, a fost proiectat în cinematografe în mai multe ţări. Eram foarte tânăr pe atunci, l-am văzut împreună cu părinţii mei. Datorită acestei revoluţii tehnice şi sociale, Elisabeta a II-a a devenit pentru mine regina imaginii. Ea a impus atunci această imagine a sa, dar şi pe cea a familiei sale, ceea ce nicio altă monarhie nu o mai făcuse până atunci. Şi de atunci, de-a lungul domniei sale, ea a rămas regina imaginii, inclusiv la funeraliile sale impresionante şi emoţionante.

– De ce atrage regalitatea? Este vorba despre acea mixtură dintre mit şi realitate?

– Monarhia britanică este un spectacol unic. Putem, de exemplu, să remarcăm importanţa cavaleriei din timpul ceremoniilor cum este Trooping the colour. Elisabeta a II-a a fost ea însăşi pasionată de cai şi era o expertă a lumii hipice. Pe data de 9 aprilie 2005, la momentul căsătoriei lui Charles cu Camilla, regina a spus cu umor că ei depăşiseră cu bine numeroase obstacole ca în timpul unei curse de cai Steeplechase. Trebuie să recunoaşte că a fost un elogiu original din partea suveranei, care nu dorea decât ca totul să fie în ordine în viaţa succesorului ei.

– Cum aţi ales subiectul? Chiar titlul cărţii este legat de regele Charles şi de viaţa sa personală.

– L-am ales pentru că este o incredibilă poveste de dragoste trăită, cea mai spectaculoasă din întreaga monarhie britanică. Este o poveste care aminteşte de dragostea străbunicii Camillei, Alice Keppel, cu stră-străbunicul lui Charles, Eduard, Prinţ de Wells, care avea să devină regele Eduard al VII-lea la moartea mamei sale, regina Victoria. La drept vorbind, povestea lui Charles cu Camilla începe de fapt în 1971, ei atunci s-au întâlnit şi cunoscut, când erau amândoi necăsătoriţi. Pentru mine, titlul cărţii, Charles, Camilla şi Diana, s-a impus pentru că ilustrează perfect parcursul lor, faptul că au trecut prin căsătorii şi divorţuri şi faptul că au rămas împreună în ciuda atâtor încercări şi drame, care au culminat cu moartea Prinţesei Diana în 1997, un şoc pentru toată lumea.

– Consideraţi că, odată cu publicarea acestei cărţi, percepţia asupra Camillei se va schimba? Camilla nu a fost foarte iubită de presă, iar oamenii au blamat-o pentru nefericirea Dianei.

– Nu aş îndrăzni să spun asta. Dar, cu toate acestea, opinia publică asupra Camillei s-a schimbat de-a lungul timpului. După aceste încercări şi aceste drame, ea nu mai e femeia ce era, responsabilă de eşecul cuplului Charles-Diana. Şi apreciez discreţia şi eficacitatea ei şi, mai ales, sprijinul total pe care i-l oferă soţului ei.

– Cum rămâne cu Prinţesa inimilor, cu Diana? Schimbă această carte imaginea ei? Ea a fost iubită de milioane de oameni.

– Cred că întotdeauna vor exista admiratori pe viaţă ai Dianei, datorită imaginilor pe care le-a lăsat. Moartea sa violentă, în urma unui accident cumplit la Paris, asupra căruia planează multe zvonuri şi informaţii false, au transformat-o într-o icoană. O abordare nesănătoasă şi nedreaptă are chiar prinţul Harry, care este supărat pe întreaga lume. În pofida acestei situaţii, putem observa totuşi că, în 2021, la inaugurarea statuii prinţesei din grădina Palatului Kensington, atunci când s-au împlinit 60 de ani de la naşterea sa, evenimentul – la care şi William, şi Harry au participat – a trecut aproape neobservat de lumea întreagă. Iar cei doi fraţi păreau total confuzi amândoi.

– Şi în această întreagă poveste – acest triunghi amoros – putem spune cu certitudine cine a avut cu adevărat rolul negativ?

– Toate personajele acestui roman trăit, ale acestei poveşti, au avut la un moment dat şi un rol negativ, dar şi o influenţă pozitivă. Războiul din „Ţara Galilor” a rănit pe toată lumea, inclusiv regalitatea.

– Putem face o comparaţie între monarhia din timpul reginei Elisabeta a II-a şi monarhia din timpul regelui Charles al III-lea?

– Comparaţia ar fi imposibilă. Regina Elisabeta a II-a a domnit mai bine de 70 de ani, ceea ce este un record. Era singurul şef de stat în funcţie care cunoştea şi trăise al Doilea Război Mondial, frica, bombardamentele, raţionalizarea. Apoi, a fost martoră la Războiul Rece. Când a devenit, ulterior, regină, la moartea tatălui ei, regele George al VI-lea, în februarie 1952, Stalin era încă în viaţă şi la Moscova. Regina a trecut prin toată această îmbinare formidabilă de tradiţie şi inovaţie, cu Swinging London anilor ’60 şi The Beatles şi toată revoluţia tehnică ce a avut loc de-a lungul timpului. În ceea ce îl priveşte pe Charles, ca şi mama sa, regina Elisabeta, deşi mult criticat şi uneori dispreţuit, el este un pionier al mediului şi al ecologiei, ducând o luptă continuă împotriva deşeurilor.

– Dar în ce măsură ştie regele Charles să îşi gestioneze relaţia cu presa? Au fost momente când presa i-a fost ostilă, în special după moartea prinţesei Diana.

– Pentru Charles a fost uneori dificil, pentru că a văzut ravagiile hipermediatizării şi a suferit din cauza asta când era prinţ moştenitor. Camilla a fost cea care l-a convins să menţină relaţii politicoase şi liniştite cu presa. Să nu uităm că ea însăşi suferise teribil din cauza atacurilor nemiloase ale presei, dar nu s-a plâns niciodată. Astăzi, Camilla este adorată de presă pentru atitudinea ei deschisă şi simpatică, şi, la rândul său, Charles a adoptat aceeaşi atitudine.

– Şi o ultima întrebare, care este o invitaţie la o speculaţie: ce fel de rege credeţi că va fi Charles al III-lea?

– În anii 1980, prinţul Charles şi-a arătat încântarea pentru România, pentru moştenirea ei naturală, satele şi tradiţiile ei care erau ameninţate de Ceauşescu. A cumpărat chiar o reşedinţă acolo, în Transilvania. În acest an, tocmai s-a întors dintr-o nouă călătorie privată în această ţară pe care o iubeşte şi o cunoaşte foarte bine. A fost primit de preşedintele Iohannis, care, vă reamintesc, a fost prezent la încoronarea lui Charles al III-lea. Legat de România – pe care o cunosc si eu personal şi în care, împreună cu soţia mea am fost în diverse călătorii, cu ocazia traducerii unor cărţi de-ale mele – ştiu cât de mult este Charles al III-lea atent la tradiţii şi, în acelaşi timp, foarte deschis către inovaţii eficiente, şi mai ales preocupat, ca şi în Marea Britanie, de bunăstarea populaţiei. Este un expert prin toate activităţile Fundaţiei sale, Prince’s Trust, pe care a creat-o la investirea sa ca prinţ de Wales în 1969.