Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evanghelişti penticostali, în orăşelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinţii o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, îşi părăseşte căminul. Pentru a-şi putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de îngheţată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunţată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireşilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007) şi O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) – confirmă extraordinara originalitate şi forţa literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărţi pentru copii şi scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal. În decembrie 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017). Romanul Frankissstein (2019; Humanitas Fiction, 2020) reimaginează povestea fantastică a lui Mary Shelley în era inteligenţei artificiale.

Romanul relatează două poveşti în oglindă. În prima ne aflăm în 1816, când foarte tânăra Mary Shelley, aflându-se în Alpi împreună cu soţul său, poetul Percy Bysshe Shelley, cu Lord Byron şi alţi literaţi, începe să scrie romanul despre Victor Frankenstein, un tânăr om de ştiinţă care, printr-un experiment, creează o făptură monstruoasă dotată cu inteligenţă. În decorul Brexit-ului, a doua poveste îl urmează pe Ry Shelley, un doctor transsexual îndrăgostit de Victor Stein, un expert în inteligenţa artificială.

„Ştiinţa şi romantismul visător se combină într-o meditaţie fragmentată, adesea strălucită, asupra responsabilităţilor creaţiei şi a posibilităţilor inteligenţei artificiale, asupra transsexualitaţii şi a transumanismului.” (Guardian)

****

Încă prizonieră a ploii, scriu fără oprire.

Claire stă într-un colţ şi coase. Polidori îşi oblojeşte glezna beteagă. A sărit pe fereastră, să-şi demonstreze iubirea pentru mine. A fost ideea lui Byron. Când se plictiseşte, e periculos.

Tot ce facem e să bem şi să ne futem, a zis Byron. E destul pentru o poveste?

Un succes de public! a spus Polidori.

Dormim. Mâncăm. Muncim, a zis Shelley.

Chiar aşa? a zis Byron, care e la regim din cauza corpolenţei şi, în plus, e şi insomniac, şi leneş. Nu-şi găseşte versurile pentru povestea lui supranaturală, zice, deşi el e cel care ne-a lansat provocarea. E agasant. Cu toţii suntem agasanţi.

Polidori e ocupat cu propria-i poveste. I-a spus Vampirul. E foarte interesat de transfuziile de sânge.

*

În lipsa excursiilor sau a diversiunilor, domnii au început să discute o serie de conferinţe la care asistaserăm cu toţii recent la Londra – conferinţe ţinute de medicul lui Shelley, William Lawrence, despre originea vieţii. Viaţa, afirma doctorul Lawrence, e intrinsec legată de Natură. Nu există nicio forţă „superioară adăugată”, ca sufletul. Fiinţele omeneşti sunt alcătuite din oase, muşchi, ţesut, sânge etc. şi nimic altceva.

Vorbele lui au fost, fireşte, întâmpinate cu revoltă: „nici o diferenţă între un om şi o stridie? Omul nu e nimic mai mult decât un orangutan sau o maimuţă, cu «emisfere cerebrale mai dezvoltate»”?

Ziarul The Times a conchis: Doctorul Lawrence se străduieşte din răsputeri să demonstreze că oamenii nu au suflete!

Şi totuşi, i-am spus lui Shelley, tu, mai mult decât oricine altcineva, crezi în Suflet.

Cred, a zis el, cred că fiecare om are misiunea de a-şi trezi propriul suflet. Sufletul lui e acea parte din el care nu e supusă morţii şi degradării; acea parte a lui care trăieşte plenar în prezenţa adevărului şi a frumuseţii. Dacă nu are suflet, atunci e o brută.

Şi unde se duce sufletul ăsta, după moarte? a zis Byron.

Asta nu se ştie, a răspuns Shelley. Transformarea sufletului, şi nu unde se duce el, ar trebui să ne preocupe. Misterul vieţii e pe pământ, şi nu în altă parte.

Şi ploaia e tot pe pământ, a zis Byron, privind pe fereastră ca un zeu neputincios. Tânjea să-şi călărească iapa şi nu mai avea deloc stare.

O să murim cu toţii destul de curând, a zis Polidori, aşa că nu putem trăi aşa cum vor alţii să trăim, ci doar aşa cum dorim noi. M-a privit, cu mâna pe prohab.

Dar nu mai există nimic în viaţă decât dorinţele noastre? am spus. Nu ar trebui să ne sacrificăm propriile dorinţe pentru vreo cauză mai înaltă?

Tu poţi să faci asta dacă vrei, a zis Polidori, dacă asta îţi oferă satisfacţie. Dar eu prefer să fiu vampir decât cadavru.

Să mori aşa cum trebuie înseamnă să trăieşti aşa cum trebuie, a zis Byron.

Nimeni nu găseşte satisfacţie în moarte, a răspuns Polidori. Îţi închipui că aşa va fi, dar ce vei simţi concret? Ce vei câştiga din asta?

Reputaţie, a zis Byron.

Reputaţia înseamnă bârfă, a zis Polidori. Mă vorbeşti de bine, mă vorbeşti de rău – ce altceva e asta decât vorbă goală?

Hai, că azi eşti întors pe dos, a zis Byron.

Ba tu eşti întors pe dos, a zis Polidori.

Shelley m-a înconjurat cu braţele şi m-a strâns tare. Te iubesc… Pe tine, draga mea Mary, pe tine, care eşti cât se poate de vie.

Auzeam acul lui Claire înfigându-se în tapiserie.

Suntem cu toţii vii, o o! Suntem cu toţii vii, o o! a cântat Polidori, bătând ritmul pe braţul divanului. Byron s-a strâmbat şi s-a dus şchiopătând la fereastră, pe care a deschis-o în aşa fel încât ploaia să bată direct înspre Claire.

Vrei să încetezi? a strigat Claire la râsetele lui, sărind în picioare ca arsă. S-a aşezat pe alt scaun şi şi-a tăiat furioasă aţa cu foarfeca.

Shelley a mimat indiferenţa, sau poate că e indiferent la stările altora. Uneori aşa mi se pare.

Moartea e o mare farsă, a zis Shelley. Mai că nu cred aproape deloc în ea.

O să crezi bucuros în ea când o să moşteneşti averea lui taică-tu, a zis Byron.

I-am privit expresia sardonică, ba chiar cinică. Un mare poet, cu adevărat, şi totuşi atât de nedrept. Se pare că harurile cu care ne înzestrează natura nu ne modifică deloc comportamentul. Shelley are foarte puţini bani şi e cel mai generos dintre bărbaţi. Byron e bogat, moşiile îi aduc 10 000 de lire pe an, şi cheltuieşte doar pentru propria-i plăcere. Poate să trăiască aşa cum vrea. Dar noi trebuie să avem grijă. Adică eu trebuie să am grijă de contabilitatea lui. Shelley e aerian, pare că niciodată nu ştie cât poate cheltui şi cât nu. Suntem mereu datori. Şi totuşi, dacă eu reuşesc să vând povestea la care scriu, o să ne fie mai bine. Mama a trăit din scris. Intenţionez să-i urmez şi eu exemplul.

Aş vrea să spun mai multe despre Suflet… a zis Shelley.

Byron a gemut. Polidori a tuşit. Claire a înfipt şi mai cu sete acul în faţa ei de pernă.

Însă mintea mea era în altă parte. De când îmi venise ideea poveştii, mă gândeam doar la ea. Silueta a cărei imagine îmi domina mintea mă făcea să uit de orice altceva. Mintea mea se afla într-un soi de eclipsă. Trebuia să mă întorc la monstruoasa umbră ce nu-mi dădea pace.

I-am lăsat cu certurile şi metafizica lor şi m-am dus sus, la biroul meu de la etaj, cu o carafă de vin. Vinul roşu îţi mai linişteşte durerea provocată de umezeală.

De dragul poveştii mele, am propria-mi dorinţă de a încerca să înţeleg ce e cu omul, ce-l face diferit de animale şi de toate celelalte. E raţiunea? E sensibilitatea lui? Dacă nu avem suflet, atunci care e esenţa noastră, superioară celorlalte forme de viaţă? Ce ne diferenţiază de restul biologiei? Sau de maşini?

Am vizitat cu tata o manufactură din Manchester. Am văzut că bietele creaturi amărâte, sclave ale maşinăriilor, erau la fel de repetitive în mişcările lor precum maşinile. Singurul lucru care le diferenţia era nefericirea lor. Prosperitatea adusă de manufacturi nu e pentru muncitori, ci pentru patroni. Oamenii trebuie să trăiască în sărăcie, ca să fie creierul maşinăriilor.

Când eram mai tânără, tata m-a pus să citesc Leviatan-ul lui Hobbes. (Mai tânără! Mi-e greu să cred, dar am 18 ani; eu, care am pierdut o mamă, m-am înstrăinat de tata, am fugit cu soţul meu, am avut un copil şi mă aflu acum pe marginea istoriei, căci aşa văd acest moment al epocii mele.) Acum stau aici, cu condeiul în mână, şi-mi vin în minte Hobbes şi ipoteza lui. El scrie:

Mă întreb: ce e viaţa artificială? Automatele nu au inteligenţă; sunt doar mecanisme de ceasornic. Viaţa umană biologică, chiar şi cea mai nenorocită fiinţă, are suficientă inteligentă cât să mulgă o vacă, să rostească un nume, să ştie când vine ploaia şi când nu, să reflecteze, poate, la propria-i existenţă. Şi totuşi, dacă automatul ar avea inteligenţă… Ar fi destul ca să spui că e viu?

Shelley mă învaţă greacă şi latină. Stăm întinşi în pat, el gol, cu mâna pe spatele meu, şi cartea pe pernă. Îmi sărută gâtul în timp ce învăţăm cuvinte noi. Adesea, ne-ntrerupem ca să facem dragoste. Îi iubesc trupul. Nu-mi place că are atât de puţin grijă de sine. Nu-şi poate cu nici un chip imagina că ceva atât de grosolan ca materia i se poate opune. Dar e făcut din sânge şi căldură. Mă odihnesc la pieptul lui îngust, ascultându-i inima.

Citim amândoi Ovidiu: Metamorfoze. Italia e plină de statui de bărbaţi frumoşi. Bărbaţi care îşi etalează muşchii, pozând. Să săruţi unul? Să-l aduci la viaţă?

Am atins asemenea statui, marmura lor rece, piatra lor sobră. Şi am îmbrăţişat una şi m-am minunat de forma fără viaţă.

Shelley mi-a citit cu glas tare din Ovidiu povestea sculptorului Pygmalion care s-a îndrăgostit de statuia pe care o sculptase chiar el. Atât era de îndrăgostit de propria-i creaţie, că femeile nici nu existau pentru el. S-a rugat zeiţei Atena să-şi găsească o iubită la fel de frumoasă precum forma fără de viaţă de pe masa lui de lucru. În noaptea aceea, a sărutat buzele tânărului trup pe care îl crease. Nu i-a venit să creadă ce-a simţit – a simţit că statuia i-a răspuns şi ea cu un sărut. Piatra cea rece s-a încălzit.

Şi asta n-a fost tot… prin bunăvoinţa zeiţei, trupul sculptat a luat formă de femeie – o dublă transformare, din lipsă de viaţă în viaţă şi din masculin în feminin. Pygmalion a luat-o de soţie.

Probabil, a zis Shelley, că aşa ceva avea în minte Shakespeare la finalul piesei Poveste de iarnă, când statuia Hermionei prinde viaţă. Aceasta coboară de pe soclu. Îşi îmbrăţişează soţul, pe Leontes, tiranul. Din cauza fărădelegilor lui, Timpul însuşi se preschimbase în piatră, iar acum, prin mişcarea ei, Timpul începe iar să curgă. Ce s-a pierdut e regăsit.

Da, am zis. Clipa de căldură. Să săruţi buzele şi să le găseşti calde.

Buzele sunt calde după moarte, a zis Shelley. Cine nu se culcă lângă cel iubit toată noaptea, cât trupul i se răceşte? Cine nu ia trupul în braţe, înnebunit să-i insufle căldură şi să reînvie cadavrul? Cine nu-şi spune că e din cauza iernii? Că dimineaţă sigur o să iasă soarele?

Mută-l la soare… am zis. (Nu ştiu de ce).

Viaţă artificială. Statuia se trezeşte şi pleacă.

Dar restul? Există, oare, ceva care să poată fi numit inteligenţă artificială? Ceasornicul nu are gânduri. Care e scânteia minţii? Oare poate fi creată? De noi?

Umbrele au întunecat colţurile camerei. Am cugetat asupra naturii propriei mele minţi. Şi totuşi, când mi se opreşte inima, trebuie să mi se oprească şi mintea. Nici o minte, oricât de strălucită, nu supravieţuieşte trupului.

Mintea mi-a fugit la călătoria pe care am făcut-o cu Shelley şi Claire, care revine în această poveste ca un semn de carte – nu pentru text, ci ca un soi de laitmotiv.

Eu urma să fug cu Shelley, iar Claire a hotărât că nu poate rămâne singură, aşa că am căzut de acord să plecăm împreună, ascunzându-ne planul de tata şi mama mea vitregă.

Trebuie să adaug precizarea că, după moartea mamei mele, tata n-a putut rămâne singur şi la scurt timp s-a însurat iar – cu o femeie comună, fără pic de imaginaţie, dar care se pricepea la gătit. Aceasta a adus-o cu ea pe fiica ei pe nume Jane, care în curând a devenit o cititoare avidă a scrierilor mamei mele răposate şi la un moment dat şi-a schimbat numele în Claire; n-am avut nimic împotrivă. De ce să nu se reinventeze? Ce altceva e identitatea, dacă nu numele pe care i-l dăm?

Când tata a devenit bănuitor, Jane/Claire a devenit mesagera dragostei dintre Shelley şi mine. Şi eu şi Shelley o îndrăgeam, aşa că, atunci când a venit timpul să părăsim Skinner Street, am hotărât să plecăm împreună.

Stele pe cer ca şanse infinite.

Ora 4 dimineaţa. Cu papuci de fetru în picioare, cu botinele în mâini, să nu-l trezim pe tata, deşi doarme adânc când ia laudanum pentru friguri.

Am alergat pe străzile pe care lumea tocmai se trezea.

Am ajuns la trăsură. Acolo se afla Shelley, palid şi nerăbdător, un înger fără aripi.

M-a îmbrăţişat, îngropându-şi faţa în părul meu, şoptindu-mi numele. Bagajele noastre modeste au fost încărcate, dar i-am întors brusc spatele şi am alergat înapoi acasă, cu un atac de conştiinţă, să-i las tatei un bilet pe poliţa şemineului. Nu-i puteam sfâşia inima. M-am îmbărbătat singură. Nu-i puteam rupe inima fără să-i spun că îi rup inima. Trăim prin limbaj.

Pisica a început să se frece de picioarele mele.

Şi apoi am plecat iar alergând, alergând, pălăria mi-a alunecat în jurul gâtului şi mă ardea gâtul, rămas fără aer. Aveam 17 ani.

Şi am plecat, neliniştiţi şi istoviţi, dând bice să ajungem la Dover, suferind de rău de mare pe vasul cu pânze care ne-a dus la Calais – şi prima mea noapte în braţele lui într-o odaie cu pereţi tapiţaţi dintr-un han întunecos, în zgomot de roţi de căruţă cu fierul zdrăngănind când treceau peste pietre şi inima mea auzindu-se mai tare decât fierul şi roţile.

Aceasta e o poveste de dragoste.

Aş putea adăuga că mama mea vitregă a venit după noi, implorând-o pe Jane/ Claire să se întoarcă. Cred că de mine abia aştepta să scape. Shelley a bătut camera în lung şi-n lat cu fiecare dintre noi şi împreună, vorbind cu însufleţire despre dragoste şi libertate. Nu-mi imaginez că ea l-a crezut, dar în cele din urmă a fost istovită şi şi-a luat rămas bun. El câştigase. Ne aflam în Franţa, leagănul revoluţiei. Era vreun lucru pe care să nu-l putem face?

După cum s-a dovedit, da – puteam face foarte puţine lucruri.

Nu ne era uşor să călătorim. Nu aveam haine. Parisul era murdar şi scump. Mâncarea ne dădea crampe şi gaze. Shelley trăia cu pâine şi vin. Eu am adăugat şi brânză. În cele din urmă am găsit un cămătar de la care Shelley a putut împrumuta şaizeci de lire.

Remontaţi psihic de mica noastră avere, am hotărât să călătorim şi am plecat la ţară, în căutarea simplităţii şi a omului natural despre care scrisese Rousseau.

O să avem carne de vită, lapte şi pâine bună, a zis Shelley, şi vin tânăr şi apă curată.

Asta era povestea.

Realitatea a fost cu totul alta.

Am îndurat totul câteva săptămâni, chinuindu-ne să ne ascundem dezamăgirea unul de altul. Era tărâmul libertăţii. Aici venise mama ca să găsească libertatea, atunci când scrisese Drepturile femeii. Am crezut că aici o să găsim oameni care gândesc ca noi şi inimi deschise. În realitate, ţăranii ne-au taxat la greu pentru cel mai mic lucru. Fermele erau murdare şi mobila era stricată. Spălătoreasa fura nasturi şi panglici. Ghizii noştri erau ciufuţi, iar măgarul pe care l-a închiriat Shelley – ca să-l putem călări pe rând – era beteag.

Te doare ceva? mă întreba Shelley, deranjat de tăcerile mele, iar eu nu-i ziceam da, laptele acrit, brânza cu broboane de apă pe ea, cearşafurile împuţite, puricii, furtunile, putregaiul, paturile cu saltele de paie pline de ploşniţe. Legumele moi, carnea sinistră, peştele plin de păduchi, franzelele cu gărgăriţe. Supărarea tatălui meu. Gândurile la mama mea. Starea rufăriei mele de corp.

Doar căldura, scumpul meu, răspundeam.

El mi-a cerut să mă scald cu el goală în râu. Eram prea sfioasă. M-am mulţumit să-i privesc trupul, alb şi zvelt şi sculptat. Mi se părea că a prins viaţă şi apoi mi-a insuflat-o şi mie. Trupul său are ceva ca de pe altă lume. E o aproximaţie – ca şi cum i-a fost încropit la repezeală, ca spiritul lui să poată păşi în lume.

Citeam Wordsworth cu glas tare ca să ne trecem vremea, dar Franţa nu era poezie; erau doar ţărani.

*

În cele din urmă, văzându-mi tristeţea, Shelley ne-a făcut rost de locuri pe o barjă ce traversa apele Franţei şi o lua apoi în jos, pe Rin.

Era mai bine? Elveţia cea plină de sine. Germania cea beţivă. Mai mult vin, ziceam. Şi aşa ne-am petrecut zilele, prost hrăniţi, mult prea beţi, căutând sufletul şi neştiind unde să-l găsim.

Într-o zi, nu departe de Mannheim, am văzut turnurile unui castel ridicându-se din negură, ca un avertisment. Shelley adoră turnurile, pădurile, ruinele, cimitirele, orice parte a Omului sau a Naturii ce poate fi subiect de meditaţie.

Aşa că am urmat drumul anevoios către el, neluând seama la privirile ţăranilor, fixate asupra furcilor şi săpăligilor lor.

La poalele castelului ne-am oprit, în fine, şi ne-am cutremurat. Chiar şi în soarele fierbinte al după-amiezii era frig.

Ce e aici? l-a întrebat Shelley pe un bărbat dintr-o căruţă.

Castelul Frankenstein, a zis acesta.

Deprimant loc de meditaţie.

Există o poveste, a zis bărbatul… sugerând că vrea bani să ne-o spună, iar Shelley l-a plătit dublu, câtuşi de puţin dezamăgit de ce-a auzit.

Castelul îi aparţinuse unui alchimist pe nume Konrad Dieppel. Iubita sa soţie murise prea devreme şi, incapabil să suporte pierderea ei, el a refuzat s-o îngroape, hotărât să descopere secretul vieţii.

Unul câte unul, servitorii l-au părăsit. Locuia singur şi în zori şi în asfinţit putea fi văzut rătăcind prin cimitir şi printre capelele mortuare, târând după el orice cadavru fetid pe care-l putea găsi, apoi măcinând oasele cadavrelor pentru a le amesteca cu sânge proaspăt. Credea că, dacă le va administra această tinctură celor recent decedaţi, îi poate învia.

Sătenii au ajuns să se teamă de el şi să-l urască. În egală măsură, trebuiau să-şi păzească şi morţii şi să ciulească urechile la paşii lui, sau la clopoţeii de pe căpăstrul calului său. Nu o dată, acesta se năpustea într-o casă îndoliată. Avea cu el într-o sticlă îngrozitoarea poţiune, pe care o îndesa în gura moale a corpului gol, aşa cum e îndesată gâsca pentru a se obţine pateu de ficat.

Nu a existat nici o înviere.

În cele din urmă, locuitorii tuturor satelor din jur s-au adunat şi l-au ars de viu în castelul lui.

Zidurile lui duhnesc a trupuri ciopârţite şi a moarte.

Am privit clădirea în ruine. O scară exterioară, întunecată şi prăbuşită, ca un coşmar stil Piranesi, căzută şi parţial acoperită de buruieni crescute printre pietre, ce ducea, spirală după spirală, treaptă cu treaptă, către ce anume? Către ce pivniţă a ororilor?

Mi-am tras şalul mai bine în jurul meu. Aerul însuşi e rece ca mormântul.

Hai! i-am zis lui Shelley. Trebuie să părăsim acest loc.

El m-a înconjurat cu braţul şi ne-am îndepărtat grăbiţi. În timp ce mergeam, el mi-a povestit câte ceva despre alchimie.

Alchimiştii caută trei lucruri, a zis Shelley. Taina transformării Plumbului în Aur. Taina Elixirului Vieţii Eterne. Homunculul.

Ce e ăla homuncul? am întrebat.

O creatură nenăscută de o femeie, a răspuns el. Un lucru făcut, păgân şi răuvoitor. Un soi de spiriduş, diform şi viclean, animat de forţa răului.

Şi în amurgul apăsător al plimbării noastre înapoi către han m-am gândit la asta: la acea creatură cu trup ca de om, însă nenăscută de femeie.

Iar acum acel trup ca de om s-a întors.

Şi nu e deloc o piticanie. Nu-i spiriduş.

Mă simt ca şi cum mintea mea ar fi un ecran, iar de cealaltă parte a ecranului e o fiinţă care caută viaţa. Am văzut peşti din acvariu împingându-şi faţa în sticlă. Simt ceva ce nu pot numi decât în formă de poveste.