Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Aveam paisprezece ani când am omorât-o pe mama. Până atunci o ţinusem numai în culise, unde făcea lucruri mai interesante decât mamele celorlalţi, aşteptând doar un semn de la mine ca să intre în viaţa mea. Dar niciodată nu era gata, n-a apărut. Între zece şi unsprezece ani, le-am spus colegilor că mama fugise cu un circ rus şi că trăia într-un cort făcut din piei de iac. Am scris cărţi poştale cu imagini montane, imitându-i scrisul, şi le-am adus la şcoală.

— Vedeţi? E acolo. V-am zis!

— Cărţile poştale n-au timbre, spusese un copil pe nume Hamilton Tanner. L-am urât.

— Le-am primit în plicuri, am zis. Le-a aruncat tata.

Eram gata să sap şi mai adânc în ficţiune şi să mă îngrop în ea. Încă de copilă, am luat la rând basmele, dar mama era o poveste fără răspunsuri. Tata zicea că plecase înainte ca eu să împlinesc un an, dar am început să-i simt absenţa mai acut abia când am intrat la şcoala primară. Când toate celelalte mame veneau la poartă, flecărind între ele cu braţele încrucişate, legănându-se de pe un picior pe altul în timp ce copiii le trăgeau de poalele pufoaicelor. La aniversări, aceleaşi mame organizau nişte după-amiezi fără cusur, cu jocuri, mâncare şi distracţie, asigurându-se întotdeauna că am parte de atenţie specială, motiv pentru care ceilalţi copii mă urau. Era plăcut să te bucuri de grijă, dar întotdeauna mă întrebam: Ea unde e în momentul ăsta? Ce face? De ce nu face ce face cu mine?

Îmi plăceau mult poveştile cu copilaşi născuţi din plante sau preschimbaţi din animale în oameni. Mă captivau miturile greceşti – cum se poate naşte un copil dintr-o rază de soare, dintr-un fulger sau dintr-o lebădă. Simţeam o afinitate cu acei copii, cu acei oameni diferiţi – o afinitate periculoasă, trebuie spus, pentru că, de fapt, eram o fiinţă umană foarte normală. Ovidiu n-ar fi scris despre mine. Nu eram o zeitate. Dar de unde venisem, din trupul cui? Inima cui bătuse pentru tatăl meu?

N-am găsit răspunsuri şi am început să mă folosesc de mama mea nevăzută ca să par mai degrabă misterioasă şi neobişnuită decât vrednică de milă. Veneam cu drame contradictorii, cu idile, cu speculaţii îndrăzneţe. Făceam eforturi. Din câte ţin minte, aveam povestea cu acrobaţii ruşi, povestea cu fugara căutată de lege (furase un colier cu diamante inestimabil, dar nu din vina ei) şi povestea cu vaporul – că ajunsese căpitanul unui vas comercial care naviga prin Bahamas. Dar copiii sunt suspicioşi şi ataşaţi de ordine, de normalitate. Colegii mă considerau ciudată, chiar fluşturatică. Ce fel de făptură eram de refuzase maică-mea să stea cu mine – preferând să ducă o viaţă grea ca hoaţă de bijuterii? La ora de poveşti, când am citit respectivele mituri şi basme, Hamilton Tanner, cu care mă uram reciproc, mi-a zis:

— Maică-ta a făcut un pact cu Diavolul. A fost transformată în lighioană.

*

Nu ştiam despre ea decât ce-mi spusese tata: o chema Elise Morceau şi mă făcuse la tinereţe, pe când trăiau amândoi la New York. Apoi plecase, cu treizeci şi patru de ani în urmă, înainte ca eu să împlinesc un an. N-aveam fotografii împreună; tata n-avea nici una. Ea nu lăsase nici o urmă pe hârtie şi nici lucruri pe care oamenii le lasă de obicei în urma lor. Din câte ştiam, tata nu reuşise niciodată s-o găsească după ce fugise – ori pentru că-i pierise orice chef şi se lăsase păgubaş, ori pentru că aşa îi ceruse ea. El nu voia să spună. Aşteptam momentele potrivite – care erau rare – să-l întreb despre ea, iar uneori tata mai lăsa să-i scape informaţii. Avea picioare scurte. (Picioare scurte! Cum contribuie asta la personalitatea cuiva – sau măcar la capacitatea de a fugi repede?) Avea părul în aceeaşi nuanţă ca tine. (Asta-mi plăcea.) Era dificilă. Era optimistă. Odată, când exagerase cu băutura: N-avea cum să meargă. Era ţâfnoasă.

Tata îmi spunea că nu ţine minte prea multe sau că trecuse amar de vreme – şi între timp ni s-au întâmplat atâtea, Rosie – iar tu eşti bine, nu? Aşa că nu ştiam în ce împrejurări o cunoscuse pe Elise şi de ce primise el tutela pentru mine. Ştiam că sejurul la New York fusese relativ scurt, pentru că el mă adusese în Anglia înainte să împlinesc un an. Presupun că voia să mă apere de suferinţă şi se străduise să joace rolul ambilor părinţi, cerându-mi să mă gândesc doar la mine şi la viaţa mea, nu la ce fusese înainte. Fusese mereu afectuos. Voia să mă cruţe. Dar tot sunt de părere că refuzul lui de a găsi cuvintele a făcut cel mai mare rău. Lui îi e greu să vorbească, spusese buni Cherry, mama tatei, înainte să moară. Eu una aş spune că e mai greu să nu vorbeşti, dar ei păreau să fi ajuns la un consens, din motive care nu-mi fuseseră lămurite. Nici buni Cherry n-o pomenea pe Elise, de parcă şi-ar fi atras vreun blestem dac-ar fi vorbit despre ea. Când am întrebat-o pe bunica dacă o cunoscuse pe Elise, mi-a zis că nu. „Era o şmecheră,“ a zis bunica, ceea ce mi s-a părut nedrept să afirmi despre un om pe care nu l-ai cunoscut. Dar pentru bunica mea, Elise nu putea fi decât o şmecheră, o femeie care-şi face numărul, un truc de dispariţie pentru care se închide într-o cutie şi se lasă tăiată în două.

Aşa că, până la urmă, am omorât-o chiar eu. Aventurile mele fictive cu ea au devenit la fel de penibile pentru mine cum fuseseră pentru colegii mei de şcoală. La paisprezece ani nu mai aveam nevoie de alde Hamilton Tanner ca să-mi spună ce se întâmplase cu mama. Nu-şi rupsese gâtul la trapezul ruşilor, nici nu putrezise într-o închisoare pentru hoţi de smaralde şi nici nu se izbise cu vaporul de stâncile bahameze. Nu era o lighioană. Pur şi simplu… murise. Iar tata îmi dădea dreptate: ba chiar pentru el părea preferabil să ne prefacem pur şi simplu că ea nici nu existase, ca un basm uitat la vârsta adultă. Fusese linia lui de conduită pe când eram eu foarte mică, iar când am crescut, singurul mod în care pot descrie lucrurile este că el n-a ştiut să rupă vraja. Nu deprinsese limba maternă, aşa că nu puteam învăţa de la el. Moartea ei era categoric preferabilă.

Dar, când am împlinit douăzeci de ani, am început să cunosc persoane care avuseseră părinţi adevăraţi – oameni alături de care trăiseră toată viaţa –, care chiar muriseră. Am fost martoră la suferinţa lor devastatoare, la irealitatea ameţitoare, la sentimentul că durerea nu va înceta niciodată. Am fost la înmormântarea mamei unei prietene şi am văzut sicriul dispărând după o perdea, în timp ce prietena mea privea şi ea, cu chipul de nerecunoscut din cauza suferinţei. Pentru mine, pierderea mamei era o durere palpabilă, dar altfel. Suferinţa în versiunea mea era o cutie închisă, o casă de la care n-aveam cheie, un loc imposibil de pronunţat, trecut pe o hartă. Într-o zi avea să mi se dezvăluie şi să mă copleşească pe loc, dar n-am vorbit niciodată cu nimeni despre spaima asta. N-aveam o mamă, n-o avusesem niciodată, deci cum să-mi lipsească ceva ce, de fapt, nu pierdusem niciodată? Nu vorbesc cu oamenii despre dor. Despre nedumerire. Le spun: N-are cum să-ţi lipsească ceva ce n-ai avut niciodată!

*

Au fost hălci mari de timp când nu m-am gândit la ea. Şi am avut perioade din viaţă în care i-am simţit intens absenţa. Când au devenit populare motoarele de căutare pe internet, am aruncat după ea năvoadele lor care restrâng existenţa – dar n-am găsit nici o Elise Morceau în lungile nopţi de singurătate în care n-aveam altă companie în afară de sticlele de vin – prea multe – şi de irezistibilele vizuini de iepure de pe site-urile de genealogie. Bănuiam că Morceau nu era numele ei adevărat. Morceau e cuvântul franţuzesc pentru „bucată“ sau „parte“ şi cred că trebuie să fi fost o glumă – din partea ei. Totul a fost în van. Călătoriile mele virtuale n-au dus nicăieri. Nu cred că ea îi dăduse tatei toate piesele din jocul ei de puzzle – dar cine face asta, între iubiţi? Poate că ea îi dăduse însă chiar şi mai puţin. Un nume împrumutat dintr-o listă de personaje. Îi dăduse tatei nişte firimituri amărâte, iar el mi le pasase mie, dar nu păreau să-mi servească la absolut nimic.

*

Eu şi Joe, iubitul meu, ne-am petrecut ultima săptămână din vara anului 2017 la tata, în Franţa, unde se mutase între timp. Tata se tratase de curând de un cancer la prostată şi simţise gustul propriei mortalităţi; soţia lui, Claire, era din Bretania, aşa că se mutaseră definitiv acolo, într-o căsuţă moştenită de la părinţii ei. De la o vreme, ne vizitam cam rar şi vorbeam doar prin mesaje – şi asta, plus remisia bolii, au dat acestei călătorii o anume importanţă. Joe considera că eu şi tata sufeream de „constipaţie“ emoţională – dar, în fine, Joe provenea dintr-o familie în care te simţeai ca la o reprezentaţie de amatori cu Pisica de pe acoperişul fierbinte.

Tata iubea oceanul. Întotdeauna îi plăcuse să fie în preajma unei ape, iar Tamisa, până la urmă, nu mai era de ajuns. Joe şi cu mine investiserăm cam toţi banii în afacerea lui Joe cu burrito, Joerittos, aşa că, atunci când ei ne oferiseră o vacanţă în camera de oaspeţi din căsuţa lor, acceptaserăm, în ciuda rezervelor lui Joe. Pe termen scurt a fost o greşeală, nu însă şi pe termen lung. Am stat cu toţii închişi în casă, privind lung pe geam la cerul plumburiu. Marea era întunecată, cu fâşii cenuşii schimbătoare; eu tânjeam după soare şi visam la plaje aurii. Şi încă de la începutul săptămânii, tata s-a purtat ciudat, oscilând între dispoziţia vorbăreaţă şi cea depresivă. Aproape că mi-era rău fizic la gândul că era posibil să fi recidivat cancerul.

— Se simte bine? am întrebat-o pe Claire în prima noastră dimineaţă acolo, când el plecase cu Joe la piaţă, după pâine.

Claire, mărunţică în bucătăria ei bretonă întunecoasă, şi-a scos ochelarii cu lentile bifocale şi s-a frecat la ochi.

— Matt e bine – dacă întrebi de cancer. Dar cred că-şi face griji pentru tine, a zis ea.

— Îşi face griji pentru mine? De ce?

— Va trebui să-l întrebi pe el. Claire a oftat. Cred că e şi puţin deprimat.

A închis ochii.

— Se mai întâmplă la bărbaţi când îmbătrânesc.

— Am bătut atâta drum! am zis, de parcă ne-am fi ţinut după ei prin deşert timp de şase luni cu o caravană de cămile, când de fapt făcuserăm două drumuri cu maşina, despărţite de o traversare cu feribotul P&O.

— Ştiu, a răspuns Claire pe un ton ponderat. Vorbeşte şi tu cu el, Rose. Cred că el vrea să încerci.

Tata a avut noroc cu Claire. Cât despre Claire, nu-mi dau seama dacă ea se consideră deosebit de norocoasă, dar mă bucur că există. S-au cunoscut când erau trecuţi de cincizeci de ani, la o petrecere de vară a unor cunoştinţe, şi s-au căsătorit când eu aveam douăzeci şi şase de ani. Sigur că nu mi-a scăpat că tata ajunsese cu o franţuzoaică, dacă mă gândesc la numele de familie al mamei, dar nu discut despre asta cu el. Claire nu e nici pe departe o mamă vitregă rea. Îl înţelege pe tata şi-l iubeşte, ceea ce e vizibil de la o poştă, dar fără a renunţa vreodată la termenii ei. Asta probabil pentru că mai fusese măritată înainte. Făcuse greşeli, învăţase din ele şi probabil că a doua oară alesese alt tip de bărbat. Îl domină pe tata cu siguranţa ei de sine – demonstrată de calmul ei, de felul ei de a gândi viitorul lor pe termen lung –, dar face asta într-un fel curat şi generos. Admir asta. Tata are nevoie de aşa ceva. Mi-am dat seama că are nevoie să ştie cum stă.

Mă întreb adesea ce i-a povestit lui Claire despre trecutul lui, despre bărbatul care fusese înainte să devină tatăl meu. Cert e că ea nu m-a întrebat nimic. Pe măsuţa de toaletă din camera lor de oaspeţi e o poză înrămată, cu mine şi cu tata. Eu am cam doi ani şi un mic moţ în vârful capului, legat cu o fundă în culori vii. Cam târşâi un picior şi-l ţin de mână pe tata într-un loc care pare genul ăla de grădină zoologică unde poţi pune mâna pe animale. Pe atunci, tata era vânjos. Brunet, cu picioarele depărtate într-o postură bătăioasă. Sigur că fusesem curioasă cine făcuse fotografia. Probabil că întrebasem până mă lămurisem că mai bine mă abţin. Nimeni nu făcuse fotografia. O făcuserăm tot noi.

*

— Facem o plimbare? l-am întrebat pe tata în acea după-amiază.

El a înclinat capul cum făcea de obicei, privind pe fereastra joasă a căsuţei spre apă.

— Pe plajă? a zis el, de parcă am fi avut şi alte opţiuni.

Am coborât pe plaja plină de pietricele, ocolind câte o carapace de crab, aplecându-ne după câte o scoică sau o stridie decolorată – rămăşiţe de viaţă marină care nu puteau supravieţui pe uscat. Pescăruşii se roteau deasupra noastră, scâncind. Mi-am zis: Claire se înşală. Asta-i discuţia în care el o să-mi spună că i-a revenit boala şi e fatală.

— Începi munca imediat? a zis el, aşezându-se pe pietriş.

— Da. Imediat ce ne întoarcem acasă.

Tata privea fix linia nesfârşită a Oceanului Atlantic. M-am uitat la profilul lui – liniile subţiri ale chipului, nasul mare, pomeţii ascuţiţi ca marginile unei sepii, părul cărunt, îmbâcsit. Avea şaizeci şi patru de ani, iar eu, treizeci şi patru. Întotdeauna fuseserăm doar noi doi. Ştiam că nu-i convine deloc că lucrez într-o cafenea, chiar dacă era una drăguţă şi populară care se numea Clean Bean. De câte ori nu auzisem sintagma „minte brici“ când se referea la mine. Probabil că am într-adevăr o minte bună în multe privinţe şi că ar trebui să fac mai mult, deşi niciodată nu mă lămurisem ce înseamnă „mai mult“. Până şi Kelly, prietena mea cea mai bună, începuse să abordeze subiectul, dându-mi de înţeles că depăşisem etapa Clean Blean. Tu poţi face orice, Rosie! Eşti foc de deşteaptă. Doar să crezi că poţi. Te rog.

Tata nu părea să înţeleagă cum merseseră lucrurile, chiar dacă mi-era cel mai vechi şi mai apropiat martor. Renunţasem să mă mai apăr pe mine, dar pe Joe îl apăram în continuare. Aveam să dăm lovitura cu Joerritos. Cu tata nu vorbeam despre Joerritos. Era un punct destul de sensibil.

— Rosie, a zis el. Aş putea… aş putea să-ţi dau nişte bani, să ştii. Nu mulţi, dar destui. Nu vrei să faci ceva, poate un curs? O limbă străină? Sau o calificare?

— Tată.

A ridicat mâinile.

— Scuze. Scuze. După o clipă de tăcere: Şi ai deja o diplomă.

— Da, am o diplomă, am zis. Era o discuţie pe care o tot purtam, periodic, de un deceniu. Zece ani trec repede când nu eşti atent. La douăzeci şi ceva de ani, după ce mi-am luat diploma de engleză, lucrasem în special ca secretară la mai multe firme interesante şi destul de decente. Dar niciodată nu mă zbătusem. Eram mai mult o mijlocitoare, o înlesnitoare, o administratoare a planurilor şi ambiţiilor altora. Cu doi ani în urmă, când Joe îmi sugerase afacerea cu burrito, hotărâsem să-mi dau demisia de la serviciu şi să pornim împreună o afacere. Gătesc bine, mi-am zis. Şi mi-era frică să nu rămân o subalternă toată viaţa mea profesională.

— Eşti fericită? m-a întrebat tata din senin.

L-am privit alarmată. Cuvântul care mi-a venit pe buze a fost nu. Dar auzind cuvântul în mintea mea, mi s-a părut că nu e un răspuns potrivit pentru o femeie sănătoasă de vârsta mea. Vedeam fericirea în zvâcnirea sângelui meu, într-un pahar cu apă băut pe nerăsuflate, în privirea fugară a unui străin. Cunoscusem fericirea – dar am senzaţia că gustul fericirii altora e pentru mine mult mai intens decât gustul propriei mele fericiri. N-aş fi putut spune ce mă face fericită, dar eram sătulă să tot încerc să progresez. Să-mi găsesc cea mai bună ipostază, printre multele mele ipostaze de rahat. Joe se dădea pur şi simplu jos din pat şi era Joe, dar eu nu reuşeam să scap de ipostaza mea ratată sau de cele potenţiale dinăuntrul meu. Internetul îmi spunea zi de zi că există multe căi spre fericire: nişte colanţi buni pentru yoga, o lumânare parfumată. Plantele pe care le numim „suculente“. Dar tot internetul lăsa să-i scape un al doilea mesaj, o săgeată subliminală, capabilă totuşi să străpungă carnea: la treizeci şi cinci de ani, trebuie să fii cu sacii-n căruţă.

M-a încercat o mică senzaţie de sfârşeală.

— Probabil că am fost cam stresată.

— Am vorbit cu Joe la piaţă, a continuat tata. Mi-a zis că vă gândiţi la o familie.

M-am întors spre el, uimită.

— Ţi-a zis Joe chestia asta?

— Doar în treacăt. Doar ca idee pe termen lung.

— Aha.

— Şi cred că e normal ca o femeie de vârsta ta să aibă astfel de gânduri.

— Da, am răspuns încordată.

— Poate că o să te împlinească, a zis el.

— Cum?

— Poate că…

— Te-am auzit de prima oară.

Tata părea amărât.

— N-a sunat bine. Zic şi eu, Rosie. Un copil nu-i ceva rău.

— Depinde al cui e.

— Lui Kelly i-a priit, nu? a zis el, ignorând replica mea. O cunoscusem pe Kelly în prima zi de liceu; la fel şi tata, pentru că fuseserăm nedespărţite de la bun început, ne vizitam mereu acasă. Între timp, ea făcuse o fetiţă, Mol, care împlinise patru ani, şi-mi împărtăşise recent, pe un ton oarecum şocat, descoperirea că de curând rămăsese din nou gravidă. Şi nu era singura – majoritatea prietenelor care-mi rămăseseră de la şcoală sau universitate erau nişte femei pragmatice care turnau copii, se măritau şi cumpărau case. N-am răspuns.

Tata şi-a dres glasul.

— Când am crezut că o să – mă rog –, că o să mor, singura mea dorinţă a fost să mă asigur că ai să duci o viaţă bună când eu n-am să mai fiu.

— Dar eşti aici. Aşa că pot să duc în continuare o viaţă de căcat!

— Rosie, fii serioasă. Ştiu că nu ţi-a fost mereu uşor. Dar vreau să spun… că după părerea mea, ai fi o mamă excelentă.

O clipă n-am putut spune nimic.

— Tată, am zis cu glas răguşit. Mai bine nu.

El a amuţit şi am rămas amândoi tăcuţi câteva momente. Eu suceam şi răsuceam o pietricică în palmă.

— Cum poţi să spui că o să mă împlinească? am întrebat brusc. Dar în ultimii treizeci de ani ce-am făcut?

— N-am vrut să spun asta.

— Ba cam aşa ceva. N-ai dreptul să spui asta.

— Îmi pare rău, a zis el. Am făcut rahatul praf, nu?

După-amiaza era pe sfârşite şi un vânt adia peste mare, ridicând mici valuri de spumă albă. Toamna bătea la uşă. M-am gândit la Londra, la ce aveam acolo şi ce-mi lipsea.

— Nu, tati, am zis. Nu-i nimic.

*

În ultima zi, cam cu o oră înainte ca Joe şi cu mine să plecăm înapoi la Londra, stăteam cu tata la masa din bucătărie, aşteptând să fiarbă cafeaua matinală. Joe dormea încă, iar Claire ieşise să alerge. Eu dormisem prost, mă tot sucisem, roasă de gânduri. Din cauza aerului curat, mi-am zis. Oamenii spun tot timpul că dorm mai bine când evadează din oraş, dar mie personal, aerul mai curat şi zgomotul neîncetat al apei aproape că-mi provocau un disconfort fizic, pentru că nu-mi îngăduiau să-mi ascund deprinderile de gândire la fel de bine ca amorţeala noxelor şi a luminilor licăritoare ale Londrei. Identitatea mea pândea în umbra straturilor Londrei, pierzându-se printre milioane. Acolo, pe malul mării, mă simţeam goală.

Tata avea chipul palid şi încordat. Îşi ţinea buzele strânse de parcă ar fi încercat să nu respire. A luat două cărţi de pe băncuţa pe care stătea, punându-le pe masa zgâriată pe care Claire o descoperise cu ani în urmă la un târg de vechituri din zonă. Cărţile stăteau între noi, două volume broşate inofensive.