Vladimir

(fragment)

Traducere din engleză de Iulia Gorzo
Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu
(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Scriitoarea americană Julia May Jonas s-a născut în 1981. După încheierea unui masterat în dramaturgie la Universitatea Columbia, scrie şi regizează piese de teatru, predând artă dramatică la Skidmore College şi la New York University. În prezent locuieşte în Brooklyn cu familia sa. Vladimir, cartea care a propulsat-o imediat în prim-planul scenei literare internaţionale, fiind tradusă în 15 limbi, este romanul ei de debut. Autoarea urmăreşte, fără nicio prejudecată sau falsă pudoare, povestea unei pasiuni inavuabile care o determină pe o profesoară universitară cu o imagine publică ireproşabilă să abandoneze orice urmă de raţiune şi prudenţă.
„… un roman extraordinar, inteligent şi comic, despre absurdităţile şi chinurile îmbătrânirii şi ale ruşinii legate de sex, şi despre dinamicile de putere atât de schimbătoare din campusurile universitare.“ (Guardian)

Pe când trăiam în oraş, înainte să-mi susţin doctoratul, am avut o mică aventură cu un tânăr foarte domol în mişcări, care se uita în ochii mei lung şi intens. Frecventa seminarul meu „Femei în literatură“, iar când îşi dădea cu părerea despre Woolf, Eliot sau Aphra Behn, mă fixa cu o privire atât de penetrantă şi impertinentă, că nu ştiam cum să mă port. La început mi s-a părut amuzant, un fel de poză. Pe măsură ce petrecea tot mai mult timp în biroul meu, am devenit dependentă de contactul vizual cu el şi încercam să clipesc cât mai rar posibil când purtam o conversaţie, pentru senzaţia de a ieşi şi reintra în acea baie caldă a atenţiei lui vizuale. Când în sfârşit ne-am consumat flirtul, m-a distrus descoperirea (deşi n-ar fi trebuit să mă surprindă) că nu era în stare să menţină acea comunicare în timp ce făceam dragoste, că privirea îi era la fel de fixă şi de orientată spre el însuşi ca a oricărui alt băiat de douăzeci şi unu de ani. (Ca să nu vă oripilaţi prea tare, aveam doar douăzeci şi opt de ani pe atunci.) Când idila s-a destrămat, contactul vizual cu el a început să mă irite, apoi să mă înfurie, apoi să mi se pară pur şi simplu insipid, ochi de vită. A trebuit să trec prin toate acele etape de percepţie. Acum e „om de afaceri“, probabil republican.
— Păi de ce nu un martini atunci, a zis Vladimir,părând tentat de perspectivă.
— Să ştii că eu le fac cu vodcă. Sunt martini-uri de suburbie. Tari şi mari, cu mult suc de măsline şi vermut.
M-a asigurat că e bine aşa, minunat, exact pe gustul lui. Am deschis dulapul de jos, ca să mă urc pe marginea lui şi să ajung la paharele de pe raftul de sus. Sunt o femeie scundă. Acest detaliu anatomic nu pare în armonie cu personalitatea mea. De când sunt adultă, oamenii se miră atunci când află că am doar un metru cincizeci şi opt înălţime. Mă cred de un metru şaizeci şi cinci, chiar şaizeci şi opt. În poze sunt mereu surprinsă cât de mică sunt faţă de soţul meu. În mintea mea suntem de aceeaşi statură.
Am scos paharele din dulap. L-am simţit pe Vladimir foarte aproape de mine şi, într-adevăr, când m-am întors să-i dau paharele, aproape că i le-am pus pe piept.
— Scuze, am zis amândoi.
— A crăpat un drac, am zis.
După ce am pregătit băuturile, l-am condus în living. S-a aşezat în faţa mea pe fotoliul dublu şi s-a tolănit într-un fel masculin atrăgător, cu picioarele unul peste altul într-un unghi larg, cu glezna pe genunchi. Mi-a spus că are acasă un copil mic, de trei ani (Philomena, dar îi spuneau Phee), că soţia lui (o persoană foarte fascinantă pentru departament, care urma să ţină la noi un curs de scris memorialistică, o femeie frumoasă pe care o văzusem la evenimentele universitare, dar cu care încă nu vorbisem) avea dificultăţi de adaptare la viaţa rurală, venind de la oraş. M-a întrebat unde e soţul meu şi a părut să se mire când i-am spus că e în oraş, bea ceva cu unul dintre foştii săi studenţi.
— Studenţi?
Am precizat că era un bărbat, aşa că s-a relaxat.
Soţul meu, John, conduce micul nostru departament de engleză din mica noastră facultate provincială din statul New York, cu un efectiv de sub două mii două sute de studenţi. La începutul semestrului de primăvară (în ianuarie anul trecut), departamentul nostru a primit o petiţie, cu peste trei sute de semnături, prin care se cerea demiterea lui. Petiţia era însoţită de declaraţii date de şapte femei de vârste diferite, foste studente ale facultăţii care, în cei douăzeci şi opt de ani de când predă el aici, avuseseră relaţii sexuale cu el. Niciuna, să fim bine înţeleşi, în ultimii cinci ani, după ce relaţiile profesori-studenţi au fost interzise explicit. Pe vremuri am fi spus că sunt legături consensuale, pentru că asta au fost, de a căror existenţă fusesem vag conştientă. Mai nou însă, femeile tinere par să-şi fi pierdut orice fel de iniţiativă în complicaţiile romantice. Mai nou, soţul meu abuzase de puterea lui, chit că puterea era chiar motivul pentru care ele îl doriseră. Indiferent în ce stadiu se află în prezent căsnicia mea, mi-e imposibil să nu-mi dea sângele în clocot când mă gândesc la toată tevatura. Furia mea nu se îndreaptă atât spre acuzaţii, cât spre lipsa respectului de sine la acele femei – lipsa de încredere în ele însele. Aş vrea să se poată vedea nu ca nişte frunzuliţe purtate la întâmplare de vântul unei lumi care nu le aparţine, ci ca nişte femei puternice,înzestrate cu sexualitate, care nu se dau în lături de la un mic pericol, un mic tabu, o mică distracţie. În contextul unei tendinţe profund îndoielnice care insistă populist pe caracterul moralizator al artei, această pudibonderie post-hoc mi se pare jignitoare, ca femeie şi surată. Mă deprimă că se simt atât de vinovate din cauza întâlnirilor cu soţul meu, încât au hotărât că el a profitat de ele. Îmi vine să le organizez un marş feminist şi să le explic că, dacă sunt triste, probabil asta nu e din cauză că au făcut sex, ci mai degrabă pentru că stau prea mult pe internet, întrebându-se ce părere au oamenii despre ele.
Vladimir Vladinski, profesorul cel nou şi tânăr pe care-l vedeam devenind la un moment dat şeful departamentului, dacă va fi titularizat (şi va fi, judecând după cât e de abil, după reputaţia literară, tinereţea şi ambiţia lui evidentă), se uita prin livingul meu. I-am urmărit privirea care se oprise asupra posterului de dimensiunile unei vitrine de cinema cu Belle de Jour al lui Buńuel, cumpărat cu ocazia strângerii de fonduri organizate de Film Forum, când şi-au lichidat stocul de afişe, şi asupra seriei de fotografii înrămate cu casele marilor scriitori americani, cu care ne aleseserăm din aventura noastră prin ţară de când fiica mea, Sidney, avea opt ani, şi marcaserăm traseul cu vizite în oraşele natale ale romancierilor americani importanţi, de la Hemingway la Faulkner, trecând prin O’Connor, Morrison, Wright, Cather şi Didion în Los Angeles. În stânga lui, pe perete, atârnau înrămate broşurile de la muzeele Dostoievski, Tolstoi şi Turgheniev, aduse din călătoria în Rusia. Pe raftul de sub măsuţa de cafea era un maldăr de programe de la teatrele frecventate în săptămâna pe care o petreceam an de an la New York. Aproape un perete întreg era ocupat de reprezentări ale lui Don Quijote şi de o hartă mare a Spaniei, pe care era reconstituit traseul său cu piuneze şi suporturi de pahare luate din cafenelele oraşelor respective. Într-un colţ al camerei se înălţa un altar închinat călătoriilor noastre în ţinuturi îndepărtate, o colecţie care includea o mască de teatru no autentică, mai multe statuete cumpărate din piaţa Ariaria din Nigeria, suporturi sculptate pentru cărţi din Norvegia, un ibric de cafea suedez vechi şi preţios, un sitar din India şi un ornament de perete marocan.
— Aveţi o casă nemaipomenită, a zis el, luând o schiţă a locuinţei Fridei Kahlo din Mexic şi răsucind-o în mâini.
— Ei, e o mărturie. Despre timpul scurs şi lucrurile văzute. Am aşezat cu grijă martini-ul pe suportul de scrumieră vechi şi preţios pe care-l foloseam în loc de măsuţă pentru băuturi. Uneori mi se pare că e o viaţă bine trăită. Alteori aş da foc la tot şi aş trece la minimalism.
El a clătinat din cap.
— Dar asta-i cea mai bună dezordine – arată ca un muzeu – nu-s porcării de serie, recipiente de plastic, telecomenzi.
— Alea stau mai pitite. Am şi eu punga cu pungi cu alte pungi. Dar oare ne dorim mereu să fim înconjuraţi de atâta cultură? Te cam extenuează să fii bombardat întruna de vajnicele strădanii ale tuturor, am zis.
— Nu cred că vorbeşti serios. Dacă te-ai simţi extenuată din cauza asta, n-ai putea supravieţui în mediul academic, a zis el.
Spre marea mea încântare, mă înfrunta.
— Păi cine zice că am supravieţuit? Am ridicat din sprâncene şi mi-am ţuguiat buzele în ceea ce speram a fi o aluzie complice la Comedia umană1.
A luat o înghiţitură zdravănă din pahar şi şi-a vărsat câteva picături chiar pe prohabul pantalonilor, care-i stăteau întinşi ca o plasă elastică între picioarele încrucişate.
— Mă mir că are voie pe-afară.
Se uita la fereastra întunecată, care reflecta noaptea de afară. Din unghiul în care stăteam amândoi, vedeam doar imaginea reflectată a celuilalt, nu şi pe a noastră. Fără să ne străduim, privirile ni s-au întâlnit. Am zâmbit amândoi cu buzele strânse, sfioşi. El şi-a ferit privirea.
În zilele şi nopţile care au urmat, acea imagine cu el în geamul negru al ferestrei m-a obsedat şi m-a încălzit. Stătea cu braţul întins pe o pernă de pe canapea, cu piciorul ridicat lăsând la vedere ciorapii dungaţi, cu capul întors peste umăr, cu privirea plecată, ca o actriţă de teatru de modă veche privind ruşinoasă un buchet.
De obicei mă feream să discut deschis amănunte despre căsnicia mea şi uneori mă întreb ce m-a făcut să fiu atât de sinceră cu Vladimir Vladinski, autor de romane experimentale şi lector la catedra de literatură a măruntei noastre facultăţi. Dar sigur că-mi dau răspunsul numaidecât. Mi-am dorit intimitate cu el, o intimitate profundă, din clipa când l-am văzut stând picior peste picior, reflectat în geam. Parcă mi s-ar fi deschis în faţa ochilor o întreagă lume nouă sau, dacă nu o lume, atunci un hău fără fund – o experienţă continuă a delirului palpitant al căderii.
Aşa că i-am destăinuit tot. Despre înţelegerea tacită cu soţul meu să ne acordăm libertate sexuală totală în căsnicie. Fără întrebări, fără dezvăluiri, mai mult comunicând spontan, prin aluzii şi semne. Nu discutaserăm despre asta, Doamne fereşte, cine ar fi stat să discute asemenea lucruri? Penibil, prozaic şi deloc genul nostru. Îmi plăcea ideea virilităţii lui şi-mi plăcea spaţiul pe care mi-l ofereau aventurile lui. Eram profesoară de literatură, mama lui Sidney şi scriitoare. Ce-mi trebuia un soţ care să-mi ceară atenţie? Voiam să evit şi să fiu evitată. Cât despre vârsta femeilor, mă simţeam prea aproape de experienţa mea din studenţie ca să protestez. În facultate nutrisem dorinţe carnale copleşitoare pentru profesorii mei. Nu conta dacă erau bărbaţi sau femei, atrăgători sau nu, străluciţi sau mediocri, eu îi doream cu ardoare. Îi doream pentru că mi se părea că au puterea de a-mi spune lucruri despre mine. Dac-aş fi avut pe-atunci un dram de neruşinare sau măcar de încredere, sunt sigură că aş fi intrat peste ei în birou şi aş fi sărit pe ei. N-am făcut-o. Dar, dacă m-ar fi fluierat vreunul, sigur m-aş fi înfiinţat într-un suflet.
Iar soţul meu era slab. Voia să fie dorit, pentru asta trăia, asta era pentru el lumina soarelui, apa şi oxigenul. Şi în fiecare toamnă dădeau năvală alte femei tinere şi înflăcărate, cu pielea tot mai strălucitoare şi mai frumoasă de la un an la altul, mai ales în comparaţie cu a noastră, care părea să pălească şi să se crape cu cât rămâneam mai mult în acel oraş de provincie friguros din octombrie până-n iunie.
Şi eu am avut aventuri pe la douăzeci şi ceva, treizeci de ani. În afară de cea cu studentul de care am pomenit (deşi el a fost singurul student – chiar şi la douăzeci şi ceva de ani îmi era clar că mă ruşinez de îmbătrânirea corpului meu prin comparaţie cu tinerele agile pe care junele meu iubit trebuie să le fi cunoscut cât se poate de intim), au fost bărbaţii din zonă: Thomas, meseriaşul care ne-a renovat baia de la etaj; Robert, un profesor de la departamentul de comerţ; şi Boris, un pictor care locuia la câteva oraşe de noi şi mă primea în atelierul lui spaţios amenajat într-un fost grajd (cea mai demnă de un film).
Spre patruzeci de ani am făcut greşeala de a mă încurca cu cineva din departamentul meu. S-a terminat prost, cu lacrimi, ameninţări, telefoane trântite şi resentimente. Fiica mea avea nouă ani şi era tot mai conştientă de lumea din jurul ei. A fost complicat şi epuizant. Am hotărât să devin abstinentă, să mă retrag din joc. Aveam să mă concentrez pe munca mea, pe cămin, pe scris. Deşi fusese fascinant, momentul de rătăcire cu colegul meu mă făcuse să mă simt caraghioasă şi nedemnă; disperată, slabă, dependentă. Mi-am propus ca obiective demnitatea, eleganţa, erudiţia. Am renunţat la poftele şi dorinţele trupeşti. Am scris câteva eseuri despre formă şi structură. Mi-am publicat cel de-al doilea roman.
Vlad a părut afectat când i-am spus toată povestea. Cred că se aşteptase să protestez, să spun că soţul meu e nevinovat, că era doar un soi de campanie pentru a-i păta reputaţia – pentru a curăţa facultatea de bărbaţi albi în vârstă, ceva de genul ăsta. Şi-a dat pe gât martini-ul în câteva minute.
M-a luat la întrebări, în timp ce sugea un sâmbure de măslină.
— Deci ştiai că soţul tău a avut numeroase aventuri cu studente?
Am făcut ochii mari ca să nu se vadă că-i dau peste cap.
— Numeroase aventuri. Ce formulare stupidă. S-a futut cu ele şi ele s-au futut cu el. S-a futut cu pielea lor strălucitoare şi lor li s-au udat chiloţeii că le-a băgat în seamă. Lor le-a plăcut, iar el nu s-a putut abţine.
A tresărit. Un puritan.
— Nu s-a putut abţine. Nu cred aşa ceva. Nu cred că se poate să te lovească pur şi simplu.
— Ce, dragostea? am întrebat. Sau dorinţa?
— Ambele. Întotdeauna există o parte din tine care scapă frâiele. Nu te obligă nimeni, dacă nu vrei.
Se înroşise la faţă şi era tulburat. Îmi amintea de un predicator din Noua Anglie de prin secolul al nouăsprezecelea – un unitarian transcendentalist cu principii stricte. Părea vegan. Îmi plăcea asta. Îmi plăcea furia lui arogantă.
Mi-am împreunat mâinile în poală.
— Am senzaţia că te-am supărat, am spus.
— Nu contează.
Avea un aer de adolescent tulburat. (Nu-i corect!)
— De-aia nu trebuie să admiri niciodată pe nimeni. Ai parte doar de dezamăgiri.
— Poţi să-l admiri în continuare pe soţul meu fără să-i ierţi faptele, am zis. Deşi cine eşti tu să ierţi, m-am gândit.
— Bine-ar fi să pot. Poate că pot. Scuze. Nu mâncasem destul înainte să beau asta.
După care am schimbat subiectul – am discutat despre un nou roman recent publicat de un scriitor proeminent, despre o piesă pe care o văzuserăm amândoi la New York, dacă era o reinterpretare feministă a unui text clasic care ridica în slăvi patriarhatul. L-am înghesuit cu nişte brânză,pâine şi apă. Am discutat despre diferenţele dintre anii întâi şi doi (studenţii din anul întâi erau mucoşi, cei din anul al doilea, zeloşi.) Mi-am stors mintea ca să-mi amintesc ce activităţi se găseau în zonă pentru fetiţa lui de trei ani.
Când a plecat era beznă adâncă. I-am repetat că de-abia aştept să-i citesc cartea.Părea absent când şi-a luat la revedere şi mi-a spus că ţine neapărat să afle ce părere avem amândoi, dar mai ales eu. După ce maşina lui s-a îndepărtat, m-am aşezat într-un scaun de terasă de lângă piscină. Am lăsat capul pe spate şi m-am uitat la stele. Tânjeam după o ţigară, deşi nu mai fumasem de douăzeci de ani. Simţeam o surescitare şi o frenezie insinuându-se tot mai intens în sistemul meu nervos – o stare de vigilenţă acută care pornea din oase şi radia în afară. Mi l-am imaginat pe Vladimir Vladinski dându-mi părul la o parte de pe faţă cu mâinile lui mari, aspre. În capătul îndepărtat al proprietăţii noastre, dincolo de gardul de sârmă care delimita curtea, ochii unei pisici vagaboande sau ai unei vulpi reflectau lumina verandei. Străluceau ca ochii unui demon.

1 Roman din 1943 al lui William Saroyan, ecranizat în acelaşi an de Clarence Brown. Aluzie la o scenă în care un profesor vorbeşte despre condiţiile supravieţuirii unui om.