Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Seminariile de la Divizia Antarctică se ţin într-un mic amfiteatru. Intri pe uşa din faţă a clădirii principale şi cobori la subsol, într-o sală mare, ticsită cu suveniruri: fotografii, vitrine în care sunt expuse crampoane vechi, ruginite, sănii trase de câini şi echipament de protecţie ieşit din uz. E un loc numai bun să uiţi de toate, dacă aştepţi să faci cunoştinţă cu cineva.

Astă seară, câţiva angajaţi au întins o masă pe care au aranjat băuturi şi gustări. Sunt cu toţii adunaţi în jurul mesei şi stau de vorbă, aşteptând să înceapă spectacolul. Fără doar şi poate, îţi prinde bine să cunoşti deja pe cineva. L-am sunat ieri pe Bazza şi am încercat să-l conving să vină, dar n-a vrut. E de părere că meşterilor ca mine – mecanici, electricieni şi instalatori – nu le place să meargă la reuniuni ale experţilor, fiindcă nu se simt în largul lor acolo. Şi cam aşa mă şi simt acum, cu toate că probabil ştiu despre pinguini mai mult decât majoritatea celor de faţă.

N-am fost sigur că o să vin astă seară. Nu ies prea mult. Însă de la reuniunea de familie de sâmbătă seara am fost nevoit să ţin piept unui torent de telefoane din partea lui Jan, iar seminarul ăsta mi-a oferit un bun pretext ca să scap de ele. După ce am fost s-o văd pe mama azi, am sunat-o pe Jan să-i spun că mama va rămâne la Bruny, şi am simţit-o că-i venea să mă strângă de gât prin telefon, spunând că va fi doar vina mea dacă mama va muri acolo. Nu aşteptase de la mine decât s-o aduc înapoi şi, din câte se vedea, dădusem chix – din nou.

Mă plimb prin foaier uitându-mă la fotografii şi dându-mi silinţa să trec neobservat. Preferata mea e o imagine a Aurorei Australis, făcută noaptea, la marginea banchizei, lângă staţiunea de cercetări Davis, care e luminată ca un tort aniversar. Cerul e negru şi deasupra capului se zăreşte, abia-abia, o lumină verde, pală, de unde i se trage şi numele – aurora polară.

Ştiu o groază de lucruri despre nava aia. Optzeci şi cinci de metri pare mult, dar apoi vine constructorul şi îţi spune că au făcut o mai scurtă ca să se înscrie în buget. După ce au terminat-o, nu era bună la nimic anume. Navă de pasageri de mărime medie. Navă de transport de mărime medie. Spărgător de gheaţă de mărime medie. Asta se întâmplă când vrei să construieşti o navă cu preţ redus.

Din amfiteatru iese cineva. E John Fredricksen, un bărbat slab, cu capul prea mare faţă de trup. N-am prea avut de a face cu el, dar ştiu că se ocupă de pinguini de ani de zile. Aşa merg treburile aici, la DivAnt. Te agăţi de un subiect şi te ocupi de el până ieşi la pensie. Pentru oamenii de ştiinţă e un circuit închis. Cu greu intri în el şi la fel de greu e să ieşi.

Bate din palme ca să atragă atenţia asistenţei.

— Pe aici, vă rog. E momentul să luaţi loc.

Mă îndrept spre amfiteatru odată cu mulţimea, dar nu mă amestec în discuţiile lor. Se reped la scaune de parcă şi-ar avea numele scrise pe ele. Mă aşez în spate, la capătul rândului, ca să pot ieşi repede, dacă e nevoie. În faţă stă o brunetă scundă, îmbrăcată în jeanşi şi un tricou. Se uită încruntându-se la un computer conectat la un proiector Powerpoint. Durează câteva minute până găseşte legăturile şi dă de urma unui fişier, apoi îi face semn din cap lui Fredrickson să facă lumina mai mică şi prezentarea începe.

Emma Sutton se prezintă şi spune că a petrecut trei veri la staţiunea de cercetări Mawson, unde a studiat pinguinii Adelie. Aceştia se întorc ca să se împerecheze la începutul verii, iar când anotimpul ia sfârşit pleacă din nou. Pentru oamenii de ştiinţă e mai uşor să lucreze cu animale care au un ciclu scurt de reproducere, ne spune, fiindcă înseamnă că se pot duce acasă, unde prelucrează datele colectate şi îşi organizează munca pentru anotimpul următor.

Emma s-a concentrat pe studierea obiceiurilor nutriţionale ale pinguinilor Adelie care trăiesc pe insula Béchervaise, aflată în larg, în dreptul staţiunii Mawson. Sunt mulţi ani de când fiecare pasăre ce a ajuns pe insulă a fost marcată şi i s-a implantat un cip. De câteva veri încoace, Emma şi echipa ei au montat un gard pentru pinguini care să dirijeze păsările ce vin şi pleacă, aşa încât să treacă peste un cântar şi să le fie înregistrată greutatea.

Emma descrie cum membrii echipei ei au lipit dispozitive de urmărire prin satelit pe spatele unor pinguini, ca să le poată urmări deplasările după ce plecau de pe insulă. Când pinguinii reveneau gata hrăniţi, Emma le scotea dispozitivele. Apoi ne explică, strâmbându-se, în ce constă etapa următoare – golirea stomacurilor: pompau apă în stomacul unui pinguin ca să-l facă să regurgiteze peştii înghiţiţi, pe care îi aducea ca să-şi hrănească puii. Recunoaşte că, în felul ăsta, puii acelui pinguin nu vor supravieţui şi îi pare foarte rău, însă datele pe care le culege vor furniza informaţii despre pinguinii Adelie şi impactul pescuitului industrial asupra Antarcticii.

Metoda golirii stomacurilor pare a fi ceva oribil şi văd mai mulţi din cei prezenţi foindu-se nemulţumiţi pe scaune. Nici mie nu-mi place ideea, însă înţeleg motivaţia ei. Emma ne-o prezintă drept o practică motivată şi aş vrea s-o întreb dacă cercetarea a avut vreun rezultat pozitiv, dacă s-a pus o frână pescuitului. Renunţ totuşi s-o întreb, ştiind că aş pune-o în încurcătură şi n-ar fi corect din partea mea să-i cer să-şi justifice munca în faţa atâtor oameni. Vreau să spun că e puţin probabil ca cineva să-şi schimbe metodele de lucru de dragul câtorva pinguini.

Emma ne arată un tabel cu speciile de peşti adunaţi prin golirea stomacurilor cu ajutorul apei. Apoi ne prezintă hărţi cu traseele urmate de pinguini în căutarea hranei. E uimitor cât de departe sunt în stare să meargă doar ca să găsească mâncare pentru pui. Şi e fenomenal la ce adâncime pot să se scufunde.

În fotografii, insula Béchervaise pare stâncoasă, sălbatică, măturată de vânturi. Cercetătorii dormeau într-o colibă rotundă, roşie, cocoţată pe piloni. Emma ne arată fotografii cu ea stând în faţa colibei, înfofolită în mai multe rânduri de haine. Ni-l arată şi pe asistentul ei, umblând cu pinguinii. Apoi ne poartă prin ciclul de reproducere al pinguinilor şi ne prezintă o serie de fotografii ale puilor, mai întâi par nişte ghemotoace de puf şi ajung păsări mature, cu cercuri albe ca ochelarii în jurul ochilor şi penaj lucios, negru cu alb.

Printre fotografii sunt câteva cu păsări de pradă, skua, mâncând ouă abandonate de pinguini şi pui morţi. Skua se hrănesc cu cadavrele pinguinilor. Sunt păsări îndrăzneţe, cu pene cafenii, care trăiesc din nenorocirea altora. Emma spune că ei îi plac şi ar dori să le studieze. La drept vorbind, adaugă, şi skua trebuie să trăiască cumva în mediul acela. Şi are dreptate. Majoritatea oamenilor sunt fermecaţi de imaginea puilor pufoşi de pinguin şi nu văd mai departe de sângele de pe ciocul păsărilor skua.

Dar ceea ce mi se pare izbitor e expresia din ochii acestor păsări. Recunosc acea privire. E privirea pe care o au expediţionarii după ce au făcut un stagiu în Sud. O numesc privirea de o mie de yarzi. Am remarcat-o şi în ochii Emmei. Aşa mi-am dat seama că s-a întors de curând, dar şi după felul cum priveşte publicul, când se aprinde din nou lumina. Nedeprinsă cu pereţii, se simte ostatică. S-a obişnuit cu cerurile de acolo, cu vântul şi gerul care îţi poate îngheţa degetele într-o clipă. Văzându-i privirea, în mintea mea se face dintr-odată lumină. Mă cuprinde dorinţa de a mă întoarce.

Rămân în urmă în amfiteatru cât timp ceilalţi ies. Emma e ocupată, deconectează fire şi cabluri, aşa că o vreme nu mă observă. Sunt aşezat pe scaun, inima mi se zbate în piept şi în cap mi se conturează o idee nebună.

— Scuze, spun şi mă apropii de ea trecând printre scaune. Gâtul mi-e uscat, vocea, încordată.

Ea ridică capul. Are ochii căprui şi obrajii supţi.

— Ţi-am apreciat prezentarea, spun. Şi mie îmi plac mult pinguinii.

— Tuturor le plac, nu? Sunt nişte creaturi adorabile. Nu se lucrează uşor cu ei. În schimb, au atitudine, îmi place. Trebuie să fii bătăios ca să supravieţuieşti în Antarctica.

Şovăi, apoi strâng din pumni şi merg mai departe.

— Cauţi cumva un asistent? Adică, ai nevoie de cineva care să te însoţească în următorul sezon, în Sud?

Îmi aruncă un zâmbet distant, abia schiţat.

— Mă îndoiesc, spune. Tot timpul apar persoane care îşi oferă serviciile. Sunt destui care vin să ne ajute, mulţumesc.

Se apucă din nou să-şi strângă lucrurile. E limpede că nu consideră că mai avem ceva de discutat, şi eu nu sunt genul care să insiste, dar mă mai învârt pe acolo şi aştept. Nici eu nu ştiu de unde am atâta curaj.

— Mă pricep la lucruri care ţi-ar putea fi de folos, îi spun. Sunt mecanic de Diesel…

— Dar nicio experienţă cu pinguinii, îmi răspunde repezit.

— Despre pinguini ştiu câte ceva, spun încet. Am mai fost în Sud.

Se opreşte din nou şi ridică ochii spre mine.

— De câte ori?

— O singură dată.

— Şi nu te-ai mai întors?

— Probleme de familie.

— Da, spune ea cu un fel de oboseală în glas. Întotdeauna e familia la mijloc. Bagă computerul într-o geantă. Dar de ce acum? Seminarul meu te-a stârnit, aşa-i? Zâmbeşte pentru sine. Cam ăsta e efectul fotografiilor din Antarctica.

Ridic din umeri. Unele lucruri sunt mai greu de explicat. Cum să-i spun că tocmai privirea din ochii ei mi-a adus aminte de Sud?

— Mă fascinează natura, îi spun. Mai ales păsările.

Ridică genţile de jos.

— Mulţumesc de ofertă. Am să-ţi dau de ştire dacă avem nevoie de cineva.

— Să-ţi las numele şi numărul de telefon?

Oftează şi pune iar genţile jos.

— Da, cred că da. Pentru orice eventualitate.

Găseşte o bucată de hârtie în rucsac şi mi-o întinde împreună cu un pix. Îmi scriu numele, adresa şi numărul de telefon.

— Mulţumesc, zice. Am să te sun dacă avem nevoie de ajutoare.

În maşină e frig şi Jess s-a ghemuit pe podea. Când mă urc se ridică puţin şi îmi zâmbeşte. Aşa ne salutăm noi. Apoi trebuie s-o mângâi şi s-o întreb cum îi merge.

— Ce-ai zice dacă aş pleca iar în Sud? îi spun în timp ce bag maşina în marşarier, întorc şi ies pe autostradă.

Gâfâie, îşi sprijină botul pe scaunul pasagerului şi ridică privirea spre mine. Ochii îi lucesc galbeni în lumina felinarelor. Nu înţelege despre ce vorbesc şi poate că e mai bine aşa. Şi-ar da seama că nu-i sunt la fel de loial cum îmi este ea.

— Dacă ai putea vorbi… Am discuta măcar de povestea asta.

Din spate se aude un claxon şi Jess ridică brusc capul. În oglinda retrovizoare văd o maşină mică, albă; la volan e Emma. Probabil îşi închipuie că visam cu ochii deschişi şi am rămas pe întuneric în intersecţie, uitând să mai plec. Stânjenit, semnalizez şi o iau la stânga. Emma o ia la dreapta, spre oraş.

În timp ce ne îndreptăm spre sensul giratoriu, Jess geme încet şi se foieşte. N-o fi ştiind ea ce gândesc, dar înţelege că sunt preocupat de ceva. Uit să sting faza mare a farurilor când mă întâlnesc cu altă maşină pe o stradă întunecoasă şi şoferul aprinde şi el faza mare chiar în faţa mea. Lumina puternică parcă îmi pătrunde drept în suflet. Îmi văd mintea învârtindu-se aiurea, ca un zmeu luat de vânt. Pe podea, Jess gâfâie agitată. Sare pe scaun, eu ţip la ea, se ghemuieşte la locul ei, parcă îi e frică să n-o lovesc. Mă copleşeşte un sentiment de vinovăţie.

— Jess, iartă-mă.

Mă întind şi o mângâi pe cap, aproape să ies de pe şosea.

— Am să mă revanşez. Astă seară am să-ţi dau o porţie mai mare. Doar astă seară.

Porţie mai mare! Îmi încalc singur regulile. Cum au putut câteva poze cu pinguini să mă aducă în halul ăsta?

Ajuns acasă, torn mâncare de câini în bolul lui Jess şi îmi prăjesc câteva felii de pâine. Nu e cine ştie ce, dar pentru cină e de ajuns. Scot vechiul meu proiector de diapozitive din dulapul de pe hol şi îl pun pe un scaun, în camera de zi. Îl aprind şi îi pun vreo două cărţi sub picioare, ca lumina să bată pe perete la înălţimea potrivită. Apoi pun înăuntru diapozitivele gata aranjate şi sting lumina. Jess termină de mâncat, lipăie puţină apă şi se trânteşte pe covoraşul ei ca să urmărească succesiunea de imagini. Nu ne-am mai uitat împreună la diapozitive de ani de zile.

După cele cincisprezece luni petrecute în Sud am adunat o mulţime de diapozitive. Pe vremea aia toată lumea făcea poze pentru diapozitive; developam chiar noi filmul într-o cameră întunecată, folosind truse speciale. Îmi plăcea să cufund filmul în diferite soluţii şi să văd imaginile cum apăreau ca prin farmec. Dacă m-aş duce din nou în Sud, probabil că va trebui să trec pe ceva digital. Aşa cum pare că face toată lumea astăzi. Cred, totuşi, că nu mi-ar fi uşor să mă lipsesc de vechiul meu aparat manual cu un singur obiectiv.

Dacă s-ar uita cineva la colecţia mea de diapozitive fără să cunoască Antarctica, ar crede că toate zilele au fost frumoase cât am stat acolo. Numai că, dacă stai acolo luni de zile, poţi să alegi momentul când să faci fotografii. Plus că nimeni nu face poze pe viscol. Am făcut fotografii foarte frumoase: clădirile viu colorate ale staţiunii de cercetare, văioagele domoale ale dealurilor Vestfold, focile Weddell întinse pe gheaţă asemenea unor limacşi imenşi, şiruri de pinguini Adelie alunecând pe gheaţă parcă se dădeau cu sania, gheţari cu reflexe rozalii în lumina soarelui, petrei de zăpadă bătând din aripi în înaltul cerului cenuşiu ca oţelul. Dintre toate diapozitivele, cinci îmi atrag în mod deosebit atenţia şi pe acestea le studiez acum.

În prima fotografie e un pui de focă mâncătoare de crabi, întins pe gheaţă alături de mama lui. Are ochii mari, negri, piele plină de cute şi blană moale, cafenie. Peste trei săptămâni, după ce va fi supt laptele gras al mamei, se va îngrăşa şi pielea se va întinde pe el. Pe măsură ce el va creşte şi va fi mai puternic, mama lui se va împuţina şi va pierde din putere. În apropiere, un mascul stă întotdeauna la pândă, aşteptând prilejul potrivit. Când mama va fi prea slăbită ca să-i mai poată respinge avansurile, masculul va despărţi mama de pui, ca să se poată împerechea cu ea. Din acel moment, puiul e singur. Legătura dintre mamă şi pui a fost puternică, dar scurtă. Banchiza se schimbă neîncetat. Nimic nu durează prea mult. Relaţiile sunt intense, dar scurte. În Antarctica lucrurile sunt efemere.

În a doua fotografie e o colonie de pinguini Adelie pe Insula Magnetic, chiar în faţa staţiunii Davis. A fost făcută din vârful insulei, de unde se vede colonia. Dincolo se întinde marea de gheaţă, sclipind sub lumina argintie, presărată cu aisberguri împotmolite. Întreaga scenă e inundată de lumină. Fotografia reuşeşte într-o oarecare măsură să reflecte lumina specifică Antarcticii – intensă şi efemeră. Lumina e un dar ce apare ca prin farmec. Îţi luminează sufletul şi dispare într-o clipă.

În a treia fotografie, o focă Weddell stă proptită pe marginea unei copci, să ia o gură de aer. Stă aplecată, aşa încât puiul să se poată urca pe spinarea ei ca să iasă din apă. Înainte să fac poza fusesem atras într-acolo de plescăieli şi zbierete repetate. Puiul se agăţa de marginile copcii în timp ce mama lui se căznea să-l arunce afară din apă. De fiecare dată când încerca să-l împingă afară, pe gheaţă, puiul dădea nebuneşte din aripioare şi aluneca înapoi în apă, de unde îl auzeam bolborosind. Apoi sărea în sus, zbierând, cu ochii holbaţi. M-am uitat minute în şir cum se lupta mama să-şi scoată puiul din apă, până când i-a dat prin minte să facă un fel de punte din trupul ei. De fiecare dată când mă uit la imaginea asta îmi aduc aminte cât de greu se supravieţuieşte în Antarctica, chiar dacă ai fost făcut să trăieşti acolo. Poţi muri într-un accident nefericit chiar dacă locul tău e acolo. Oamenii nu au loc în Antarctica. E important să nu uităm.

În a patra fotografie se vede un pui de focă Weddell, mort, întins într-o scobitură din gheaţă. Până să moară, căldura trupului său a topit gheaţa, săpându-i mormântul. Murise de curând, corpul era aproape intact, numai ochii lipseau, ciuguliţi probabil de păsările skua sau de petreii uriaşi care s-au ridicat în aer, bătând în silă din aripi, când m-am apropiat să fac poza.

A cincea fotografie a fost făcută printre nişte aisberguri uriaşe, chiar în dreptul staţiunii Davis. Exploram zona pe schiuri şi mă oprisem să admir curbele elegante ale aisbergurilor, profilate pe cerul fără cusur. Între umbrele albastre, îngheţate, nu bătea niciun vânt, nu se simţea nicio mişcare. O tăcere adâncă se lăsase peste banchiză. Cufundat în nemişcare, am auzit sunetul liniştii, o durere divină, asurzitoare, care îmi pătrundea până în adâncul sufletului. Pentru mine, asta era Antarctica.

Închid proiectorul şi camera e dintr-odată cuprinsă de linişte. Mă simt înspăimântător de singur, cu toate că Jess doarme lângă mine, pe covor. Aşa cum mi se întâmplă întotdeauna, nu ştiu dacă amintirea Antarcticii îmi face bine sau rău. Îmi trezeşte acele furnicături de nerăbdare şi sentimentul de libertate. Dorinţa de a mă întoarce acolo îmi face inima să bată mai tare. Apoi mă copleşesc din nou sentimentele de vinovăţie. Durerea că n-am fost aici când a murit tatăl meu. Teama că aş putea fi absent când ceva asemănător i s-ar putea întâmpla mamei. Sunt poveri pe conştiinţă care m-au ţinut atâta vreme în Hobart.

Revăzând aceste diapozitive, îmi amintesc lecţiile învăţate în Antarctica. Şi totuşi îmi dau seama că nici acum nu ştiu să folosesc înţelepciunea intrinsecă a acestui loc. Poate că n-am învăţat nimic acolo despre cum să-mi trăiesc viaţa. Şi ce ştiu eu despre moarte, când umbra plecării mamei atârnă deasupra mea? De când am venit din Antarctica am bătut pasul pe loc. N-am mai avut curaj să încerc din nou, de teamă să nu sufăr. E greu să mai ai încredere, când încrederea cea mai intimă ţi-a fost zdruncinată.