Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Când s-a luminat mai bine de ziuă şi s-a mai risipit pâcla, doamna Turner şi-a aşezat jurnalul pe masa de răchită. L-a scărpinat pe Barnaby pe capul auriu, iar el s-a trezit din amorţeală. Cu ceaşca de ceai într-o mână, a luat găleata de gunoi de lângă uşa dinspre est, unde o lăsase cu o zi în urmă tânăra Becky Brown. Pe panta dinspre casă se înşirau două rânduri de platani, formând o curbă înspre grajdurile fermei de lângă rezervorul de apă. Pe la jumătatea drumului, lângă un mic strat însorit, se afla un coteţ de găini. Hiltonul găinilor, cum îl botezase doamna Turner, care cu un an în urmă stătuse la noul hotel Hilton din Berlinul de Vest.

Barnaby a luat-o la fugă înainte bălăngănindu-se, apoi s-a întors lângă stăpâna lui, care mergea mai agale ca de obicei, oprindu-se din când în când ca să cerceteze grădina. În Anglia nu o preocupase niciodată grădinăritul, dar aici, la Halcyon, se apucase cu un zel care o surprindea şi pe ea. Frunzele de crini albaştri, ascuţite ca nişte săbii verzi, lucioase, mărgineau aleea cu pietriş, scânteile lor violete împrăştiindu-se cu o veselie explozivă, iar de partea cealaltă a gardului, dincolo de sera cu geamul spart (din pricina obsesiei nedomolite a lui John pentru campionul australian de golf Donald Bradman), sclipeau în lumina dimineţii întinderi întregi de ierburi galbene. Nu se obişnuise încă să le vadă goale. Tare îi mai plăcuseră optimismul şi hotărârea vrejurilor de viţă-de-vie, dar soţul ei – de neclintit când îşi punea ceva în minte – insistase să le scoată.

Uneori se întreba ce părere avea domnul Drumming despre noua orientare – căci, la urma urmei, el fusese cel care depusese atâta efort în ultimii zece ani să îngrijească via, ca administrator al fermei. Totuşi, cu toată frământarea din sinea ei, doamna Turner nu l-ar fi întrebat niciodată de-a dreptul pe administrator, şi nici lui nu-i stătea în fire să-şi exprime părerile neîntrebat.

Era apreciat, şi lumea îl ştia că-şi vede de treabă fără prea multă vorbărie. Căci nu avea de ce să tot vorbească despre ce făcea, într-un loc precum Tambilla era de la sine înţeles că treburile tuturor erau deja cunoscute. Dar Henryk Drumming era rezervat din cale-afară. Tăcerea lui era mai degrabă o stare de spirit filozofică. Cutele adânci ale feţei şi gârbovirea umerilor purtau însemnele unei poveşti dureroase.

Doamna Turner aflase povestea soţiei lui prin acelaşi proces de osmoză comunitară prin care auzise şi că domnişoara Marian Green de la centrala telefonică fusese expediată de acasă timp de o lună de zile în vara când împlinise şaptesprezece ani şi că se întorsese cu fotografia proaspetei sale „nepoate“ într-un medalion pe care îl purta la gât. Mai mult decât o simplă bârfă, acesta era un flux vital de informaţii subterane care sudau comunitatea şi-i îndrumau pe membrii ei ca să ştie când şi cui trebuiau să acorde mai multă înţelegere şi ajutor. Astfel, doamna Turner ajunsese să recunoască zilele din an când domnul Drumming cerea îngăduinţă să ajungă mai târziu şi se aştepta să-l vadă trist şi abătut când apărea la lucru.

O singură dată a încălcat această înţelegere tacită de a nu vorbi despre necazul lui. Dăduse din întâmplare peste el în biroul administratorului din spatele casei. Cumplită privelişte: stătea cu spatele, şi prin cămaşă i se vedeau umerii slabi zgâlţâindu-se de plâns. Nu a putut să închidă uşa fără să facă zgomot, iar el s-a străduit să îngaime o explicaţie; însă ea i-a spus repede, fluturând din mână:

— Vă rog, domnule Drumming... mama mea a suferit de o boală asemănătoare cu cea a soţiei dumneavoastră. Vă înţeleg din tot sufletul!

Doamna Turner a mers mai departe pe poteca îngustă pavată cu dale aşezate în spic ce se întindea din spatele tiselor până la poartă. Coteţul găinilor era acoperit aproape cu totul de frunzişul verde şi des al viţei sălbatice, întrepătruns pe alocuri de un trandafir roşu aprins, cu spini. Simţind că se apropie, cocoşul Dickens a slobozit un cucurigu mobilizator. Era o achiziţie destul de recentă şi firea lui mândră, impozantă, produsese oarecare nelinişte în poiată. Şi începuse să-şi impună farmecele cu de-a sila şi pe neaşteptate asupra celei mai mici dintre găinile moţate. În ultimele luni, dăduseră târcoale câinii sălbatici şi, într-o noapte cumplită, înainte să fie adus cocoşul, reuşiseră să rupă gardul de sârmă şi înhăţaseră două găini. Una fusese luată cu totul şi nu o mai găsiseră, dar pe cealaltă – preferata lui Evie – o lăsaseră ferfeniţă. Doamna Turner şi copiii o îngropaseră în grădină, cu o mică ceremonie, după care plantaseră deasupra ei o tufă de trandafiri delicaţi, roz cu alb. Stăpânindu-şi cu stoicism durerea, Evie citise o poezie pe care o scrisese pentru „Moţişor“ şi, după aceea, Becky Baker le servise ceaiul însoţit de sandvişuri cu castraveţi şi – ca recunoaştere a gravităţii situaţiei – cu vestitul pateu de peşte făcut de Meg Summers, luat ca o favoare specială din provizia personală a doamnei Turner.

Acum doamna Turner şi-a pus ceaşca pe colţul în care se îmbinau traversele ce mărgineau straturile de zarzavat. A deschis portiţa poieţii şi a aruncat resturile din ziua precedentă. Ieşite din coteţul unde-şi petrecuseră noaptea, găinile au dat năvală cotcodăcind spre pradă, ciugulind harnice, în timp ce Dickens măsura ţanţoş curtea înfoindu-şi penele. Slavă Domnului că erau toate în dimineaţa aceasta, fără nici o lipsă la apel.

Închizând portiţa în urma ei, doamna Turner şi-a luat ceaşca şi a pornit-o înapoi pe potecă. Pâcla se ridicase de-acum şi începea să se încălzească. Razele soarelui aruncau sclipiri portocalii prin dantelăria frunzelor de eucalipt care mărgineau coasta spre răsărit, iar în grădina de zarzavat, dincolo de alee, florile violet pal ale usturoiului se legănau în vârful lujerilor. Adierea vântului i-a adus o miresmă dulce de busuioc, şi doamnei Tuner i-a venit cheful să traverseze aleea ca să se uite la straturi. Cele patru paturi înălţate mari, pătrate, erau aşezate ca nişte ochiuri de geam, despărţite de poteci pavate cu cărămidă sfărâmată şi fiecare era plină cu tufe de căpşune, roşii şi spanac frumos îngrijite, înconjurate de ierburi aromatice din belşug. Pe lângă zidul din spate al grădinii se afla un şir de dafini şi glicina albă se ridica pe ambele laturi ale unei bolţi de lemn.

În mijlocul grădinii, la răspântia dintre poteci, se afla un ceas solar şi, în colţul cel mai îndepărtat din stânga, o bancă de lemn la umbra unui măr pădureţ adăpostea omuleţul făcut din ghivece de flori.

„A fost ideea doamnei Turner“, avea să declare poliţiei domnul Drumming în zilele următoare. Profund afectat de moartea ei, deşi retras din fire, obişnuit să nu vorbească prea mult, îşi pusese în minte să-i păstreze o amintire frumoasă. „A trebuit să mă căznesc să fac în aşa fel încât să înşir ghivecele de pământ pe sârme de metal, ca să fac mâinile şi picioarele şi apoi să le sudez la un loc, dar a fost ideea dumneaei. Doamna Turner era convinsă că o să-i distreze pe copii. Întotdeauna se gândea numai la ei. Tare iubiţi au mai fost copiii aceia! Vă spun eu: tare mult i-a iubit.“

Pe când doamna Turner făcea ceea ce se va dovedi a fi ultima ei plimbare prin grădina de zarzavaturi, Smarty, pisica tigrată cu blana roşcată, s-a aşezat lângă omuleţul din ghivece – un loc de unde i se oferea priveliştea către micul bazin cu peşti. În partea de vest a casei, sub o boltă de frunziş, se afla un bazin dreptunghiular, mare şi frumos, cu marginile îmbrăcate în marmură, cu peştişori aurii dolofani sclipind pe sub frunzele lucioase de nuferi, dar acesta era mult mai vesel: mic, nu prea adânc, cu petale plutindu-i pe apă. Pisica privea încordată, urmărind cu ghearele strânse sclipirile aurii din apă.

Dar doamna Turner nu-i dădea nici o atenţie. Din locul în care se afla, în colţul cel mai înalt al grădinii de zarzavaturi, vedea printr-o răritură a gardului viu zidul de est al casei. Soarele care tocmai răsărea bătea pe tencuiala albă, dându-i o strălucire pe care uneori o asemăna cu glazura unui tort de mireasă. Şi tortul comandat de părinţii soţului ei pentru nunta lor de la Darling House din Sydney fusese la fel de impozant şi de strălucitor. În săptămânile dinainte avuseseră loc discuţii aprinse despre numărul de etaje al acelui tort, una dintre păreri fiind că tradiţia cerea să aibă trei. „Dacă trei etaje au fost suficiente pentru regina Angliei, atunci sunt suficiente şi pentru mine,“ a spus ea. Şi dacă Isabel nu a dorit să intre în disputa referitoare la tort, atunci doamna mai vârstnică a avut câştig de cauză.

În anumite momente ale căsniciei sale, Isabel Turner şi-a dat seama că cei de la antipozi erau mai preocupaţi să respecte tradiţiile decât mulţi dintre aşa-numiţii aristocraţi pe care-i întâlnise în Anglia. Vechilor ei prietene din şcoală le scrisese că are impresia că a ajuns într-o ţară unde avea să se elibereze de apăsarea trecutului, că după război abia aştepta să aibă o viaţă nouă, diferită. Aşa că fusese uimită să audă vorbindu-se atât de mult despre cum se făceau lucrurile „acasă“, mai ales din partea unor oameni care nu plecaseră niciodată din Australia. Şi la fel fusese surprinsă de aura romantică a conacelor impozante. Soţul ei era mult mai impresionat decât ea de istoria casei lor.

Nu era prea comod să locuieşti într-o casă construită pentru a cuceri o altă femeie. Uneori, doamna Turner se gândea la domnişoara Stevenson, cea fără noroc. O tânără mireasă care nu a apucat să mai ajungă în Australia, dar a cărei prezenţă tragică părea să se facă simţită în fiecare ungher. Doamna Turner chiar se întreba dacă nu cumva nu se simţise niciodată acasă acolo pentru că, de fapt, acea casă nu-i aparţinuse niciodată ei. Şi cum i-ar fi putut aparţine când fiecare piatră şi fiecare cornişă fuseseră aşezate pentru o altă femeie.

Încercând să o transforme în propriul cămin, numiseră casa Halcyon. Fusese ideea domnului Turner şi ţinea foarte mult la ea. Şi comandase deja placa cu numele la firma Galloway Brothers din Double Bay când i-a propus soţiei această denumire. Iar ea a acceptat-o fără comentarii – aşa cum făcuse cu numărul de etaje al tortului de mireasă, căci nu-i păsa deloc ce nume aveau să-i dea, dar ţinea la el extrem de mult la vremea aceea. Numele i s-a părut romantic, aşa cum era şi firea lui, căci de fapt această trăsătură o atrăsese de la bun început la el, sclipind ca un giuvaier preţios în posomoreala Londrei din timpul războiului.

El îi prezentase cu mare pompă acest plan la prima cină luată împreună, în seara când se întâlniseră din întâmplare la mijlocul podului Blackfriars, în octombrie 1944. Ea traversa podul, el a întrebat-o o adresă şi, câteva ore mai târziu, s-a pomenit şezând la masă alături de el într-un club avangardist despre care ea nici nu avea idee că mai exista la Londra. El era australian aflat într-o permisie, abia aşteptând sfârşitul războiului ca să se poată întoarce acasă. Ea l-a întrebat ce avea de gând să facă după ce ajunge înapoi.

Fără urmă de infatuare, el i-a povestit despre averea pe care o dobândise la începutul războiului. Când era în puşcărie în Franţa, împărţise celula cu un ofiţer englez rănit şi, când s-a hotărât că venise vremea să evadeze, îl luase şi pe acesta cu el. „Nu ar fi fost frumos să-l las acolo „i-a explicat el cu modestie. Habar nu avusese că „bătrânul camarad“ era un mare duce, lucru pe care l-a aflat când a ajuns în Anglia, într-un spital al Forţelor Aeriene Regale din Ely. Într-o bună zi s-a pomenit la capul patului său cu o doamnă căruntă, plină de blănuri şi perle, care a întrebat peste umăr: „Domnul este?“. „Şi se pare că eu eram cel căutat “, a adăugat el. „Iar «bătrânul camarad» era fiul ei cel mare şi moştenitorul tatălui său. Să nu-ţi vină să crezi!“

Thomas Turner a fost răsplătit cu o mică avere şi, după spusele sale, era de la sine înţeles să-şi folosească avuţia proaspăt dobândită pentru a cumpăra un conac şi a planta viţă-de-vie la periferia unui oraş din Australia de Sud pe care încă nu primise permisiunea de a-l vizita.

Şi uite-aşa casei i-a rămas numele de Halcyon. Dar ce-i un nume? Dorinţa nu-i dă întrupare, iar oraşul Tambilla adăpostea mulţi oameni cu memorie bună. Aşa că nu mult după sosirea lor acolo, doamna Turner a aflat povestea tristă a domnişoarei Arabella Stevenson. În primele luni, oriunde s-ar fi dus, la biserică sau la o întrunire a Asociaţiei Rurale a Femeilor, cineva era nerăbdător să-i povestească despre tragedia casei în care se mutase. Părea că localnicii se bucurau să facă o asociere între cele două femei. Amândouă erau englezoaice şi plecaseră din patria lor ca să locuiască în conacul impunător de la marginea oraşului lor. Şi nu avea nici o importanţă cât de tare tăgăduia doamna Turner că ar fi avut vreo legătură cu străina care murise pe mare înainte ca ea să se fi născut chiar. Comunitatea îşi spusese cuvântul.

Paisprezece ani mai târziu, după „Ajunul acela de pomină“, convingerea persistentă că destinele celor două femei aveau ceva în comun a căpătat din nou viaţă.

— Nu vreau să spun că ar exista vreo legătură între cele două întâmplări, a fost auzită spunând doamna Betty Diamond (care, în calitatea sa de proprietară a ceainăriei, aduna majoritatea părerilor din oraş), dar ştiţi prea bine, şi eu am spus-o la vremea aceea, au riscat mult când au agăţat la poartă plăcuţa aceea nouă şi lucioasă. Halal nume! N-a fost un loc prea tihnit şi fericit pentru domnul Wentworth şi, după cum s-a dovedit, nici pentru ei.

Alţii au făcut o legătură şi mai directă între casa aceea şi soarta celor care au locuit în ea .

— Eu am încercat să o previn, spunea doamna Fisher, văduvă de puţină vreme, îndurerată, cu apucături şi mai pioase ca de obicei. Nu la mult timp după ce s-au mutat acolo, i-am spus că unele case aduc ghinion. Totul se trage de la pământ, îmbibat de sânge şi plin de blesteme vechi. Întâmplări din trecut.

Doamna Turner primise, într-adevăr, astfel de avertizări şi sfaturi, pe care le acceptase cu calmul ei specific. Se mai întâmplau şi lucruri triste, oamenii mai mureau. Cum putea gândi altfel cineva căruia îi muriseră ambii părinţi, unul după altul, şi plecase la sfârşitul şcolii din pension doar ca să se pomenească singură pe lume la începutul unui război de cinci ani?

— Dar nu aveţi o senzaţie stranie când staţi singură acolo, în casa aceea mare? era adesea întrebată.

— Nicidecum, răspunde ea întotdeauna.

— Şi nu vă este nici un pic frică?

— Doar să nu las din greşeală uşa deschisă şi să găsesc vreun şarpe în toaletă, de asta mi-e frică.

Doamna Turner nu punea nici un preţ pe superstiţii. Era fiica tatălui său, care fusese om de ştiinţă, cu o gândire condusă de logică şi raţiune. La Woodford School câştigase premiul pentru chimie şi fusese admisă la Somerville College. Şi ar fi studiat mai departe la Oxford dacă nu ar fi izbucnit războiul.

Acestea fiind zise, a existat totuşi o singură chestiune legată de casă în care a lăsat emoţia să domine asupra raţiunii. Când au sosit la Tambilla, o mare parte din mobilierul original se afla în casă, acoperit cu huse de praf, iar restul era depozitat în şopronul din capătul aleii. Rafturile erau pline de cărţi şi obiecte personale şi pe pereţi erau agăţate tablouri. Deasupra scării din mijlocul holului de la intrare, dominând palierul ce mergea de-a lungul etajului al doilea, într-o ramă mare, aurită, se afla un portret al domnului Wentworth care privea sever în jur.

Doamnei Turner i-a displăcut pe loc. Din pricina ochilor, s-a gândit ea, cu o expresie mânioasă, de parcă urmărea orice mişcare, supărat că în casa lui trăiau alţi oameni, cu copii care râdeau şi alergau pe scări, tropăind pe palier. Ar fi scăpat bucuroasă de el, şi chiar a pomenit ceva că ar fi vrut să pună pe foc „oribilitatea aceea“, dar domnul Turner, care căpătase respect faţă de simbolurile locului, nici nu a vrut să audă aşa ceva.

— Cum? Părintele acestei case? N-a suferit destul, bietul de el?

Cu supuşenia caracteristică unei tinere abia căsătorite, doamna Turner acceptase să păstreze portretul, „atâta timp cât nu trebuie să-l privesc drept în faţă“, după cum povestea domnul Drumming, care fusese chemat să mute tabloul stânjenitor.

O vreme l-au pus pe bătrânul domn Wentworth doar să stea cu faţa spre perete, până când i-au găsit în cele din urmă un loc într-o încăpere din partea de sud a holului de la intrare. Şi începuseră deja să-i spună „salonul domnului Wentworth“, din pricina colecţiei bogate de trofee de vânătoare şi de obiecte coloniale şterpelite, înghesuite pe rafturi. Doamna Turner fusese foarte mulţumită, căci nu avea de gând să-i calce pragul.

— Nu-i plăcea deloc camera aia, o găsea prea rece şi înghesuită, avea să povestească doamna Esme Pike, vechea menajeră de la Halcyon, în zilele de după moartea lor. Şi avea mare dreptate, chiar şi în zilele de vară cele mai calde, te lua cu frig acolo. Iar ei nu-i plăcea nici tapetul. Zicea că o „demoralizează“, că-i aduce aminte de o cameră în care stătuse demult, după ce-i murise mama, când aştepta să afle ce avea să se întâmple cu dumneaei.“

Doamna Turner avea şapte ani când îi murise mama – ceva îngrozitor la orice vârstă pentru un copil, dar extrem de traumatic la doar cinci săptămâni după moartea tatălui său, care căzuse de pe stâncile Clo Mor în timp ce număra pufini. După accident, mama şi fetiţa s-au dus la Inverness, unde au fost găzduite de unul dintre colegii tatălui, a cărui soţie, imperturbabilă adeptă a rigorii protestante, a înveşmântat-o imediat pe Isabel în „haine potrivite“ şi a trimis-o la şcoală alături de copiii ei. Din acea sală de clasă îngheţată din Inverness, cu tabla de-a lungul întregului perete şi cu rânduri de bănci de lemn, a fost scoasă pe neaşteptate de o femeie necunoscută, cu o figură sumbră, care a dus-o în biblioteca austeră unde i-a comunicat vestea zdrobitoare despre moartea mamei sale.

Domnişoara Bathsheba Stern, directoarea şcolii din Sussex la care fusese trimisă apoi Isabel, nu a socotit de cuviinţă să discute despre situaţia personală a elevei sale, nici măcar după douăzeci de ani de la absolvire, atunci când a fost căutată de poliţie în ancheta referitoare la moartea ei prematură. Totuşi, domnişoara Stern a recunoscut că „eleva respectivă“ a avut „nenorocul“ să sufere două pierderi cumplite la intervale atât de scurte. Rapoartele trimise de domnişoara Stern tutorelui fetei – o rudă îndepărtată dinspre mamă, care locuia la o fermă din Bourgogne, în Franţa – o descriau drept „un copil rezistent, care nu se teme să muncească din greu, greu de descurajat dacă şi-a pus în cap ceva. Talentată la ştiinţe.“ Dintr-o scrisoare care se referea la o altă corespondenţă, de negăsit ulterior, reieşea singura aluzie că mica Isabel se adaptase cu greu la noua situaţie. „Vă anunţăm cu bucurie că a făcut unele progrese privind somnul. Nu mai suferă la fel de mult, şi prevăd că în timp va depăşi toate greutăţile.“

Şi, după cum s-a văzut, doamna Turner a trecut într-adevăr peste greutăţile din copilărie. Luând în considerare căsnicia ei trainică cu un bărbat fermecător, copiii ei deştepţi şi frumoşi, casa impunătoare şi grădina superbă, nu s-ar fi găsit aproape nimeni în Tambilla care să creadă că nu ar fi fost altfel decât extrem de fericită. Şi, într-adevăr, întrebarea cea mai frecvent pusă de toţi muşteriii de pe strada mare şi din ceainăria lui Betty Diamond, în primele săptămâni ale anului 1960, când au început să se ivească unele bănuieli şi să se circule în toate direcţiile, era: „Dar avea tot ce-i trebuia, nu-i aşa?“

— Totuşi, în orice situaţie se ascunde mai mult decât s-ar zice la prima vedere, nu-i aşa? avea să comenteze doamna Pike, în declaraţia pe care a dat-o la secţia de poliţie din Tambilla. Apele liniştite sunt adânci. Doamna Turner era o persoană discretă – ca şi mine, de altfel, aşa cred. Ne respectam intimitatea, nu vorbea prea mult despre ea, nici despre trecutul ei. Cred că de aceea a părut aşa de ciudat când a pomenit despre salonul domnului Wentworth care îi amintea de copilăria ei, după ce murise mama ei. De fapt...

— Doamnă Pike?

Biata femeie a început să-şi frământe mâinile în poală, cu chipul răvăşit de disperare. Şi-a ridicat ochii spre tânărul poliţist.

— Doar că, ştiţi, în ultima vreme începuse să mai povestească câte ceva. La vremea aceea mi s-a părut neobişnuit, dar nu am zis nimic. Acum, după ceea ce s-a întâmplat, nu pot să nu mă gândesc că ar fi trebuit să-mi dau seama ce o să urmeze.