Hiperrealism înseamnă să te iei la întrecere cu realitatea însăşi, atunci când o reproduci, înseamnă să faci artă ca şi cum ai pune o lentilă între ochi şi obiectul privit, dar efectuând o separare, o selecţie personală, o contextualizare ce oferă imaginii un nou potenţial. Sculptura hiperrealistă ar putea părea exponatul unui muzeu cu figuri de ceară, de aceea pentru a ieşi din această posibilă confuzie, promotorii ei se joacă mai ales cu dimensiunile/ scara lucrării şi expresivitatea/ mesajul acesteia. În consecinţă, de multe ori, acest gen de sculptură mizează pe supraproporţie, disproporţie şi aluzie culturală.

„Mărturisesc că nimic nu m-a dezgustat vreodată mai mult decât vederea monstruoşilor ei sâni, pe care nu ştiu cu ce i-aş putea compara, pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre mărimea, forma şi culoarea lor. Sfârcul era cât jumătate din capul meu, şi atât sfârcul, cât şi sânul erau plini de pete, bube şi pistrui de-ţi făcea silă.” Poate că nu întâmplător, una dintre primele descrieri naturaliste consemnate literar, ale contactului imediat cu un trup omenesc supradimensionat, aparţine unui foarte talentat autor satiric, dar, mai ales, unui mizantrop. Motivele mizantropiei se datorează unei bune cunoaşteri a naturii umane. Prin analogie, trebuie să cunoşti anatomia ca să o poţi denigra cu atâta artă şi precizie. Câtă delectare în a pune corpurile sub lupă, exhibând detaliul dezgustător, modelând perfecţionist imperfecţiunea, şi nu la scară mică, decorativă, ca pe o chinezărie, ci la scară monumentală, imposibil de mascat cu vreo draperie! După rezultat, poţi afirma că Virgilius Moldovan a pus la bătaie talent, imaginaţie şi mai ales un spirit ludico-polemic pentru a demonstra virulent că arta nu e bibelou de porţelan. Şi aşa cum nu ar exista niciun amuzament în a croi o rochie strâmbă, fără a avea vie în minte imaginea persoanei pe care se va aşeza, ajustarea satirică a proporţiilor trupului nu se face decât pentru delectarea crudă cu spasmele spiritului ce îl animă. Exagerând şi distorsionând corpul omenesc, Moldovan reduce omul.

Gigantul, ca reprezentant emblematic al unei biologii ce a luat-o razna, nu numai că inspiră teamă, în viziunea lui Moldovan este el însuşi înspăimântat. Spre deosebire de modelul nudităţii sculpturale antice ce zeifica omul, nuditatea aceasta, golită de spiritualitate, trezeşte dezgustul, iar faptul că privirea zăboveşte asupra ei se datorează iniţial unei curiozităţi ştiinţifico-morbide. Gigantul acesta nu are statutul lui Prometeu, ci al lui Caliban.

A avut loc o amputare. Nu una de sorginte anatomică, ci spirituală: a fost extras din trup caracterul uman şi instaurat un nou tip materie: hipercarnea. Acel avatar al cărnii, specific unui final de civilizaţie. Ea se caracterizează printr-o continuă preocupare de a dibui noi şi perverse modalităţi de a submina şi încăleca spiritul, de a-şi instaura supremaţia asupra fiinţei, până când, cu veselă inconştienţă, o striveşte definitiv sub propria greutate.

Hipercarnea nu înseamnă numai abandonul umanităţii în braţele fiziologicului, numai întâietatea cărnii asupra spiritului, a instinctualităţii asupra raţiunii. Apare atunci când omul însuşi se auto-simplifică, reducându-se la o schemă comportamentală, la o sumă de funcţii, din care conştiinţa şi memoria dispar.

Hipercarnea este o mutaţie. Omul, ca hipercarne, nu a renunţat total la capacitatea de a reflecta. Mai degrabă, şi-a făcut un implant cu o oglindă dintr-un bâlci al deşertăciunilor. Este dovada că omul poate deveni măsură distorsionată a tuturor lucrurilor şi a lui însuşi, iar renunţarea la umanitate nu îl aruncă în regnul animal, ci în regnul subuman. Este o reeditare a păcatului originar, pornind de la un prototip deja alterat. Moldovan sculptează, printre altele, o versiune proprie a Căderii. Versiunea în care, la Adam, vine şarpele dorind să-i şuiere la ureche ispitele, dar nu are cu cine vorbi: acestui om îi e străin limbajul articulat. În loc să îl asculte pe şarpe, îl rupe. Nu îl mănâncă, cum ar face-o un oarecare animal, ci începe să îl studieze, contrariat că s-a stricat.

Avem de-a face cu o nouă formă de artă ostilă, dar nu una a formei colţuroase, descărnate, violentă fizic (gen punk – ce ura, alături de convenţie, consumerismul şi excesul, şi-şi direcţiona atacul spre exponenţii acestora), ci a formei onctuoase – violentă metafizic – ce reflectă tocirea percepţiei sensibile şi a energiei, printr-un fel sau altul de exces (perfect reprezentabilă ca un exces alimentar), sau prin abandonul reacţiei critice. În cazul acestor tipuri de personaje, nu mai există revolta ce presupune conştiinţa decăderii, ci indiferenţa abulică a unei creaturi care, după pierderea spiritualităţii, a pierdut complet şi controlul asupra propriei biologii.

Nu dacă ne plac contează, căci ele interacţionează altfel cu noi. Ca o atenţionare de a nu subestima nevoia omului obosit senzorial de a fi resuscitat prin şoc şi groază.

Ele nu sunt, totuşi, entertainment. Şi nici măcar pure thriller. Pun întrebări şi vânează reacţia. Propun o relaţie eficientă cu arta – ca scurtătură vizuală spre revelaţie – un lucru pe care noi, azi, ar trebui să-l învăţăm din nou. De aceea, expoziţia Hipercarne (de la Muzeul de Artă din Craiova) nu e un scandal. E o capcană. Poţi veni, ca la circ, atras de făgăduiala adrenalinei şi a endorfinei. Dar e posibil să pleci, tot ca de la circ, cu sufletul strâns de mila jivinelor chinuite, cutremurat de condiţia inumană a femeii cu barbă.