Intramuros/ Extramuros – Craiova pe memorie externă este prima dintre expoziţiile în care Muzeul de Artă Craiova, în parteneriat cu Serviciul Judeţean Dolj al Arhivalelor Naţionale, ne readuce în actualitate chipuri din alte timpuri. De data aceasta, oraşul însuşi este subiectul expunerii, cu numeroasele sale metamorfoze, surprinse fragmentar, în imagini care cuprind o perioadă de aproximativ o sută cincizeci de ani. Fotografiile din Arhive prezintă un interes documentar, cedând dimensiunea estetică lucrărilor de grafică aparţinându-i lui Mircea Olarian, din patrimoniul Muzeului de Artă. În cazul celor mai multe laviuri şi în cel al acuarelelor (executate între anii 1927 şi 1947), casele sunt vedetele reprezentate: casele negustoreşti construite din cărămidă, cu pivniţă prăvălie (boltă) la parter şi camere de locuit la etaj, spre care accesul se făcea cel mai adesea pe o scară de lemn, lucrată de meşter. Elementul distinctiv îl constituie geamlâcul lung din lemn de la etaj: o suprafaţă vitrată montată pe un schelet de lemn şi care reprezintă o reinterpretare a vechiului foişor tradiţional românesc, reconfirmând faptul că locuinţa urbană românească a secolului al XVIII-lea şi a începutului de secol al XIX-lea se situează în descendenţa arhitecturii vernaculare tradiţionale. Fotografiile surprind perspective mai largi: străzi, pieţe, cartiere, chiar şantiere în desfăşurare, spaţii pe care mulţi dintre noi le traversăm la pas zilnic, dar care, acum o sută sau numai câteva zeci de ani, arătau radical diferit.

Titlul expoziţiei numeşte simandicos o realitate neconservată vizual până în zilele noastre, dar confirmată documentar, într-un limbaj mai puţin livresc: existenţa a două spaţii distincte în care se concentra viaţa oraşului: Târgul dinlăuntru şi Târgul din afară. Documentând nişte imagini din Craiova de la 1847 (desenele lui Barbu Iscovescu, prezente în expoziţie sub forma unor reproduceri fotografice după originale), m-am confruntat cu inedita ipostază de fortăreaţă a acestui târg de la şes, aşezat la încrucişarea unor străvechi drumuri comerciale. Datorăm imaginea a ceea ce se păstrase din impresionantele fortificaţii ale Hanului Hurezi, numit şi „vechiul han nemţesc”, acestui „globe-trotter” paşoptist, considerat unul dintre primii peisagişti români.

Pe vremuri, „hanul” nu se reducea doar la clădirea în sine, ce adăpostea călători sau negustori aflaţi în trecere, denumirea se referea la zona centrală a aşezării, un patrulater cu o suprafaţă de 10 hectare, înconjurat cu ziduri de o grosime impresionantă. Întregul ansamblu al Târgului dinlăuntru(l) zidurilor, cuprinzând trei „curţi”, având în incintă inclusiv un paraclis, o clădire de „bursă”, numeroase case boiereşti „pentru locuinţa domnească”, „bolţi” negustoreşti şi grajduri, era considerat de austriecii din trupele de ocupaţie (1718) cea mai importantă clădire din Oltenia, alături de palatul din Brâncoveni, ridicat de Constantin Brâncoveanu pe ruinele castelului lui Matei Basarab.

Toate acestea vin să confirme importanţa „pieţei”, ca locus vital de coabitare şi de interes economic, pentru dezvoltarea ulterioară a urbei. Unul dintre cele mai interesante exemple, privind evoluţia arhitecturii şi a funcţiunilor alternative dintr-un astfel de spaţiu, de data asta făcând parte din Târgul din afară, constituie zona „kilometrului zero” al Craiovei. Moşie a vechii mănăstiri Gănescu (ridicată între 1752 şi 1759), zona, împreună cu principala arteră ce o străbătea, a fost redenumită în secolul al XIX-lea „Episcopia”, deoarece aici stătea episcopul Chesarie al Râmnicului atunci când venea la Craiova, iar după 1847 a devenit sediu al Episcopiei Craiovei, până în 1856. După ce a intrat în vigoare Legea secularizării averilor mânăstireşti (1963), toate bunurile ce au aparţinut Episcopiei au trecut în proprietatea statului, iar în anul 1884 (sau în 1889), mănăstirea a fost dărâmată pentru ca în locul ei să fie ridicat Palatul de Justiţie şi, imediat alături, Piaţa Nouă, zisă „Marşeu”. Având în vedere morfologia zonei, piaţa a fost repartizată pe trei terase, pentru a prelua diferenţa de nivel. Prima terasă se afla la cota străzii Justiţiei (fostă Episcopiei, actuala A. I. Cuza), cea din mijloc, la nivelul pantei, iar a treia, la cota cea mai de jos, nivelul străzii Ştirbei Vodă (azi, Calea Bucureşti). Terasa superioară avea, în centru, Hala Măcelarilor, o construcţie realizată după modelul celor pariziene, de un antreprenor francez, pe nume Alexis (Alfred) Godillot, care ridicase deja în capitală, la cererea domnitorului A. I. Cuza, „Hala Mare a Bucureştilor” (Piaţa Unirii), în 1872. Şi cum puţini scăpau şi în acea epocă de „gura târgului”, despre antreprenor s-a bârfit că ar fi fost fratele natural al lui Napoleon al III-lea şi, în virtutea acestui fapt, a beneficiat de la domnitorul român de mai multe concesiuni oneroase… Oricum, hala construită de inginerul francez s-a păstrat până azi, fiind mutată în noua locaţie a Pieţei Centrale şi adăpostind, la fel ca pe vremuri, măcelăriile. În 1969, Piaţa Marşeu a fost demolată, şi a fost început şantierul actualului Teatru Naţional.

În expoziţie sunt documentate principalele artere ale oraşului, în anumite epoci, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului XX, anii ‘40, anii ‘60, ajungând până în anii ‘90. Peisajul urban al Craiovei nu a fost niciodată unitar. Cea mai elegantă arteră a oraşului, de exemplu, care a fost botezată „Strada Unirei” (pornind şi de la faptul că, într-o mică piaţetă din faţa cazinoului Minerva, craiovenii s-au adunat în 1857 să sărbătorească votul divanelor ad-hoc pentru alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi Ţara Românească), conservă şi „uneşte” tipologii diferite de construire: de la casele negustoreşti cu etaj şi bolţi la parter, din zona comercială, ce se întâlnea cu Lipscanii, la clădirile ridicate de boieri şi de noua aristocraţie comercială, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, majoritatea purtând amprenta eclectismului şi sediile unor instituţii administrative, tributare stilului neo-românesc.

Craiova, aşa cum imaginile o dovedesc, a crescut ca centru urban conservând un model de locuire tipic rural – cu grădini şi acareturi – până după jumătatea secolului al XX-lea. Şi nici atunci nu a renunţat definitiv la aparenţa vieţii tihnite la umbra generoasă a arborilor. Noul şi vechiul au coexistat aproape dintotdeauna şi continuă să o facă, în unele instanţe armonios, în altele, printr-o alăturare ce violentează privirea. Acest lucru devine destul de vizibil în cazul zonei „Centrului Vechi”, al cărui specific a fost doar parţial salvat de furia demolatoare ce a debutat în toată ţara în anii ‘70.

Pentru a întregi imaginea generală a oraşului şi a ajunge mai aproape de configuraţia sa actuală, expoziţia cuprinde şi imagini aeriene asupra cartierelor de blocuri construite spre periferie, conform schiţei de sistematizare a oraşului, din 1972, al cărei obiectiv principal, ce determina morfologia urbană, îl reprezenta „conturarea unor zone importante de muncă”.

Locuim în oraş, dar şi oraşul ne locuieşte, sub forma unui peisaj interiorizat care ne dă sentimentul de acasă. Expoziţia aceasta poate trezi nostalgii, reiterând vizual ideea că metamorfozele mediului în care trăim reflectă prefacerile prin care trecem noi înşine şi diferenţele insurmontabile care apar odată cu trecerea timpului şi schimbarea generaţiilor. Ne plimbăm din ce în ce mai rar, iar din goana maşinii, contururile clădirilor se uniformizează, detaliile devin indistincte. Dacă cineva ne va întreba: „Este Craiova un oraş frumos?”, ce îi vom răspunde?