Război particular

 (prezentare şi traducere de Tudora Şandru Mehedinţi)

Una dintre cele mai interesante personalităţi intelectuale mexicane de astăzi, Leandro Arellano (născut la Guanajuato, Mexic, în 1952)  îmbină creator activitatea literară cu cariera de diplomat, căreia i s-a dedicat de foarte tânăr, continuând strălucit  tradiţia bine reprezentată în Mexic  a  scriitorilor-diplomaţi, ilustrată de nume notorii ca Alfonso Reyes, Octavio Paz, Carlos Fuentes, Sergio Pitol etc. A fost ambasadorul ţării sale la Viena, Londra, New York, Nairobi, Bucureşti şi, în prezent, la Seul. 

Format în spiritul celebrului boom al prozei latinoamericane, publică eseuri, note, povestiri în reviste şi suplimente culturale din Mexic, iar anul acesta i-a apărut la Madrid volumul de povestiri, Guerra privada ( „Război particular”), o emoţionantă şi sugestivă incursiune în contemporanietatea frământată de marile probleme existenţiale de pe meridianele cele mai diverse – Amsterdam, California, Bucureşti sau Irak -, ce se constituie într-un  remarcabil demers narativ, de mare profunzime, în care măiestria stilistică şterge  diafan frontierele între viaţă şi moarte, realitate şi vis, adevăr şi fantezie.

În perioada cât a fost ambasador la Bucureşti (2003-2006), Leandro Arellano a fost un entuziast şi competent promotor al literaturii şi culturii mexicane şi hispanoamericane în România, şi, totodată, un avizat cunoscător al vieţii şi culturii poporului nostru, de  care s-a simţit indestructibil atras, intelectual şi afectiv. De altfel, recentul său volum Los pasos del cielo („Paşii cerului”), apărut în Mexic, la începutul acestui an, unde sunt reunite o seamă de eseuri, note şi comentarii, literare si politice, izvorâte din experienţa de diplomat şi scriitor a autorului, cuprinde trei inspirate texte dedicate României.

Radu Kovacic. Aproape toată lumea dormea când învechitul Antonov survola marea. Radu, cu fruntea rezemată de hublou, cercetă mai întâi întunecimea apei, apoi îşi aţinti privirea la sclipirile orizontale ale soarelui şi în sfârşit  închise ochii, cu gândul la Larisa, încercând să-şi amintească şi de momentul când a început călătoria.  N-a putut stabili o dată precisă, dar memoria îl purtă la ziua când a fost exmatriculat de la liceu şi nu s-a întors acasă pentru că i-a însoţit pe Mischie şi pe Bogdan până în centrul oraşului, unde se mai adunau încă grupuri de manifestanţi. Guvernul Frontului Salvării Naţionale anunţase între timp măsuri excepţionale, iar presa tot mai dezbătea problema numărului morţilor.  Iarna venise mai devreme ca de obicei, frigul îţi îngheţa faţa şi vântul vuia pe la colţuri.

Din Piaţa Revoluţiei îl duseră la o cafenea şi, îndată ce se lăsă întunericul, la un garaj de maşini.  Apoi Mischie îl  trase după el într-un bar cu lumină opacă, în subsolul căruia descărcară   cutiile cu piesele de schimb. Patroana îl întâmplină pe Mischie cu familiaritate, iar pe Radu şi pe Bogdan i-a sărutat pe obraz, cu buzele-i date din plin cu ruj. Pe o scăriţă de lemn ce trosnea la fiecare pas urcară la bar, unde o duzină de fete  distra o clientelă anemică. La al doilea rând de băutură, Bogdan îl îndemnă pe Radu să accepte invitaţia fetei în albastru care îl poftea să vină cu ea sus în camerele private. Au stat şi au băut până în zori, iar când au plecat nu mai era nici un client şi fetele dormeau răspândite pe mese şi pe canapele în culori lucioase.

Irina îl întâmpină în prag, dar în loc să-l dojenească îl îmbrăţişă, îi era frică să nu fi păţit ceva, trăiau vremuri  tulburi. Radu o luă de braţ şi, zâmbind, îi puse în mână un teanc de bancnote, şi-i spuse că în curând vor urma şi altele. Irina cercetă bancnotele şi pe dată începu să-şi facă griji, aţintindu-şi privirea în ochii lui. Niciodată nu avusese în mână atâţia bani. Radu  îşi petrecu braţele pe după umerii ei şi o asigură că-şi găsise de lucru, asta era doar un avans; se duse apoi în camera tatălui lor care, învelit într-o pătură şi cu un ziar pe genunchi, se străduia să citească în lumina slabelor raze ce se strecurau pe fereastră. De patru ani era aşa, de la accidentul acela, cu puţin după ce rămăsese văduv.

Pe atunci Radu îşi amintea adesea de maică-sa, îşi amintea de după-amiezele când ea se întorcea de la şcoală, cu zâmbetul pe buze şi o plasă cu pâine, de unde făcea oare rost n-am aflat niciodată, n-am întrebat-o niciodată – i-a povestit mai târziu lui Tadeus – şi, de cum intra în casă, se apuca iar de treabă, făcea curăţenie, spăla rufe, gătea, iar când sosea tata, ne aşezam la masă. Elevii ei o adorau; pe mine m-a învăţat să citesc la o vârstă fragedă.. Când tata a primit Ordinul Muncii autorităţile i-au dat apartamentul în care locuim, e mare, comod şi are un sistem de încălzire bun, eu eram copil pe atunci, dar îmi aduc aminte de bucuria mamei când ne-am mutat. Şi Irina era fericită.

După luni de zile, pe când se aflau la un magazin de aparate electrice de uz casnic, poliţia i-a prins pe Mischie şi pe toţi ceilalţi; în ziua aceea eu n-am fost cu ei, răcisem şi rămăsesem acasă. Irina  aflase şi, pe ascuns, să nu ştie tata, m-a certat, atrăgându-mi atenţia să nu mai umblu cu asemenea prieteni, şi avertizându-mă că, în caz că
n-aveam de gând să mă întorc la liceu, să-mi caut  un loc de muncă  cinstit. Cert e că mă străduisem să caut săptămâni în şir; tot  timpul cât lucrasem cu Mischie eu fusesm cel care aducea în casă banii de  trai.  Atunci ne-am renovat baia, ne-am luat televizorul în culori, fotoliul rabatabil pentru ca tata să se poată întinde după ce stătea în scaunul cu rotile şi alte lucruri. Salariul Irinei nu ajungea pentru mai nimic, iar de  pensia tatălui nostru s-a ales praful din pricina inflaţiei, şi pe deasupra tata întâmpina  tot mai multe dificultăţi la  spital, până când într-o zi
ne-au anunţat fără menajamente că n-o să mai primească gratis medicamentele. Mischie, care ştia o groază de lucruri, m-a sfătuit să mă înţeleg între patru ochi cu asistentele şi Irina, la rândul ei, a învăţat procedeele terapeutice pe care i le aplicau, şi de atunci s-a ocupat ea singură.

La puţin timp însă, Irina a devenit tristă; iubitului ei îi dăduseră o viză să emigreze, era expert în informatică şi a obţinut-o fără probleme. I-a promis Irinei că o să se întoarcă s-o ia, dar surorii mele îi era teamă că, ajuns la Montreal, avea să uite.  Şi pentru noi  se profila la orizont o tragedie, de la moartea mamei Irina fusese sprijinul tatei şi un fel de mamă pentru mine. Eu mă feream să-i  creez probleme, dar oricum ea şi tata îşi  făceau griji. Lucrurile se schimbau rapid în ţară, lumea îşi câştigase libertatea şi mulţi nu ştiau ce să facă cu ea, aşa l-am auzit spunând pe un italian. Irina nu voia să-mi asculte poveştile când îi dădeam bani, îşi pleca doar privirea, însă nu i-a refuzat niciodată.

Se ştie prea  bine, câştigul uşor se duce cu uşurinţă pe apa sâmbetii, banii s-au terminat odată cu arestarea lui Mischie.

Guvernul de atunci  a căpătat rapid stabilitate, dar oamenilor, îndeosebi adulţilor, le venea greu să se adapteze noii situaţii; nu-şi puteau schimba lesne anumite obiceiuri care le fuseseră impuse, şi mai cu seamă nu puteau lua ei înşişi hotărâri în ce-i priveşte. Fiindcă  înainte, de bine de rău, guvernul le rezolva nevoile imediate, le asigura traiul, dar cu noul regim aproape toţi se treziră fără locuri de muncă. Şi asta s-a întâmplat la început, apoi foştii comunişti au pierdut alegerile şi s-a constituit un guvern liberal.

Iubitul Irinei a obţinut şi pentru ea viza şi a plecat în Canada, la el; în ultimul moment, totul fiind gata pregătit, a vrut să dea înapoi, însă tata a convins-o să plece, să-şi vadă de viaţa ei şi să nu-şi facă griji pentru noi, şi aşa se sacrificase destul, a asigurat-o că ne vom descurca, singura lui rugăminte a fost să se căsătorească la biserică, aşa cum se cuvine. La aeroport, cu ochii în lacrimi, m-a făcut să-i promit că o să am grijă de mine şi de tata, şi a repetat în mai multe rânduri că o să vină să ne ia şi pe noi. Mi-a fost tare dor de ea.

Şi, când mă aşteptam mai puţin, îşi făcu apariţia un văr pe care eu nu-l cunoşteam, familia lui fugise din ţară cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, cu un vas grecesc; la plecare, vărul meu era un copil, iar eu nici nu mă născusem. Se spunea că tatăl lui făcuse o avere în Statele Unite. În fine, vărul s-a întors şi mi-a oferit o slujbă;  stând şi bând bere la o terasă mi-a povestit că se ocupa cu ajutorarea  celor care voiau să emigreze în Statele Unite şi Canada. Lucra pentru o organizaţie axată exclusiv  pe această activitate, şi care îşi asigurase  tot felul de relaţii, sprijinul unor persoane influente şi o întreagă structură pe care se întemeia. Nu era vorba de o acţiune cu caracter pur umanitar, căci odată ajunşi în ţara care îi primea emigranţii trebuiau să plătească între zece şi cincisprezece mii de dolari pentru cheltuieli, dar acolo se câştigau bani, toţi aveau slujbe, bine plătite. I-am propus atunci să ne ajute pe tata şi pe mine, îi voi plăti îndată ce voi face rost de un loc de muncă în America. Mi-a răspuns că mai întâi trebuia să rezolve cazurile celor pentru care se începuseră deja demersurile, dar că la timpul cuvenit va veni şi rândul meu; până atunci, îmi oferea să lucrez aici şi un salariu bun.

Munca mea consta în a conduce o camionetă - am învăţat să şofez cu Mischie, tot el m-a iniţiat în mecanică şi în box –  de la graniţa cu Republica Moldova până la Bucureşti, iar în câteva rânduri am fost nevoit să mă duc în Serbia sau Ungaria. Transportam numai fete, din când în când şi nişte băieţi, care proveneau de pe  litoralul Mării Negre, din Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria, şi de bună seamă  România. Toate extrem de tinere, unele de-a dreptul nişte copile, vărul îmi explicase că aveau o slujbă sigură, chelneriţe la Chicago, în California şi la Montreal, asta pentru început, până aveau să-şi găsească ceva mai bun.

Salariul nu era rău, îmi plăteau mesele şi uneori primeam în loc bonuri. Munca era simplă, unicul risc consta în faptul că trebuia să şofez mereu noaptea. Împreună cu camioneta mi-au dat şi un telefon mobil şi mi-au notat un număr la care trebuia să sun în caz că survenea vreun incident, şi au survenit mai  multe. Ca acela când am făcut o pană de cauciuc la câţiva kilometri de  Bucureşti, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă. S-a apropiat de noi o patrulă, poliţiştii şi-au băgat nasul înauntrul camionetei înainte de a mă întreba cu aroganţă unde le duceam pe fete. Drept orice răspuns am format numărul pe care-l aveam notat, am explicat ce se întâmpla şi i-am dat telefonul unuia dintre poliţişti. După câteva minute de vorbit  cu persoana  care mi-a răspuns, poliţiştii nu numai că au încetat să mă mai hărţuiască,  ci s-au şi repezit să mă ajute  să schimb roata. 

Incidentul cel mai grav s-a întâmplat  odată  când mă întorceam de la Iaşi, la începutul iernii, viscolul ameninţa să se dezlănţuie în noaptea aceea şi trebuia să mă opresc la Constanţa ca să iau două fete. Cam pe la miezul nopţii, am parcat camioneta în faţa restaurantului unui anume Bibi, tipul la care trebuia să mă prezint; nu era prima oară că mă opream acolo. Am intrat în local şi
l-am descoperit pe Bibi la o masă, bând împreună cu doi bărbaţi; m-a salutat cu  amabilitate  exagerată, oferindu-mi ceva de băut. M-am aşezat şi am băut fără să-i răspund la glume, tipul nu-mi plăcea. Când a mai comandat o bere pentru mine i-am spus că nu mai puteam bea, mă aştepta un drum lung la volan şi, dat fiind că a insistat, i-am zis că fetele îngheţaseră  probabil  în camionetă, greşeală îngrozitoare; cu un zâmbet libidinos mi-a răspuns atunci că treaba asta se putea aranja. Am dat jos fetele din camionetă şi ne-a dus într-un salon unde nu era nimeni, în partea din spate a restaurantului, şi-a chemat prietenii, doi indivizi graşi şi bătrâni ca el,  şi a dat  de mâncare fetelor care, cu toate că cinaseră înainte de a pleca din Iaşi, au mâncat iar cu lăcomie,  în tăcere şi fără să-şi scoată paltoanele.

Unul dintre prietenii lui Bibi, mare şi păros, a pus muzică şi a obligat-o să danseze cu el pe una din fete, care n-avea mai mult de şaptesprezece ani ; era  înaltă şi slăbuţă, cu păr lung şi ochi albaştri, şi s-a uitat  speriată la mine. Eu mi-am abătut privirea, am rămas aşezat cu berea într-o mână şi ţigara în cealaltă. N-a trecut mult timp şi tipul a început s-o pipăie, dar ea s-a opus; el a stăruit până când fata i-a dat o palmă. Bruta de el a reacţionat trăgându-i un pumn, iar copila a căzut pe podea cu nasul însângerat; Bibi şi celălalt tip râdeau, beţi. Vedeam cu toţii cum  bătăuşul îngenunchia opintin­du-se în faţa fetei şi-şi desfăcea şliţul. Privirea lubrică, zâmbetul cretin al tipului şi plânsul îngrozit al fetei zbătându-se pe podea m-au  alarmat. Bibi şi celălalt individ râdeau plini de  veselie.  Fetele se adunaseră într-un colţ, lângă uşă, şi  se uitau înspăimântate, una plângea, iar fata care se lupta cu tipul se apăra cu picioarele şi cu mâinile,  însă se vedea limpede că era din ce în ce mai fără vlagă, sângele îi mânjise toată faţa.

Disproporţia, râsul de beţivani al celor doi, expresia de groază întipărită pe faţa fetelor, lupta înverşunată a celei doborâte, toate astea m-au făcut să mă hotărăsc.

M-am ridicat, am făcut câţiva paşi şi cu piciorul i-am tras una tipului;  s-a iscat un zgomot cumplit când masa aceea de carne s-a izbit de duşumea, era un bărbat uriaş, din cei care fac mult zgomot atunci când cad. Bibi şi individul celălalt s-au năpustit asupra mea, înjurând. Cu un pumn zdravăn l-am scos din circuit pe Bibi şi chiar atunci celălalt s-a dat înapoi, băgându-şi mâna în sacou; într-o clipă a scos un cuţit. Fetele ţipau înfricoşate. Bibi zăcea mai departe fără simţire, în vreme ce tipul cu ambiţie de violator se scula de jos. I-am aruncat cheile uneia dintre  fete şi le-am  strigat să fugă la camionetă; pe când ieşeau în mare goană am apucat un scaun de lemn, uşor şi solid, care mi-era la îndemână. Am oprit cu el mai multe atacuri ale tipului cu cuţitul, până când în cele din urmă l-am doborât cu o lovitură de scaun în spate; celui cu ambiţie de  violator, cel mai  beat dintre toţi trei, i-am ars una în cap cu atâta putere încât zile întregi m-am temut că-l omorâsem. Am plecat ca din puşcă şi nu m-am mai întors acolo în veci.

Am avut slujba asta aproape patru ani.  Într-o zi am aflat despre ce era vorba. Ce puteam face însă? Toţi trebuia să trăim şi fiecare face ce poate. Pe deasupra, vărul meu se întorsese de mult  în California, la răstimpuri  aveam veşti de la el prin intermediul reprezentantului din Bucureşti, până în noaptea când poliţia, alertată de  nu ştiu ce organizaţie  internaţională, a descins în hardughia unde  se punea totul la cale şi
i-a arestat pe toţi cei care se aflau acolo; pe mine m-au prins mai târziu,  pe stradă. Cum nu s-a putut dovedi că  aş fi făcut altceva decât pe  şoferul, şi nici  nu aveam antecedente penale, nu m-au ţinut închis decât cinci săptămâni.

Tata a suferit mult în acele zile; tot cam pe atunci am primit bani de la Irina, de la o vreme eu nu-i mai răspundeam la scrisori şi, ori de câte ori  telefona, nu mă găsea.

 După ce mi-au dat drumul, am fost câteva luni şofer de  taxi. Deşi munceam optsprezece ore pe zi, ce câştigam nu ne ajungea, medicamentele tatei erau tot mai scumpe. Mischie a ieşit din închisoare şi mi-a propus să lucrez iar cu el. Nu cred că voi putea să mă revanşez vreodată pentru tot ce a făcut pentru mine, am supravieţuit mulţumită lucrurilor pe care el m-a învăţat, dar de data asta l-am refuzat şi nu îmi pare rău. Cu ce scoteam cu taxiul şi nişte bani trimişi de Irina ne descurcam, până  într-o zi când  alt taximetrist, un bătrân serios şi amabil care mă îndrăgise, m-a sfătuit să mă apuc de altceva, să nu-mi petrec viaţa conducând taxiul. Un nepot de-al lui fusese angajat de o firmă de pază şi protecţie care plătea bine şi căuta bărbaţi tineri şi puternici. Mi-a dat un număr de telefon şi am sunat, m-au chemat chiar în după-amiaza aceea. M-am dus, am completat un chestionar, am răspuns la mai multe întrebări şi la urmă
m-au anunţat că eram angajat, aveau nevoie urgentă de personal. Tata n-a fost de acord cu noua mea slujbă, dar a rămas  fără grai când i-am spus cât costau medicamentele lui.

Săptămâni în şir m-au supus la tot felul de antrenamente, împreună cu alţi băieţi, exerciţii fizice, folosirea armamentului, tactica de  apărare şi atac, şi în fiecare seară ne puneau să repetăm în cor regulile pe care eram obligaţi să le urmăm, şi care pentru mine nu presupuneau nici un efort: nu sunt vorbăreţ din fire, nu-mi place alcoolul,
n-am luat niciodată droguri, singurul meu păcat era interzis numai în orele de lucru şi în spaţii închise. Mi-a trebuit însă mult timp până să mă obişnuiesc să port pistolul automat– un Uzi uşor ce părea o jucărie; nu trebuia să-l abandonăm nici o clipă. Odată, pe când ne învăţau cum să-l mânuim, unul s-a descărcat, perforând stomacul unui băiat care stătea lângă mine. Zile în şir m-a obsedat ideea morţii, conştientizarea   faptului că e atât de uşor să poţi omorî sau muri, e
de-ajuns să apeşi pe trăgaci, nimic mai mult...

Când s-au anunţat rezultatele antrenamentelor, numele meu  figura pe lista celor care au luat foarte bine, ceea ce însemna că voi fi  destinat unităţii de elită. Am fost inclus în grupul  de body-guarzi al unui ministru, apoi al unuia dintre cei mai bogaţi oameni din ţară, mai târziu al unui sportiv milionar şi, în cele din urmă, al unei companii pentru asigurarea de valori. Şi, ori de câte ori era o vizită de stat sau sosea vreun demnitar, mă trimiteau la unitatea specială, aşa am putut vedea de aproape un rege, trei prinţi şi alţi potentaţi, care veneau să vâneze în munţii noştri.

Salariul de la companie, chiar dacă nu se compara cu cel pe care mi-l dăduse vărul meu, a însemnat un venit sigur şi mai mare decât cel pe care-l câştigam cu taxiul, dar cu toate astea se evapora rapid. În perioada aceea apăreau milionari  peste noapte, cu toţii foşti comunişti, iar pe străzi se înmulţeau automobilele de lux şi vilele somptuoase. Pe de altă parte, sporea numărul celor săraci, o sărăcie pe care n-o cunoscuserăm înainte, cum  precis că vi  s-a întâmplat şi vouă în Polonia...

Într-o seară, şeful a convocat grupul nostru la el în birou şi ne-a anunţat, fără nici o explicaţie, că va mări de trei ori salariul celor care vom vrea să plecăm în Irak, o mie de dolari pe lună fără impozit, tot restul avea să cadă în sarcina companiei. În afară de un albanez care avea dificultăţi să se facă înţeles şi de mine, toţi membrii unităţii s-au înscris imediat. Când şedinţa s-a terminat, şeful
m-a luat de o parte: „Ce se întâmplă, Kovacic? Haide, tu n-ai nimic de pierdut...”

Tentaţia era mare, cu salariul acela, în şase luni  aş strânge bani să mă căsătoresc, dar nu-l puteam lăsa pe tata aşa. În discuţia din seara aceea mi-a spus că un război nu-i un fleac, ci înseamnă să înfrunţi moartea şi, chiar dacă supravieţuieşti, consecinţele lui sunt dezastruoase, nu merită să risc pentru un pumn de dolari, dacă voiam să fac bani să mă duc la Irina, el  o să se descurce singur, şi mi-a amintit de Yugoslavia, unde cu câţiva ani în urmă  îi murise unicul frate. I-am explicat că eu nu mergeam ca soldat şi nici n-aveam să particip la vreo luptă, sarcina noastră va fi întocmai ca aceea pe care o aveam aici: să  protejăm înalţi funcţionari, persone importante, să păzim instalaţii, să patrulăm cum fac poliţiştii din orice oraş, şi că era vorba doar de un răstimp de şase luni, nu mai mult. I-am spus şi că voiam să mă căsătoresc.

A fost mai greu s-o conving pe Larisa, nici n-am pomenit bine ce aveam de gând că a şi izbucnit în plâns. Mi-a spus că nu trebuia să fac aşa ceva şi mi-a pus întrebarea la care nimeni nu se gândise, nici eu însumi: „Şi dacă nu te mai întorci?”

Asta s-a întâmplat în toamnă, în decembrie am plecat în Irak. Statele Unite şi Anglia câştigaseră războiul şi se pregăteau să reconstruiască ţara, se zvonea că situaţia se complicase şi n-avea să le fie prea uşor, dar misiunea noastră era  de alt gen. Pe toţi cei care ne-am înrolat ne-au pus să semnăm un contract de muncă pe şase luni, renovabil, o asigurare pe viaţă, precum şi mai multe documente prin care recunoşteam că responsabilitatea nu revenea companiei.
Ne-au dus într-o tabără în  munţi, unde am fost supuşi unui regim militar strict: dimineaţa, exerciţii fizice extenuante, antrenament în mânuirea armelor, lupta în grup, tactiva defensivă, demontarea  dispozitivelor, iar după-amiaza învăţam  ceea ce avea să fie de fapt sarcina noastră: paza conductelor de petrol, protejarea oamenilor şi a instalaţiilor, patrularea pe străzi şi şosele, controlul mulţimii etc.

Un braţ anonim l-a trezit pe Radu cu câteva minute înainte de aterizare. Nimeni n-a putut vedea oraşul, de la înălţime totul părea adormit, şi imediat după ce s-au dat jos din avion i-au urcat în camioane militare acoperite şi i-au dus într-o tabără în suburbiile Bagdadului. Tabăra era alcătuită din două pavilioane în formă de  echer. Pavilionul alocat detaşamentului român se afla lângă cantina ce se termina printr-un perete cu glasvand, după care urma dormitorul: un şir de paturi de campanie din lemn şi pânză de cort unde îi îngrămădiră pe cei şaizeci şi patru de români. Comandantul anunţă că a doua zi vor începe să lucreze. În timpul cinei circulă zvonul că noaptea trecută o gloată înnebunită se apropiase de tabără, strigând lozinci împotriva invadatorilor şi aruncând cu pietre. „Azi noapte au fost pietre, mâine vor fi gloanţe”, spuse un miner din Braşov.

Când s-au stins luminile, se aşternu o linişte plină de încordare, apoi începură se se audă, în depărtare, rafale de mitralieră şi, la răstimpuri, câte o explozie. Dimineaţa, comandantul făcu apelul, Radu avea să meargă la Nayaf, în subordinea lui Victor Osborne. Li s-au dat arme, hărţi, insigne, haine şi diverse materiale;  au fost instruiţi în legatură cu activităţile ce reveneau fiecărei unităţi, cu instalaţiile pe care trebuiau să le păzească. Plutonul lui Radu plecă spre locul  de destinaţie în ajunul Crăciunului.

La Nayaf – îi povestea Larisei în scrisori – ne-au instalat într-un soi de şopron pe care-l împărţeam cu o brigadă de polonezi. Grupului meu îi încredinţară misiunea de a supraveghea intrările în oraş şi spitalele. Ne asiguraseră că populaţia  ne va primi cu simpatie, dar se întâmplă tocmai pe dos, din primul moment mi-am dat seama că ne privesc cu ostilitate pe noi şi  pe toţi străinii,  fără deosebire de naţionalitate, şi nici nu le pasă dacă e vorba de soldaţi sau de poliţişti. Acum câteva zile, pe când fumam în curte, după ziua de lucru, un ardelean care citeşte mereu reviste ne-a spus că în Irak eram peste douăzeci de mii de mercenari.

Situaţia s-a complicat şi mai tare, după cum înţelegem din comentariile lui Victor şi judecând după restricţiile pe care ni le impun pe măsură ce trece timpul. Ne obligă să muncim cincisprezece ore pe zi, fără nici o zi de odihnă, dormim prost, mâncarea e neîndestulătoare. Uneori zile întregi nu putem bea apă decât când ne întoarcem noaptea în tabără. Acum aproape nici unul nu mai zâmbeşte, nimeni nu-i pus pe glume, pretutindeni  sunt împuşcături, lupte şi morţi, nu trece o zi fără să fie explozii.

Avem instrucţiuni să nu tragem decât pentru propria noastră apărare, dar zilnic aflăm despre atrocităţile comise şi de o parte şi de cealaltă. De curând,  ne-au dus să luptăm, camuflaţi, împotriva şiiţilor care câştigă din ce în ce mai mult teren în estul oraşului. Pe unul dintre noi care a protestat, argumentând că asta nu fusese prevăzut în contract, l-au transferat chiar în seara aceea şi n-am mai ştiut nimic de el.

Noaptea e imposibil să ne odihnim; a început căldura şi invazia ţânţarilor, nu încetează bâzâitul constant al elicopterelor, zgomotul asurzitor al exploziilor, ţăcănitul mitralierelor şi al mortierelor.... Ori de câte ori putem, ne închidem înăuntru să jucăm cărţi, domino, unii dintre noi şah, şi toţi să fumăm. M-am împrietenit cu Tadeus, un polonez nemaipomenit, cu care stau de vorbă până târziu de fiecare dată când coincidem, dar Victor e cel care ne ţine trezi, povestindu-ne anecdote despre războiul din Yugoslavia, despre participarea lui la misiuni în Congo, Etiopia, Palestina... Spune că alcătuim o armată particulară. „Când a dispărut Uniunea Sovietică, mulţi soldaţi din Europa  de est şi din alte ţări au rămas fără slujbă, şi au fost nevoiţi să facă  ceva   pentru a supravieţui. Armatele tradiţionale sunt pe cale de dispariţie, deoarece armatele particulare prezintă mai puţine complicaţii, nu trebuie să dea socoteală nimănui. Oare Alexandru nu-şi forma oştile mai cu seamă din mercenari? Trebuie să supravieţuieşti şi dacă cineva nu ştie altceva decât să folosească armele, atunci la război...”. Victor reuşeşte să se facă  înţeles amestecând mai multe limbi, este grec din Salonic dar are două paşapoarte, într-unul apare drept comerciant argentinian, în celălalt drept diplomat canadian.

Nu ducem lipsă de ţigări, măcar atât, e singura noastră uşurare. Trupele americane au televizoare cu cablu, muzică, bar gratuit, bucătari de origine mexicană, rufe curate de două ori pe săptămână. Cu toate că nu suntem în contact cu alte grupuri, în afară de polonezii cu care împărţim dormitorul, veştile zboară; se spune că un mercenar american câştigă pe zi cât noi într-o lună. Ca şi noi, există soldaţi  ilegali care provin din  multe ţări, dar majoritatea sunt saxoni.

Fiecare dintre noi a  venit aici cu un ţel, unii vor să intre în armata americană ca să emigreze în Statele Unite; alţii, ca să strângă bani pentru o afacere, sau pentru a-şi cumpăra o motocicletă; alţii au familie şi n-au găsit altă slujbă... Puţini îndrăgesc armele. Doi dintre ai noştri sunt foarte cunoscuţi, se pare că pe ei îi distrează cu adevărat, aproape că nu vorbesc cu nimeni, doar între ei, se droghează şi se poartă raşi în cap ca Robert de Niro în Taxi Driver. Cum sau de unde fac rost de droguri? Nimeni nu ştie. Într-o noapte au fost scoşi din dormitor în mare secret şi s-au întors în zori, aveau hainele pline de noroi şi pătate de sânge, şi erau cu desăvârşire intoxicaţi. Dimineaţa am aflat că fusese  un măcel împotriva grupurilor rebele.

Aveai dreptate, Larisa, au trecut săptămâni, luni, şi tot nu mă pot obişnui. Mulţi aşteaptă, ca şi mine, să vină timpul să plece acasă. Trăim aiurea, ne-am învăţat  să aţipim cu arma în mână, să mâncăm fiecare ce poate, uneori doar o singură dată pe zi, să fim pregătiţi să ne evacueze în orice moment... Efectul scrisorilor tale e ca un balsam, şi e pentru mine o consolare să ştiu că mai e puţin, foarte puţin, şi o să fim din nou împreună.

Radu recitea scrisorile ei de nenumărate ori. El nu-i scria atât de mult ca ea  – îşi aminteşte Tadeus -, ce putea să-i povestească dacă totul acolo era distrugere, violenţă, sânge, moarte? De ce să-i scrie despre asta?

 Spre sfârşitul primăverii, într-o zi caldă cu nuanţe de ocru, în locul poştaşului o vecină urcă agitată în apartamentul lui Kovacic. Chipul bătrânului împietri, îşi împinse în tăcere scaunul cu rotile până lângă radio şi-l deschise cu mână tremurândă.; era prima ştire. Cu pulsul zvâcnind stinse radioul, stătu puţin pe gânduri, şi apoi îi spuse ţigăncii care spăla geamurile să se ducă s-o cheme pe Larisa. Închise ochii şi începu să se roage.

 Larisei i-a fost de-ajuns să vadă expresia viitorului ei socru. Ducându-şi mâinile la cap se repezi în dormitorul lui Radu, de unde ieşi după câteva clipe cu ochii umezi. Se apropie de scaunul lui Kovacic şi-l îmbrăţişă hohotind. În liniştea care se aşternu apoi răzbătură de la o fereastră din apropiere câteva crâmpeie din muzica lui Puccini.

 Buletinele de la radio şi televiziune transmiseră neîncetat  ştirea şi a doua zi a apărut pe prima pagină a ziarelor. Larisa şi bătrânul au fost asaltaţi întruna  de presă.

Unele date erau contradictorii, dar toate coincideau spunând că nu era vorba de un soldat, ci de un body-guard particular de la Incerta, o companie românească de pază şi protecţie, filiala lui Global Business Enterprises din Statele Unite. Un ziarist analiza afacerea înfloritoare a mercenarilor, pe bază  de documente ce atestau comerţul bănos al acestor companii, şi în articolul său editorial un săptămânal comenta că moartea unui mercenar nu avea acelaşi impact asupra opiniei publice ca moartea unui soldat.

Mischie s-a ocupat de hârtiile şi formalităţile pentru înmormântare. La cimitir n-au venit mai mult de douăzeci de persoane: Larisa, bătrânul Kovacic, ţiganca, Mischie, câţiva vecini şi curioşi. Ministerul Apărării a trimis o coroană de flori şi, după câteva zile, Kovacic a primit o scrisoare de condoleanţe semnată de primul ministru.