La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poţi trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranţă (oarecum... anarhice). De oarece ambiţie. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simţi că îl râvneşti, îl cauţi cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri, eşti deja în Chişinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toţi cu origini... moldave, selectaţi de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu monumentul lui Ştefan cel Mare şi legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în paşnice depuneri de flori, cărora kaghebiştilor li se păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice şi subminări ale puterii. Acestea şi altele, în special colecţiile de reviste literare şi de cultură româneşti, pe care le poţi citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic ţăranii...), cu cărţile editate în dreapta Prutului, dar şi de la biblioteca universităţii. Deci, toate astea dimpreună având benefică influenţă asupra seriozităţii şi sârguinţei tinerilor predispuşi la compuneri literare, poeticeşti sau la orice alte feluri de inspiraţii artistice ori la simplissime visări juvenile, parcă obligatoriu legate şi de dragoste.

Începe ceva nou pentru viaţa ta, pentru perspectivele tale încă neştiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice şi romane, atâtea şi atâtea locuri minunate din spaţiul românesc, însă având şansele de a porni de la Nistru, de la cetăţile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spaţii imense care, involuntar-predestinat, aveau să-şi infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea şi destinul tău de viitor.

Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianţă politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniştită şi nervoasă în discreţia ei ca şi ilegală. Astfel că atenţia, curiozitatea, dotarea, inspiraţia tânărului ce eram „lua în colimator” şi posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (aşa se spunea la lecţiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam şi la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spaţii euro-asiate, pe unele mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice şi, dacă vreţi, particularităţi stilistice, metaforice. Învăţam, studiam ceva „pe viu”, la faţa locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei de baştină, de Chişinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenţie, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari oraşe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruşi şi modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar oraşul era legat şi de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Şaliapin care, iniţial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgraţie al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămăşiţele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creaţia lui Gorki, creaţie pe alocuri genială, în altele, doar interesantă.

Zăpezile siberiene şi albul câmpurilor de bumbac din Tadjikistan. Primele întâlniri cu cultura orientală, cu poemele lui Rudaki, Firdousi, Abdallâhibn Sînâ (Avicena) etc., să auzi cum sunt ele cântate în persană şi acompaniate la rubab. Pe înălţimile sau în defileurile munţilor Pamir să legi prietenii cu semenii tăi, debutanţi şi ei în poezie, letoni, lituanieni, armeni, ucraineni, gruzini, ruşi, estonieni etc., cărora să le dedici şi acest poem: Tadjikistan 1976.// Aeroportul Duşanbe./ Poeţi tineri întâmpinaţi cu flori de/ minunate domnişoare în rochii de mătase multicoloră/ de parcă/ ne-am fi pomenit în păunăria lumii!/ Iar în luciul mătăsurilor lor/ se reflectau culmile Pamirului.// Chiar aşa! Munţi reflectaţi în mătăsuri/ în Asia undeva!

Sau teme de poeme, eseuri, note diaristice scrise pe ţărmurile baltice şi printre vestigiile cetăţilor greceşti de la gurile Bugului, una din ele – Olvia (Oceakov), pe care a reuşit să o cucerească doar Burebista, după ce tăiase toate viile din ţara lui. Sau oraşele-fortăreţe eline din Crimeea/ Taurida. Probabil, am fost şi eu unul din debutanţii în literatură oarecât interesant în felul său tocmai prin diferenţele formării şi... formatării sale aplicate în scrisul românesc. Scrisul întrupat în destinul unui scriitor dintre Prut şi Nistru care a cunoscut şi perimetrul cuştii într-un ex-imperiu ce, slavă zeilor, a căzut. Dar, din păcate, convulsiile sale ucigaşe fac ravagii la vecinii ucraineni, în războiul declanşat de agresori de-a dreptul bolnavi la cap, criminali.

Cred că şi în timpul călătoriilor, ca universităţi dăruite de providenţă, călătorii care, prin ani, parcă ţineau şi ele de vocaţie, mă obişnuiam tot mai mult, mai că programatic, cu ceva ce ar cădea sub incidenţa ideii lui Ştefan Aug. Doinaş despre: baia lustrală de fiecare zi a poetului – contaminarea de cultură. Asimilarea culturii în funcţie de propriile preocupări, întru conturarea, apoi consolidarea viziunii de ansamblu asupra literaturii şi a modestei tale prezenţe în cadrul ei. Ar fi fost parcă o tentativă, poate că mai mult intuitivă, de interiorizare în fiinţă şi caracter de tânăr în perioadă de dislocare dintr-un mediu, sătesc, şi integrarea sa în urbanitate. Era un mod de a mă pomeni în mai multă libertate civilizatoare, propice formării de caracter, de intelect, ca impulsuri pentru firavul început de aplicare a unei posibile vocaţii, de poet; de profesionalizare.

Dacă erai atent la propriul „interior cosmic” (un titlu de carte a lui George Meniuc, ce fusese coleg de facultate cu Geo Dumitrescu), în perindarea evenimentelor ai fi putut surprinde, oricât de vag, dar totuşi, modificări, metamorfoze, reacţii şi sinteze emotive, ideatice, care ţi-ar fi fost necesare în versurile de mâine, în înţelegerea poeziei, a literaturii, în apropierea de filosofia existenţială (... esenţială). Cum s-ar spune, ar fi fost o implicită curiozitate faţă de propria-ţi formare şi... formatare în curs. Curiozitatea ce stimula „nesăţios” dorinţa de a scruta misterele alchimiei poetice care pun, mai totdeauna, problema rezolvării, „în simple posibilităţi verbale” (Valéry), a mirajelor abstracte, a sistemelor arbitrare şi a perspectivelor abia conturate în conştiinţa ta. Astfel că indicibilul începe chiar după o destul de sumară introducere în înţelegerea poeziei şi, concomitent, a disponibilităţilor tale de debutant pentru crearea ei. Pentru că un debutant, ce înaintează pe clătinătoarea punte a timidităţilor, dar febril în existenţa sa jună şi de creaţie, trebuie să aibă, probabil, o deschidere de curiozitate spre sine însuşi (sau asta ar fi ca şi iminentă), pentru a-şi trăi cât mai cuprinzător noutatea propriei firi în cursul vieţuirii ei în continue metamorfoze psihice şi intelectuale. Să-şi trăiască misterul irepetabil al vieţii personale în comunicare cu misterele vieţilor altor oameni, colegi, unii creatori şi ei. Încetul cu încetul, ţi se înfăţişau momentele de la care încolo deja prindeai a înţelege cum se învaţă lecţia disciplinei spirituale, intelectuale, literare.

Iar călătoriile, deschiderile de spaţii geografice, dar şi culturale, spirituale, deschideri de timpuri (ca istorie) erau un fel de universităţi plusate cunoştinţelor însuşite de tine la universitatea propriu-zisă. Erau rătăcirile „organizate” ale achiziţiilor, remarcărilor şi deducţiilor necesare în devenirea ta deocamdată timid-scriitoricească. Era necesar să-ţi dai seama că, în comunismul imperialist, antinaţional, represiv, trebuia să găseşti, în pofida a orice, oportunităţile fertile şi să le capitalizezi în profesia ta, în destinul tău, în viitorul tău mai liber, sperai. Conştientizând ce ai de făcut şi cum să faci, de unde porneşti şi unde ţii să ajungi, parcă îţi „instruiai” timpurile propriei juneţi, făcându-le oarecât prielnice pentru a-ţi împroprietări inteligenţa, destinul în consolidare. Cum zicea Céline în celebrul roman cu călătoria la capătul nopţii, studiile te modifică, ele ţinând de orgoliul sănătos şi fructuos al unui bărbat.

Iar din unele din acele călătorii (la capătul nopţii imperiului) mă întorceam, se întâmpla, şi cu „capturi” de... „muzică pe oase”, numită şi „muzică pe cranii”, „muzică pe coaste” sau „muzică pe plămâni” de pe discuri fabricate clandestin, fiind vorba de plăci artizanale pentru pick-up, imprimate pe peliculă roentgen. Erau pe ele cântece din GULAG, din lumea interlopă (blatnyie).

Nu ştiu cum, acea „muzică pe oase” parcă ar fi fost de partitură, de fundal pentru lectura unor poeţi pe care îi descopeream atunci. Unul dintre ei fiind Trakl (o antologie a sa apăruse în 1967, în colecţia „Poesis”). Alt autor oarecât încifrat, care chiar de la începutul studenţiei mele îmi trezise interesul pentru altfel de poezie, a fost Dimitrie Stelaru, căruia, tot în 1967 (an în care intrasem la facultate), îi apăruse volumul Mare incognitum, sub formă de antologie, şi pe care am avut norocul să-l procur de la librăria de carte străină Meridian, din sectorul Botanica al capitalei RSS Moldoveneşti. Era curiozitatea autodidactului faţă de suprema meşterie poetică; curiozitatea elevului de ieri-alaltăieri, care dibuia căile de a se apropia de avangardism (futurism, suprarealism), de poezia română post-simbolistă, de şcoli şi curente, ba şi de simple noţiuni „de specialitate”, lieraturologice, de care nu auzise în şcoală. Nu le întâlnisem nici la începuturile de cursuri universitare care, trebuie să recunosc, pe anumite segmente erau cumplite masacre ce ne amuzau (eram tineri şi ne amuzam, însă ar fi trebuit să ne îndurerăm); ne amuzau pe noi, pe studenţii (sigur, nici pe departe pe toţi) de la jurnalism şi filologie. Iar după 27 de ani de la prima întâlnire cu poezia lui Dimitrie Stelaru, în 1994, chiar am alcătuit o mică antologie stelariană pentru colecţia Poezii de duminică, colecţie pe care, din păcate, Editura Uniunii Scriitorilor din Moldova nu a mai reuşit să o continue, strâmtorată şi ea draconic de cenzura economică. În mica antologie rămasă în computerograma fişierului electronic, preferinţele mele se orientau şi spre ce... se mai orientaseră, adică spre poemele pe care, la lectura din 1967, le bifasem în Mare incognitum. Printre cele câteva fraze menite copertei a 4-a este şi aceasta: „Dimitrie Stelaru şi-a izvodit ciudat de fremătătoarele, misterioasele şi tragicele versuri în preajma preşedintelui Orfeu, pe lângă care, mai spunea el, mănânc gramele şi pasc. Vă amintiţi? – Sunt atât de singur în lume/ Ca un Dumnezeu fără cer”.

Astfel că, pe la 18 ani, am avut „inconştientul” noroc de a-i întâlni pe Trakl şi Stelaru, pe alţi poeţi ai tainei şi enigmei, care meritau, cereau dubla, tripla, chiar înzecita osteneală de a fi înţeleşi. Poate de pe atunci a început să mi se formeze predispoziţia, să mi se trezească, iniţieze intuiţia să scriu şi anumite texte destul de abstracte, iar altele nu au fost decât ale unui realism... imprecis, să zic aşa. Doar în arhitectură impreciziile sunt ameninţătoare, însă în artă impreciziile şi alogicul pot fi destul de poetice, fecunde. Precum în cazul operelor lui Daumier, de la care Van Gogh învăţa cum să accentueze expresia prin mijlocirea deformării realiste. („Marea mea dorinţă este cea de a învăţa să fac deformări sau inexactităţi, sau deplasări ale realului; dorinţa mea este să iasă la suprafaţă, dacă este nevoie, chiar şi minciuni, care să fie mai adevărate decât adevărul literal”, scria Gogh.) Tânărul începe să înţeleagă şi să „admită” că nu logica, ci impresiile justifică poezia, metaforismul ei. Nu teza tratatului, ci irealitatea captivantă a basmului îndreptăţeşte starea poeziei, în general.

Probabil graţie şi ermetismului pe care mă ambiţionam „să-l descifrez” (zadarnică, dar totuşi fascinantă preocupare!), aveam să trec şi prin unele intenţionalităţi cam ceţoase ale anumitor poeme din anii de studenţie, când încercam să complic, chipurile, structuri metaforice, de altfel nu prea complicate; când voiam să par mai grav, mai interiorizat, mai peste ceea ce eram în realitate. Ba chiar pledam pentru exclusivismul estetic, neologistic şi nu mai ştiu care. De, mici tentaţii inerente în procesul de formare.

Pe de altă parte, poate graţie şi acelei familiarizări cu ermeticii sunt un autor care rar de tot apelează la simetrii parnasiene, olimpiene; autor care în locul parfumurilor de ev mediu injectează în versuri mirosurile/ izurile oraşelor moderne, ca un amestec de flori de tei sau de salcâm, castan cu omniprezentul smog fabricat de uriaşele ambuteiaje automobilistice.

La acea vârstă a „norocului involuntar”, frecventam cenacluri literare. Mai multe – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” la Biblioteca Naţională. Aveau, pe atunci, cenacluri şi Institutul de Medicină şi cel Politehnic. Se înfiinţase unul şi la Casa Orăşenească a Tineretului. Uneori, la întruniri apărea şi cineva din scriitorii consideraţi deja afirmaţi sau aproape de aşa ceva. Da, la Chişinău, în literatură, erau şi câţiva autori buni, însă prea fără relief, retraşi în penumbra cuminţeniei din teamă de satrapii ideologici. Pe scurt, pe aici nu puteai avea şansa de-a întâlni figuri determinante, posibil chiar în viitorul destinului tău literar. Ce înţeleg eu, când spun figuri determinante? Ceva de statura valorică a lui Baconsky sau Stănescu, Sorescu sau Fănuş Neagu, să zicem, la Bucureşti.

Dar asta era: la Chişinău, în orice mediu, inclusiv cel universitar sau academic, nu se aflau personalităţi, care ar fi posedat un fond de experienţe culturale vaste şi variate, cu care ar fi operat ca pilduire.

Însă totuşi, erau timpurile cu percuţii de ecou din perioada aşa-zisului dezgheţ hruşciovist, când impulsurile poeziei mai noi, modernitatea artelor tatonau, căutând posibile breşe în blocajul tradiţionalist, realist socialist, ideologic (pe toate liniile!). Astfel că unii dintre noi strâmbam din nas la „producerea şi producţiile” condeierilor derutaţi de slăbiciuni proprii şi de ademenelile puterii; scriitori „în lesă”, angajaţi cu „versul alăturat baionetei” aplicării în viaţă a „codului constructorului comunismului”. Trebuie spus că, în faptele societăţii, mult peste 80 la sută nu corespundeau halucinantului cod care prevedea că, nimic mai mult, nici mai puţin, nici mai departe, nici mai aproape de anul 1980, cetăţenii sovietici vor trăi deja, nevoie mare, în... comunism! Da, asta era – locuiam într-o ţară cu o ideologie de-a dreptul oximoronică, ţară angajată în războiul rece şi provocatoare luptă „pentru pace”. Pretutindeni roşeau lozinci de genul „Trăiască PCUS, iniţiatorul şi organizatorul tuturor victoriilor noastre!”, însă populaţia sovietică, stând la cozi interminabile după orice, se mira, deja în... supra-şoapte, că de mulţi ani nu mai văzuse vreo victorie.

Iar unora dintre noi, parcă oarecât... paralel societăţii „pusă” pe construirea comunismului, ni se întâmplau primele poeme, proze, spectacole (tocmai atunci revenise de la studii un tânăr contingent de actori, unii dintre ei erau destul de dezinvolţi, ambiţioşi, dat fiind că ar fi cunoscut libertatea de un perimetru ceva mai larg din metropola sovietică). În fine (de etapă în curs!), cu bune, mai puţin bune sau chiar cu reprobabile, ni se întâmplau debuturile. Pentru fiecare în parte, dorinţa şi străduinţa de afirmare depinzând de cât de intens şi orientat trăia dânsul perioada zisă a noviciatului; perioadă de acumulări şi decantări estetice, culturale, de iniţieri în filosofie şi adevăr istoric. Dar şi artistic. Adevărul. Rezultatele aveau să depindă, fireşte, de amplitudinea şi ambitusul capacităţii tale de selecţie, diferenţiere şi... fermentaţie întru diversitate şi receptivitate creatoare, artistică. „În afara” puterii politice la zi, paralel realismului socialist anost, tu te gândeai oarecum freudian să-ţi urmăreşti conştientul şi subliminalul (naiv, dar nobil şi curajos în intenţie!), pentru a surprinde, dar şi pentru a impulsiona imboldurile mobilizatoare de creaţie (poate îţi reuşeşte, totuşi, să declanşezi procesul creativ, apariţia prozei, poeziei, temei, metaforei etc.), puse la cale, conştient, de tine însuţi, fără să aştepţi apariţia inspiraţiei mofturoase, mereu în întârziere. Printre acele imbolduri de autocunoaştere, autoafirmare erau şi ispitele, tentativele de a-ţi imagina... imaginaţia, misterul posibilei „funcţionări” a ei, izvorul Castaliei, deopotrivă al inspiraţiei şi al intuiţiei. Ce te costă? – încearcă şi asta! Ce ar ţine de constituirea datelor conştientizării, stimulării şi declanşării actului creator. O inter-constituire mutuală a spaţiilor semantice în organizarea de subiecte, metafore, care par a fi de natură diferită, cum sunt cele ale artei şi ştiinţelor exacte (matematica – geometria).

Creaţia literară te fascina tocmai prin încercările ce îţi erau „permise” de a lega împreună, într-o coerenţă oarecare, fapte şi fenomene ce ţin în egală măsură de universul exterior (realitatea) şi cel interior; uneori, de acest de-al doilea – mai mult, în dependenţă de doza de subiectivism de care este în stare actantul. Poate nu chiar creaţia propriu-zisă, ci irezistibila dorinţă de a crea, de a te... augmenta (şi... argumenta!), de a te „extinde” pe tine însuţi, spre o mai neamânată ieşire din dibuitoarea stare de debut; ieşire spre unele limpeziri de orizonturi ale firii, care puteau fi chiar ale literaturii, înţelegând, încetul cu încetul, că, în totalitatea sa, limbajul este impregnat atât de sugestivitate metafizică, de filosofeme „de-a gata”, cât şi de sugestii totdeauna la dispoziţia celui care ştie a le descoperi şi a le aplica în scris. La un moment dat, debutantul având deja revelaţia că pentru „extragerea” poeziei din sine e necesar să aibă harul de intuire a unor construcţii textuale mai speciale. Să aibă, bineînţeles, şi talent, inteligenţă, abilitate, meşterie artistică, adică. Să parcurgă o cale spre ele şi o cale deja împreună cu ele; susţinut, orientat de ele. Cale de afirmare şi consolidare de destin; cale a celui care are drept capital (şi) tinereţea şi pentru care este important să ştie ce face cu ea. Ideal fiind să simtă reciproca – ce face ea cu el, debutantul, aspirantul.