În Leviathanul, Camil Tănăsescu se remarcă printr-o acurateţe a descrierii emoţiilor prin prisma unui exterior sumbru, cu tuşe neomoderniste (,,Pentru cel puternic căutarea se face prin îngeri”, ,,...se va lumina zborul păsărilor întoarse pentru veacul de-o clipă”). În acelaşi timp, se poate afirma faptul că eul poetic trece de la stări de claustrare la refugiul într-un spaţiu clar-obscur asemenea unui geam protector prin care realitatea, un bâlci al deşertăciunilor sub auspiciile cărora totul trece (,,Pericolul deşertizării stăruie în asfinţit de mai”, ,,Florile, neavând ce face, înfloresc împlinind ce este de împlinit”) îşi conturează formele de neclintit într-o cadenţă epopeică săpată parcă în piatră. De asemenea, metafora are un rol crucial desăvârşind această artă poetică în sine care închistează un discurs de felurite forme, când fluid, când grav, ca o sentinţă sau ca un poem în metru antic. Gravitatea discursului transfigurează şi registrul poetic, de menţionat fiind motivul sângelui, ca leitmotiv al întregii epopei (,,Sângele de pe braţele albe cutremură şi scoală din vis bărbatul“, ,,covorul însângerat ”, ,,sângele de canibal”, ,,din al căror sânge pogorâţi” etc.).

O simplitate înşelătoare poartă cititorul până în infern, odată cu îngerii căzuţi, până în cele mai încifrate mistere ale universului, un univers cutie a Pandorei ce-şi deschide porţile revărsând în sufletul poetului un maniheism dramatic, o constelaţie de virtuţi şi păcate, alfa şi omega, fiinţă şi nefiinţă. Forma clasică a poemului militează pentru o puritate intrinsecă a metempsihozei eului poetic damnat asupra căruia obsesia păcatului (,,Şi neliniştile păcatului ca plasele şi luntrele pescarilor putrezesc”) planează cu o ubicuitate orbitoare. Cromatica inefabilă bazată pe antiteze serveşte drept piatră de temelie acestui edificiu mirific, poezia sa fiind un act de vituperare a banalului, a realităţii comune, poetul reinventează principiile realităţii, dându-i sensuri ermetice misterioase (,,Steaua înserării se leagă-ntruna de eternitate, prin clipa trecută-n unda curgătoare, care în clipa neîngăduită piere.”).

Prin perspectiva asupra lumii el se apropie de discursul biblic, fapt sugerat chiar de titlu, numele de Leviathan fiind menţionat în Vechiul Testament cu referinţe atât la un monstru al mărilor, cât şi la unul dintre cei şapte prinţi ai iadului, acest lucru sugerând un substrat latent de dincolo de poem ce îşi face semnalată prezenţa printr-un fin intertextualism.

În virtutea formei şi motivelor poetice traversate, în virtutea înălţătoarei contopiri a eului poetic cu universul, poetul se apropie de Mircea Cărtărescu mai ales prin atenţia acordată detaliilor, poezia autoreflexivă, tendinţa prozaizantă şi, nu în ultimul rând, viziune poetică: „Iubito, din câte treceri osândite-ţi cauţi universul”, „Trădarea în argintul nopţii, în floarea cucutei, în cornul taurului, în somnul stâncii, în ţărmuri topite, în gheaţa buzelor. ”.

Camil Tănăsescu este, vorba lui Nichita, nu un poet, ci un vas prin care poezia vine pe lume.