Încep această corespondenţă schizoidă cu dumneata din câteva motive, cel mai important fiind recenta mea lectură a corespondenţei dintre scriitorul Ion D. Sîrbu şi eseistul, criticul literar, şi profesorul american Virgil Nemoianu. Cel mai puţin important motiv este acela că în prezent lumea nu îşi mai trimite scrisori, cu atâtea modalităţi mai rapide de comunicare, dar care, cred eu, exclud aspectul „confesional” al epistolei. Am început să citesc aceste scrisori convinsă că fac un fel de sacrilegiu, căci publicarea corespondenţei intime, fie ea a celei mai importante personalităţi pe care ne-am dori cu toţii să o descifrăm, mi se părea o invadare de neiertat. Voiam să judec scriitorul, artistul, şi nu omul. Ironia era că, aşa cum menţionează şi Nemoianu în prefaţa volumului, mai toate scrisorile dinăuntrul său au fost scrise cu sentimentul sau certitudinea că o terţă prezenţă are acces la această „intimitate”, un cenzor care supraveghea părinteşte – dar depăşit de situaţie – ideile şi gândurile unor copii mai maturi decât el. A doua ironie mi s-a părut chiar dorinţa lui Ion D. Sîrbu de a se păstra şi publica poate, cândva, aceste scrisori. Aşa că eram propriul meu cenzor, nu voiam să de-mitizez pe nimeni, probabil dintr-o proprie zgârcenie sufletească. Tot Sîrbu, pe care îl citeam pentru prima oară, m-a ajutat să renunţ la o parte din îndoieli, prin următoarele cuvinte, adresate într-o scrisoare lui Nemoianu: „Istoria alunecă spre propria sa anecdotă, mi-am zis, iată de ce lumea se bucură auzind istorioare. Poate că şi miturile, la început, nu au fost decât nişte biete anecdote, bârfe despre zei – mai târziu ele, din cauza negurilor şi a nenorocirilor, au devenit luminile unei epoci de aur a înţelepciunii.” Deci oricât de cetiţi am fi, tot ne place bârfa, m-am consolat eu. Volumul în care am citit scrisorile se numeşte Traversarea cortinei; la început, cortina aceasta mi se părea de plumb, cuvintele lui Sîrbu cădeau cu greutate peste mine, fiecare scrisoare a sa mă întrista, cu atât mai mult dacă era plină de voioşiile şi ironiile cu care, până la sfârşitul corespondenţei, mă delectam de parcă îmi fuseseră scrise mie.

Dar mă îndepărtez de subiect – iată, cum spuneam, scrisoarea te îmbie la confesiuni –, să încep mai bine cu începutul. Virgil Nemoianu, acum în vârstă de 72 de ani, emigrat de la sfârşitul anilor ’60 în Statele Unite, este profesor universitar de Literatură Comparată la The Catholic University of America din Washington D.C., dar a predat şi la alte Universităţi din America şi Europa. Dintre lucrările ale sale notabile amintesc Îmblânzirea romantismului – Literatura europeană şi epoca Biedermeier; O teorie a secundarului: Literatură, progres şi reacţie. Nemoianu şi Sîrbu nu s-au cunoscut niciodată personal, deşi cel dintâi mărturiseşte că l-a zărit odată pe celălalt: „Păstrez imaginea unui om lat, puternic, într-o manta de piele, de o jovialitate feroce.” Tot el recunoaşte: „… nu eram impresionat de scrierile lui I. D. Sîrbu, mi se păreau pedestre şi de interes provincial.” Şi într-adevăr, de-a lungul acestei corespondenţe fructuoase, Nemoianu, ca un prieten adevărat, nu a mascat nici faţă de Sîrbu însuşi faptul că piesele de teatru sau povestirile nu îl impresionau. În schimb a fost întotdeauna fascinat de Sîrbu-omul. Iată ce scrie în prefaţă: „Îmi pot lesne închipui atracţia învăluitoare a unui Sîrbu tânăr pentru tot felul de doamne. De altfel, este acesta şi un fenomen ceva mai larg. Toţi cei din Cercul Literar erau înconjuraţi de aura unui erotism liber, voios. Erotismul acesta se întrepătrundea cu cultura şi părea detaşat de orice urmă de vinovăţie, de complexe psihologice, de constrângere socială, de ascunzişuri şi minciuni. Avea o anume inocenţă. La I. D. Sîrbu am recunoscut îndată trăsătura comună.”

La rândul său, Sîrbu preţuia mult prietenia „oarbă” pe care o întemeiase cu Nemoianu; doar el îl abordase, auzind de acesta printr-un prieten comun, Ion Negoiţescu. Citez dintr-o scrisoare trimisă de Sîrbu: „Să ştii, consider scrisorile mele către tine un nobil fel al meu de a mă odihni, între două griji literare serioase; nu este exclus ca aceste pagini, scrise în pauza mare, să rămână pentru Tine, prea îndepărtatule, unicul substitut al gâlcevilor mele cu lumea.” Cum menţionam mai sus, Nemoianu a recunoscut că îi displăceau majoritatea pieselor scrise de Sîrbu, dar nu ezita să laude tehnica acestuia: „Începutul călătoriei şi mai ales Caz disciplinar sunt piese de un realism viguros, cum rar se întâlnesc în literatura noastră. Bivoliţele e dulce-demodată, dar scrisă cu impecabil meşteşug – mare lucrare în ochii mei.” Sîrbu îşi apăra astfel operele: „Pentru mine, piesele mele reprezintă faza dramatică a ridiculei mele existenţe: unul din mijloacele prin care am luptat pentru viaţă şi libertate, dar aici, în condiţiile speciale ale teatrului din ţara noastră, într-o epocă anume, a foarte specialei noastre istorii. Ambiţia mea a fost să opun pieselor de propagandă şi agitaţie, în forma clasic-realistă, câteva texte scrise cu suferinţa lucidă a adevărului; voiam să fiu în fiecare clipă periculos, şi am acceptat să fiu nonconformist, dar nu în forma scriiturii, ci în mijloacele şi în scopurile morale şi politice.” sau: „Vezi, aici la noi, Simion cel Drept e considerat a fi cea mai bună piesă a mea, ţie nu-ţi spune nimic, nu-ţi mai spune absolut nimic. Aşa cum mie, acum, Ionescu nu-mi spune absolut nimic. Îmi vinde el «absurd» la grădinari, o, păi aici rinocerii se plimbă pe stradă cântând… Eu, dacă ar fi să scriu o piesă ionesciană, aş începe prin a plasa zece Bérangeri la o cafenea, toţi fiind de mult şi incurabili rinoceros… Şi deodată, unul din noi ar observa că pe stradă trece în goană, buhuind… un om. Grozăvie!”.

Dar corespondenţa celor doi prieteni nu se rezumă la discuţii literate şi schimb de cărţi. La început, se sesizează la Nemoianu o anume reţinere în scrisori, o rigiditate politicoasă şi amicală, iar dacă povesteşte despre familia sa, ori alte subiecte mai personale, o face la îndemnul vijelios al lui Sîrbu. Însă pe parcurs ajunge să se destăinuie la rândul său lui Sîrbu, şi să deschidă din proprie iniţiativă subiecte mai intime. Cei doi îşi povestesc lecturile, bârfesc prietenii comuni, vorbesc despre viaţă, bucurii, boală şi bătrâneţe şi se consolează şi îmbărbătează reciproc. Iată ce scrie Nemoianu când este mustrat că nu a mai trimis scrisori: „?i-am scris, ţi-am scris. Dar dragul Ave C. iubeşte desigur literatură română, îi asigură fondurile scriptice viitoare. Frumos şi asta. Am trimis şi cafea, la vremea sa, în iulie. Dacă-ţi soseşte, mai trimit, dacă nu-nu. (Vezi ce logică admirabilă? Numai era modernă mai era capabilă de astfel de învăţături. Apropo de modernism, citeam recent pe unul care zicea: da-n fond nici secolul acesta XX n-o să dureze la infinit! Mi-a deschis nebănuite orizonturi de speranţă propoziţia asta de mărunt bun-simţ.)”.

Am ajuns la sfârşitul corespondenţei ca să-mi dau seama că eram enervată de această întrerupere. Cum a fost posibil, îmi spuneam, ca un spirit atât de larg precum cel al lui I. D. Sîrbu, să fie asfixiat, cum am putut pierde bucăţi atât de mari din omul acesta? Slavă Universului că s-au păstrat măcar aceste scrisori şi jurnale, şi mulţumiri postume unui Sîrbu care a avut prevederea de a dori să se conserve scrisorile sale. Te las acum, prietene drag, cu o parte din testamentul unui om care a fost amuţit, dar nu şi mut: „Păstrez toate scrisorile tale, ca şi copia răspunsurilor mele; dacă într-o frumoasă zi a acestui superb şi stupid secol voi fi luat la trei parale pentru schimbul nostru de epistolii – voi putea arăta oricând că noi doi, peste Atlantic, am realizat o formă de înţelegere şi comunicare pură, în afara oricărei ideologii sau credinţe; suntem doi cărturari ardeleni, care iubim literele şi filosofia, vorbim fiecare de grădina lui, sine ira, sine studio, fără nici o intenţie de reclamă, publicitate sau colaborare.”

Să-mi scrii înapoi când ai timp, poate punem de-o corespondenţă.