| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Lidia LazuCulorile florilor de baltă sunt atât de suave nebănuite parcă vor să-ţi arate cum trebuie să te deschizi către ziua care ţi se dăruieşte pe deplin ca şi cum tu ai fi centrul Universului cel fără de sfârşit ca şi cum ai fi în zbor avântat chirighiţa cu obrazul alb înconjurată de atâta gol albăstrui de care ea nu este interesată îşi caută suratele şi sporojesc cu mare nerăbdare pentru că mereu sunt aşteptate în altă parte unde se poate întâmpla ceva şi ele musai să fie de faţă vor să cuprindă tot ce se poate din ziua de astăzi cea mai frumoasă cea mai aleasă şi cea mai lungă ca un voal de mireasă Gândul ăsta a mai trecut o dată pe lângă mine te pomeneşti că am dormit atât de adânc şi m-am apucat să-l visez din nou fără să ştiu acum nu cred că mai visez pentru că mă uit la ceasul din oglindă şi văd că au trecut cam trei ore de când l-am privit ultima dată dar nu voi aprinde lumina ca să fiu sigură că sunt trează ci voi începe să număr d-a-ndărătelea fără să mă gândesc la ce mă gândesc de obicei ca să nu mă încurc iar cu visele care ar putea să mă traverseze ca şi cum aş fi un fel de autostradă cu optzeci de benzi dus şi tot atâtea întors şi pe deasupra fără limită de viteză Cuvintele s-au aliniat ca la paradă şi aşteaptă să fie chemate să prezinte onorul şi a trecut o zi şi au trecut o sută şi au trecut mai multe sute în acelaşi fel păgubos şi nesărat şi alb-murdar şi de rahat că lor li s-a acrit de-atâta nemişcat şi au sărit din rând s-au bulucit spre o poartă uriaşă unde au presupus că este persoana cea mai aleasă care să le facă strigarea dar poarta aceea era înţepenită de mult şi bietele cuvinte s-au tocit de tot încercând să o deschidă acum se tăvălesc prin praf să mai salveze măcar pe acelea care nu s-au repezit disperate şi au alunecat peste cele micşorate de atâta străduinţă de abia se mai văd şi nu se mai cunosc Uneori simt aerul încărcat cu miresmele dintr-o zi de mai de la ruinele cetăţii Istria bătută de valurile cristaline schimbate de vânt şi lumină într-o simfonie care te poartă în mai multe straturi de viaţă pline ca să te-aducă din nou în ziua cea eternă în care ieri e azi şi mâine şi mereu se-mbină precum sângele alergând încolo şi încoace |