– Te felicit, draga Lidia, pentru acest volum – Iuliu Barasch. Medicina de pionierat în Ţara Românească (Editura Corint, 2023)! Un studiu excelent, pe care îl recomand tuturor pasionaţilor atât de istoria medicinii, cât şi de călătorii. De ce ai ales să scrii despre doctorul Iuliu Barasch? Când ai aflat prima dată de acest personaj?

– Despre Iuliu Barasch am ajuns să scriu datorită unei întâmplări fericite. Totul a început cu câţiva ani în urmă, pe vremea când mă documentam pentru un studiu despre începutul procesului de vaccinare antivariolică în Ţara Românească. Am descoperit atunci, în revista Wiener Medizinische Wochenschrift, un text semnat de Iuliu Barasch intitulat „Contribuţie la cunoaşterea situaţiei medico-endemice din Valahia”. Citindu-l a fost pentru mine o surpriză plăcută. Am continuat cercetarea şi am descoperit o serie de treisprezece texte publicate de doctorul Barasch în mai multe numere ale revistei vieneze, în perioada 1854-1855. De la bucuria identificării acestor texte s-a născut proiectul cărţii despre care discutăm astăzi. Iată, mi-am spus atunci, câteva texte încă neştiute sau ştiute doar de un număr foarte restrâns de cercetători, care traduse şi adunate într-o carte pot alcătui o monografie cu caracter medical a Valahiei, monografie care poate fi plasată în continuarea unei lucrări devenită clasică în istoriografia românească, e vorba de Topografia Ţării Româneşti a doctorului Constantin Caracaş, scrisă pe la 1828.

După ce am trudit la traducerea textelor, am vrut să ştiu cât mai multe despre autorul lor. A trebuit să fac pe detectivul în încercarea mea de a-l cunoaşte pe Iuliu Barasch în amănunţime. Pe atunci, cam tot ce ştiam despre realizările lui se află în volumul lui M. Schwarzfeld, Dr. Iuliu Barasch. Omul şi Opera. Bucăţi alese din operele sale, publicat în 1919 la Editura Cercului „Libertatea”. De aici s-au inspirat şi alţi autori care au scris despre Iuliu Barasch, precum Paul Cernovodeanu, G. Brătescu, Lucian Zeev Herşcovici, Lya Benjamin, iar relativ recent, Octavian Buda, Ştefan Petrescu, Irinel Popescu, Nicoleta Roman, Felicia Waldman etc. Am călătorit pe urmele lui Barasch la arhivele din Berlin (de unde m-am întors cu o copie după diploma lui de doctor în medicină şi chirurgie, pe care am publicat-o în volumul îngrijit de mine), Călăraşi, Craiova şi Bucureşti, i-am citit şi recitit principalele publicaţii, am scotocit prin scrisorile şi memoriile contemporanilor lui şi m-am aventurat în reconstrucţiile istoricilor. Procedând aşa, am descoperit un om şi un erudit cu o gamă largă de preocupări pe care nici nu-i bănuiam măcar, ascunşi în spatele doctorului pe care îl cunoşteam la început doar fragmentar. Toate aceste surse mi-au relevat o imagine multiplă şi complexă a lui Barasch, pe care sper să fi reuşit să o transmit în studiul introductiv al cărţii, fie şi numai parţial, cititorului interesat de realizările umane şi intelectuale ale unuia dintre cei mai dedicaţi medici pe care i-a avut Valahia la mijlocul veacului al XIX-lea. Până la urmă, cartea aceasta vine în urma mai multor cercetări şi studii privitoare la cariera remarcabilă a lui Iuliu Barasch în Valahia.

– Ce ştim despre familia lui şi cum a ajuns să studieze medicina?

– Iuliu Barasch s-a născut la Brody, în Galiţia habsburgică (astăzi în Ucraina), în 1815. Adevăratul nume de botez nu era Iuliu, ci Iehuda (latinizarea prenumelui s-a petrecut pe vremea când era student la Universitatea din Berlin). Mama sa se numea Hana Landau şi provenea dintr-o familie de evrei hasidici din Polonia, familie care a dat mai multe generaţii de rabini, oameni de afaceri, diplomaţi şi intelectuali de seamă (de exemplu, Iuliu Barasch se înrudea cu diplomatul Abraham Emanuel Gaster, tatăl filologului Moses Gaster), iar tatăl, Mordechai Barasch, a fost un membru cunoscut al burgheziei evreieşti din Brody.

Iuliu Barasch s-a dovedit a fi un elev foarte înzestrat la şcoală. După studii primare la şcoala comercială din Brody, a mers la Tysmienice, în Polonia, după care la Leipzig, în Saxonia, cu intenţia să studieze temeinic Talmudul şi Tora şi să devină rabin, aşa cum îşi doreau părinţii. De la Leipzig a plecat la Universitatea din Berlin ca să-şi desăvârşească studiile în filosofie. Însă pe lângă filozofie, tânărul Barasch se simţea atras de ştiinţele naturale şi s-a înscris la Facultatea de Medicină de la aceeaşi Universitate. În anul 1841 şi-a susţinut teza de doctorat cu un subiect ce ţine de domeniul dermatologiei. Diploma de doctor a fost emisă la 7 iulie 1841 şi atestă titlul de doctor „cum laude” în „medicină şi chirurgie” .

– Şi totuşi, de ce a preferat să vină şi să rămână în Ţara Românească? Putea să aleagă orice altceva...

– După ce a obţinut diploma de doctor la Universitatea din Berlin, Barasch spera la o carieră medicală şi o viaţă demnă în Olanda (ţară liberală şi prosperă, desprinsă în 1830 de Belgia), însă după o discuţie cu familia (era căsătorit cu Leia Gritz, prima lui soţie, şi aveau un băiat, Friedrich) a renunţat la gând şi s-a îndreptat spre Moldova. Pe atunci, Moldova părea a fi destinaţia ideală pentru foarte mulţi evrei originari din Galiţia. Însă nu a fost să fie nici Moldova. După o tentativă eşuată de a obţine dreptul de liberă practică la Iaşi, în anul 1842 soseşte la Bucureşti şi obţine atestatul de-a practica medicina foarte repede. A fost începutul unei vieţi noi într-o ţară nouă pentru el. Şi chiar dacă la început era nostalgic după Olanda, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată unui prieten („Olanda mi s-a prefăcut într-o Valahie, iar Amsterdamul în Bucureşti!”), s-a integrat rapid în societate şi a făcut o carieră de prestigiu în Ţara Românească.

– Dr. Barasch a fost un remarcabil memorialist de călătorie. Pe unde a fost şi ce l-a îndemnat să pornească la drum?

– Cam tot ce ştim despre peregrinările lui Iuliu Barasch se află în scrierea pe care ne-a lăsat-o, Itinerar în Cracovia, Galiţia, Bucovina, Moldova şi Muntenia, publicată sub formă epistolară în mai multe numere din Allgemeine Zeitung des Judenthums, între anii 1843 şi 1845. Traducerea în limba română apare mult mai târziu, în 1894, şi a fost realizată de Elias Schwarzfeld (1855-1915), doctor în drept şi scriitor. De aici aflăm că lui Barasch i-a plăcut să călătorească şi să cunoască lumea cu ochii lui. A plecat la drum ca un adevărat explorator, care pune întrebări despre oameni şi locuri, adună cunoştinţe, compară şi încearcă să înţeleagă firea lucrurilor, apoi le înregistrează în scris. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, provinciile austriece Galiţia şi Bucovina, dar şi teritoriile aflate sub influenţă otomană, Moldova şi Valahia, erau locuite de importante comunităţi de evrei dornici de emancipare, însă cum nu se ştia mare lucru despre identitatea lor culturală şi religioasă sau despre aşteptările lor de la timpurile moderne, Barasch s a gândit să adune informaţii şi să le facă publice. Multe aspecte îl preocupau. Cum arăta viaţa evreilor obişnuiţi din prima jumătate a veacului al XIX lea? Dar lumea în care trăiau? Cum arăta căminul lor? Cu ce se hrăneau? Ce straie purtau? Cine erau liderii lor spirituali? Cum se forma un tânăr evreu pentru viaţă? Ce discipline studia la şcoală? În ce consta structura internă a comunităţilor evreieşti? Care erau relaţiile cu popoarele alături de care trăiau? Ce perspective de viitor aveau (asimilare sau comunitate etnică de sine stătătoare)? Răspunsul la aceste întrebări, şi la multe altele, se află în lucrarea deja invocată, care acum este la a doua editare. În paranteză fie spus, ideea editării Itinerarului a venit din partea istoricului Filip Lucian Iorga, iniţiatorul şi coordonatorul colecţiei „Istorie cu blazon” a Editurii Corint.

– Prin ce se remarcă activitatea lui medicală în Valahia? Care au fost contribuţiile sale cele mai valoroase?

– Ca emigrant evreu, Iuliu Barasch a făcut o carieră spectaculoasă în Valahia. A fost pe rând medic de carantină la Călăraşi, medicul judeţului Dolj şi medic de sector („văpsea”) la Bucureşti, dar şi profesor, director de spital şi gazetar. A întemeiat primul spital de copii din Valahia şi două gazete influente. A fost membru în conducerea mai multor societăţi ştiinţifice şi a militat pentru drepturile politice ale evreilor din Valahia, dar şi pentru modernizarea cultului sinagogal. A susţinut conferinţe publice în ţară şi străinătate, a tradus şi a scris mai multe cărţi. Totuşi, dintre toate aceste realizări, Barasch socotea că înfiinţarea spitalului de copii din Bucureşti (1858) era marea sa realizare profesională. Dacă am face abstracţie de aceste realizări, aş sublinia atitudinea lui faţă de suferinţele oamenilor şi datoria de medic. De exemplu, în 1843 i s-a propus postul de „doctor de carantină” de la Călăraşi. Pe atunci, să fii doctor de carantină era foarte periculos, ciuma şi holera erau (şi sunt) boli foarte contagioase şi, odată contaminat, nici un leac nu te mai putea ajuta. Barasch nu a stat pe gânduri, a acceptat postul şi a plecat de îndată la noul loc de muncă unde a stat trei ani, din 1843 până în 1845. În acest interval a reuşit să nu se contamineze şi să evite extinderea epidemiilor de ciumă şi holeră de la sud de Dunăre la Călăraşi.

– Barasch a fost şi un militant religios extrem de implicat în comunitatea evreiască. Ce a făcut concret în această direcţie?

– În primul rând, doctorul Barasch a militat pentru drepturile politice ale evreilor din Valahia, iar pentru a-şi face vocea auzită a înfiinţat în 1857, împreună cu Isaac Leib Weinberg, Aaron Ascher şi Armand Lévy, gazeta Israelitul Român. De asemenea, a susţinut emanciparea „prin cultură” a evreilor din România. Această idee a generat în rândul intelectualilor evrei din Principate o dezbatere filosofică aprinsă, împărţindu-i în două tabere. Prins între reprezentanţii orientării hasidiste, o grupare promotoare a reînnoirii „bazate pe religia populară”, şi tabăra iluministă (numită Haskala, mişcare culturală care milita pentru reformarea evreilor de pretutindeni), Barasch s-a situat printre susţinătorii Haskalei, adoptând o poziţie moderată în cadrul grupului. Convingerea lui era că evreii trebuie să se integreze în naţiunea română şi să se adapteze timpurilor noi. În acest sens, a pledat pentru modernizarea obiceiurilor, a limbii, a portului şi a mentalităţilor, dar şi pentru păstrarea religiei (cu modernizarea unor elemente ce ţin de ritual, adică rugăciunea să se facă în mod solemn şi să fie „însoţită de melodii frumoase”) şi a tradiţiilor reprezentative. În 1862, pentru a da mai multă greutate acestor idei şi valori, a fost întemeiată Societatea de Cultură Israelită, pe care Barasch a condus-o până în martie 1863. Şi elevii de la Şcoala israelită, unde Barasch preda „limbile germană, ebraică şi idiş”, i-au putut auzi pledoaria pentru integrare şi emancipare. În acelaşi timp, a susţinut emanciparea politică a evreilor din Europa, în particular a celor din Monarhia habsburgică.

– Ce ne-a rămas din cabinetul său de curiozităţi?

– Povestea Cabinetului de curiozităţi şi specimene naturale de la Şcoala naţională „Sf. Sava” din Bucureşti începe în 1852, când Barasch, în calitate de profesor de „istorie naturală”, înaintează o cerere Eforiei Şcoalelor prin care solicita înfiinţarea colecţiei de ştiinţe naturale şi acordarea de fonduri pentru achiziţionarea primelor artefacte. Prin aceasta, Barasch încerca să pună în practică un articol din Regulamentul şcolii din 1818, care prevedea să fie înfiinţate pe lângă şcoală o bibliotecă naţională, un muzeu de „sciinţe naturale” şi mai multe „cabinete de colecţiuni ştiinţifice”. Pentru Barasch, funcţia principală a cabinetului era de-a oferi material documentar pentru îndrumarea ştiinţifică a elevilor. De altfel, pe elevii şcolii îi încuraja să colecţioneze plante uscate şi să înregistreze cât mai multe dintre speciile întâlnite în drumeţiile lor. Mai mult, le cultiva speranţa că studiind flora şi fauna profesionist era posibil să descopere specii noi, aşa cum a descoperit Charles Darwin. Însă ce a rămas din colecţia de specimene naturale adunate de Barasch şi unde anume se află e dificil de spus. Încă sunt în căutarea şi reconstituirea ei.

– Cum a reuşit să deschidă primul spital de copii din Ţara Românească? Îi datoram aceasta reuşită doctorului Barasch...

– E bine să precizez că la mijlocul veacului al XIX-lea, copiii din Ţările Române, la fel ca cei de pretutindeni, sufereau de aceleaşi boli pe care le au şi copiii de astăzi, însă nu existau prea multe soluţii pentru tratarea lor. Copiii erau vulnerabili mai cu seamă în faţa bolilor contagioase şi erau îngrijiţi de familiile lor acasă, cu un pic de ajutor din partea vindecătorilor tradiţionali, care apelau cel mai adesea la leacuri fitoterapeutice şi opoterapice. Barasch încă de la stabilirea lui în Valahia a fost foarte sensibil la suferinţele copiilor şi pentru a le alina durerile a înfiinţat cu mari eforturi la Bucureşti, în anul 1858, în „casa sa cea mare” de pe strada Dudeşti, „mahalaua Crucea de piatră nr. 42”, primul spital de copii din Valahia. La proiectul de clădire al spitalului a lucrat Barasch vreme de trei ani, între 1853 şi 1858. L-a plănuit ca pe o instituţie caritabilă pentru „copiii bolnavi, născuţi la părinţi sărmani”, cu o capacitate de 40 de paturi, cu saloane pentru mame şi doici, separate de cele ale copiilor, şi cu cabinet de consultaţii, unde doctorii inimoşi ai Capitalei” urmau să dea „reţete şi chiar remedii gratis copiilor bolnavi ai sărmanilor, care vor fi aduşi la spital”. Spitalul a fost deschis şi familiilor cu posibilităţi materiale din Valahia, însă contra cost.

Despre bolile copiilor, dar şi ale adulţilor povesteşte Barasch pe larg în lucrarea Contribuţie la cunoaşterea situaţiei medico-endemice a Valahiei. Cititorul curios sau interesat poate afla, de exemplu, cum s-au comportat şi manifestat părinţii când a fost vorba de vaccinarea antivariolică a copiilor lor, în secolul al XIX-lea. Pe atunci, variola era în majoritatea cazurilor necruţătoare, iar cei care îi supravieţuiau rămâneau cu sechele grave (orbi, de pildă) şi semne supărătoare pe faţă şi pe corp. Începând din 1796, boala avea leac, anume vaccinul preventiv descoperit de medicul englez Edward Jenner, însă populaţia era reticentă la nou.

Barasch înregistrează cum vaccinul şi procesul de vaccinare a semănat nelinişti în rândul populaţiei şi a dat naştere la aproximativ aceleaşi discursuri şi comportamente ca cele din zilele noastre, din timpul pandemiei de Covid-19. Îngrijorările oamenilor erau de tot felul, unii credeau că prin vaccinare se puteau transmite „afecţiuni proprii naturii bovine” la oameni, iar alţii, cei mai mulţi, considerau că prin vaccinare se transferau de la un copil la altul felurite boli, sau că efectul vaccinului era relativ sau nul. Ultimele două îngrijorări erau întemeiate. În vremurile de început, vaccinul preventiv şi instrumentul de vaccinare (lanţeta) nu erau la fel de sigure ca astăzi, şi au fost multe cazuri când copiii vaccinaţi fie s-au îmbolnăvit de alte boli (tuberculoză, erizipel etc.), fie au suferit efecte secundare cumplite (febră, inflamaţii şi infecţii grave) şi au murit.

Asemenea şi în cazul epidemiilor de variolă şi holeră. De fapt, epidemiile şi pandemiile au o istorie lungă, iar măsuri precum carantinele, controalele la frontieră şi limitările privind circulaţia cetăţenilor au fost utilizate în mod obişnuit de-a lungul timpului pentru a întârzia transmiterea bolilor contagioase. Întotdeauna impunerea carantinei şi a altor măsuri pentru controlul bolilor epidemice au fost controversate, deoarece astfel de strategii ridică probleme politice, etice şi socio-economice şi necesită un echilibru atent între interesul public şi drepturile individuale. Legat de aceste probleme, Contribuţia lui Barasch, acum tradusă integral în limba română din limba germană, descrie în cele mai mici detalii situaţia ţării şi a societăţii în care dezastrele s-au manifestat şi evocă experimentele sale privind vaccinarea împotriva variolei la copii şi adulţi şi a pestei la animale etc.

– Cum l-ai descrie pe Iuliu Barasch?

– Ca un om curajos, care şi-a dedicat întreaga viaţă binelui comun.

– Cum este văzut în contextul istoriografie medicale româneşti şi universale?

Iuliu Barasch a fost un deschizător de drumuri în societatea românească şi aşa este perceput în istoriografie. A reuşit să înfăptuiască atât de multe lucruri în cei 21 de ani cât a trăit în România, încât uneori istoricilor le vine greu să creadă că el este autorul tuturor. Astăzi, doctorul Barasch este redescoperit şi sunt studii recente care încearcă să-l integreze în istoria culturală europeană. Şi pe bună dreptate. Barasch a fost nu doar un medic care a profesat în România, ci, în egală măsură, un om de ştiinţă european care a încercat să explice pe înţelesul tuturor ideile şi teoriile noi şi complicate ale savanţilor din întreaga lume. De exemplu, Iuliu Barasch a fost primul care a scris la noi, în revista Isis sau Natura, despre Darwin şi darwinism, despre teoria selecţiei naturale sau despre conceptul de „natură”.

În plus, anul acesta se împlinesc 160 de ani de la moarte sa (a murit în martie 1863) şi 181 de ani de la venirea lui în Valahia şi cred că dincolo de comemorări, aplauze şi flori, o carte cu titlul Iuliu Barasch. Medicină de pionierat în Ţara Românească. Biografie şi restituiri medico-istorice, apărută la Editura Corint din Bucureşti, care conţine două dintre scrierile cele mai reprezentative ale lui Barasch, un studiu introductiv despre viaţa şi opera sa şi un „cuvânt-înainte” semnat de profesorul Alin Ciupală, este, cred, cea mai potrivită formă de onorare a acestei personalităţi întru totul remarcabile.