Echinoxist prin formaţie, Ştefan Melancu ne-a obişnuit cu studii critice temeinice, rezultat al muncii aplicate, de bibliotecă (Eminescu şi Novalis. Repere comparatiste, 1999; Apocalipsa Cuvântului. Pamfletul arghezian, 2001; Singurătatea moralei. O analiză a crizei modernităţii, 2007). Şi tot ca un echinoxist care nu se dezminte, Ştefan Melancu a completat portretul de om de litere cu cărţi de poezie (Elegii întâmplătoare, 1995; Elegiile toamnei, 2009); acestea au pus în valoare o sensibilitate profundă, sursă la care s-a acordat o voce lirică distinctă, uşor recognoscibilă, originală.

Se pare, însă, că expresia metaforică nu este suficientă pentru artistul care experimentează căile introspecţiei. Poate tocmai din acest motiv, Ştefan Melancu vine în faţa publicului, cu un roman: Ultima femeie, apărut la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012. Pentru cititorul care i-a urmărit traseul de creator, Ştefan Melancu nu dezamăgeşte, căci multe pagini de roman exploatează resursele acelei configuraţii poetice despre care am vorbit; pentru cei care îl descoperă prin acest volum, va fi o lectură incitantă, căci scriitura cucereşte discret acele zone de intimitate ale lectorului, care rezonează „îndrăgostite”, astfel că putem conchide, naratorul/ naratorii îşi fac din cititori nişte posibili „parteneri” (cum ar spune R. Barthes) în efortul de înţelegere a acelor mişcări browniene ale sufletului.

Ultima femeie este romanul unui conflict pe cât de banal, de comun, pe atât de dramatic la nivelul individual, al cuplului: intelectual rafinat, Alexi este profesor la Universitatea din Silvania, susţine cursuri şi seminarii la o catedră de filosofia moralei şi printr-un concurs de împrejurări, leagă o relaţie de dragoste cu Im, deşi este de mult timp căsătorit cu Alia pe care a iubit-o sincer, pasional, o iubeşte şi acum, dar în alt fel; când Alia descoperă relaţia lui cu Im, căsătoria devine spaţiul unui conflict psihologic de o intensitate dureroasă, dar şi spaţiul de redefinire al fiinţei, al reevaluării de sine şi al reconsiderării întregului univers. Fiecare luptă pentru sine şi pentru celălalt. Iubirea, ajutată de o infinită prietenie, îi readuce laolaltă pe Alexi şi Alia.

Trama, aparent simplă, are profunzimi perspectivice, efect pe care autorul îl obţine proiectând mai multe planuri: temporale, conflictuale, psihologice, substanţiale sau social-ideologice. Multiplicarea planurilor, ca răsfrângeri succesive într-o oglindă a conştiinţei eroului, vorbeşte despre relativizarea maximă a lumii, atomizarea ei produsă sub presiunea pulverizării valorilor într-o lume „recentă”: „Nu există fapte, ci doar interpretări”- spune Ina, studenta care, într-un seminar, discută „corolarul nietzscheian” (p. 153). Acesta pare a fi punctul cheie al romanului despre tensiunile intelectualului care îşi receptează destinul în developare, atât pe un fundal contemporan, postmodern, cât şi pe unul universal (eroul Alexi, şi proiecţia lui ficţională, Nafet, se raportează la lecturi şi relecturi din texte cum sunt cele ale lui Fr. Nietzsche, M. Kundera, Dostoievski, dar şi Evangheliile etc.). Teoriile einsteiniene şi posteinsteiniene au ţesut, în orgoliul lor, mreaja libertăţii absolute. Eroul lui Ştefan Melancu este acest ins post-posteinsteinian, „om recent” (ca să-l mai citez o dată pa H.-R. Patapievici) care constată că este „prizonier între imagini” şi de aceea tânjeşte după un „punct fix” pe care să-l poată investi cu funcţia de „imago mundi”. Romanul lui Ştefan Melancu se vrea cartea despre nostalgia şi nevoia fixării faptelor şi, în egală măsură, e cartea despre triumful interpretărilor.

Vorbind despre o lume cu repere atrofiate sau dinamizate, structura romanului se pune în acord cu ideea-forţă a textului. În centrul acestei construcţii atomice stă spaţiul universitar în care se vehiculează ideile diseminate în celelalte particule componente; Centrul este el însuşi „mişcător”, căci fiecare idee are şi un ecou care relativizează: Alexi se raportează mereu la Nietzsche, prin natura ocupaţiilor sale, dar şi pentru că trăieşte o stare de criză a relaţiilor sale cu sine şi cu lumea, a vieţii sale conjugale. Binecunoscutului „Gott ist tot!” el îi opune, în reverberaţii de ecou distorsionat, gândul la Iisus: „Eu sunt adevărul, calea şi viaţa”. Alexi, Im, Alia sau Vinia par a fi personaje care transpun ideile în spaţiul sensibil, le verifică, le pun sub semnul îndoielii.

Structural, Ultima femeie este un roman în roman, aspect de construcţie narativă care reiterează „ideea-forţă” a textului: relativizarea lumii şi a fiinţei cu toate reperele ei. În fond, putem recunoaşte o strategie de tipul „punere în abis” (A. Compagnon), ceea ce pare a întări vorbele Inei: „nu există decât interpretări”. Plecând de la nivelul cel mai aproape de realitatea lectorului, acel nivel de lume posibilă obiectivată prin prezenţa unui narator omniscient-demiurg, proiecţie auctorială (relatare la persoana a III-a), vom lua cunoştinţă despre lumea socială a lui Alexi, cea sentimentală (relaţia acestuia cu Im şi , respectiv, Alia), cea a afinităţilor: prietenii, lecturi. Înăuntrul acestui ancadrament, Alexi apare ca autor de jurnal şi, ca narator implicit, îşi asumă relatarea la persoana I. Perspectiva se adânceşte şi o nouă ramă a „punerii în abis” se conturează prin repetiţia modelului iniţial: romanul din roman; Nafet, proiecţie a lui Alexi (la rându-i proiecţie a naratorului-demiurg, care nu-i decât proiecţie auctorială), este şi naratorul implicit al romanului în care transfigurează iubirea pentru Mishi (proiecţie a lui Im). La capătul acestui şir de rame în rame, ca într-un semn heraldic, în adânc descoperim visurile lui Mishi – semn al diluării/al relativizării oricărei experienţe şi, paradoxal, al esenţializării ei. În fapt, pentru poetul şi romancierul Ştefan Melancu, realitatea densă, grea de contradicţii şi conflicte îşi susţine seva, îşi potenţează substanţa prin reflexia în planul conştiinţei şi prin mult mai adânca reflexie a fiinţei esenţiale pe care o vedem aici ca voce orfică. Acest simbolic semn heraldic al fiinţei este pregătit de un nivel al lumii inefabile, care coexistă cu toate cele amintite mai sus, vizualizat sau nu: îngerii Angelos şi Eligor; aceştia sunt oglindiri succesive şi paralele care contribuie la relativizarea personajelor, la in-formarea interpretării. O funcţie asemănătoare îi revine şi Viniei: personaj-oglindă şi oglindit. În aceeaşi zonă a inefabilului sunt trimiterile la Imagine, cântecul lui J. Lenon.

Scriitura fructifică resursele lirice ale autorului şi este în acord cu desenarea unei aure mitice pentru anumite spaţii (temple, sate arhaice), anumite personaje (cele ale romanului din roman). Incitant prin construcţie, captivant prin creionările mitice, prin stilul ce se hrăneşte atât din materia specifică epicului, cât şi din seva metaforei, romanul lui Ştefan Melancu este o propunere de lume care are şi meritul de a da cititorului sentimentul plăcerii: provocare şi împlinire. Revenirea autorului pe acest tărâm al romanului va fi binevenită şi este de aşteptat.