Mama mergea după mine
ca după o pasăre cu inel de aur.
Coaja de ou era încă lipită de aripa mea
nezburătoare.
În spate, pasul ei de copil preschimbat, într-o vară,
în soarele pe care îl port astăzi cu mine,
momind umbrele să iasă la lumină,
polenul parfumurilor de focuri şi lemne...
Neştiutoare, lângă bătaia slabă a aripilor mele
mici muşcături în presimţirile ei
cum că vara aşteptărilor va fi fără sfârşit.
Dulce captivitate: mama cu braţele încărcate
de ciripitul meu
şi toată învălmăşeala drumurilor împreună
peste poduri, în ţipătul trenurilor,
în risipa sângerie a revederilor noastre.
Alte cuiburi, luminoase sau negre,
însemnând câte o cută în plămânii ei de copil,
câte o prăbuşire ori de câte ori
zborul meu încurcat îi săgeta pieptul.
Coaja de ou inima în tresăriri
pentru pasărea înnebunită de lumină.
Semn de recunoaştere
Mereu, timpurile acelea sfinte,
aşezate încet, la lumină,
trecute dintr-o mână în alta,
ori de câte ori sunete şi miresme
îmi străbat sufletul ascunzătoarea...
Un semn de recunoaştere: trandafiri albi şi grei,
cărora le pot încredinţa plânsul cu bulboane.
Ponosita singurătate,
încăpăţânarea de a rămâne în aceeaşi grădină
cu pietre perfect curate.
Un semn de recunoaştere:
dârele moi ale melcilor,
hotarul lunecos al miracolului,
ultimele lămpaşe ale copilăriei
însoţindu-mă neîncetat,
de parcă cineva ar fi aruncat o vrajă.
Şi eu, în inelele lor plutitoare,
ca o pasăre de lemn rotită pe deget.