Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Albită de varul pereţilor.

Bărbaţii pe care-i întâlnesc

îmi ling mâna şi gleznele,

mă urmează-ndeaproape.

Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,

ca pe valuri, pe-acoperişuri.

N-am nici o milă

pentru bărbaţii care mă iubesc.

Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.

Mă salută cei care-au dormit

pe marginea înaltelor acoperişuri,

cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor

– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –

şi i-au obişnuit să respire acolo.

Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.

Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.

Magnificele clinici, interpuşii.

Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.

Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.

Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.

Ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

La toaletă e linişte, e pace, e clor.

Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele

– înalte şi subţiri –,

coborând în viteză de pe faleze,

cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.

Pubisul lor bombat luminează

ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.

Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.

Fiindcă ele au sexul în formă de H,

de la constanta de expansiune a Universului.

Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

Într-un fel de aşteptare chimică.

Universală.

Podul triplu. Chiulasa ochiului pineal

Ca şi cum ai vrea să treci, împărţit în trei,

peste blândul râu Ljubljanica,

să încolţeşti la capătul podului

vietatea solzoasă a pieţei

care se-nvârteşte acolo în loc,

ca un fierăstrău circular.

Mama, plângând cu sacoşa de legume în braţe.

Poate ea ţi-ar aduna de jos, cu mâinile goale,

carnea răzuită de pe oase.

Ochiul închis, pineal.

Mama, ea ar şti cum s-a rotunjit lacrima în tine,

ghemuită ca o fiară,

după legea suprafeţei celei mai mici

pe care se poate-ntinde durerea.

Cum s-a rotit acolo, în loc, întunecată, lacrima, ca o foreză,

vârtejul de sânge cu care-ai încălzit treptele catedralei,

zidurile, cadenţa tirului;

în care ea, mama, îţi spală îndelung,

ca unui fiu pierdut, tăpile şi unghiile smulse.

În spate este podul triplu:

pe care pleci, dacă pleci,

pe care vii, dacă vii,

pe care pleci.

Ochiul închis, pineal. Chiulasa.

Nu-i vezi cum trag la edec gările,

cum îşi vând la colţuri sala paşilor pierduţi,

acceleratele prinse-n muşchiul buccinator al gării,

cheiţa de la gât, basmele,

cum şi le vând pe clipe adânci de delir.

Se-nvât pe-acolo năuci, într-o dulce lucire;

şi-au sumes până la genunchi un crac de-al pantalonilor

– de parc-ar fi nişte piraţi –,

caută golfuri în zare, le mişună peştii-n hublouri.

Sau umblă cu nişte batiste lungi,

fâlfâind în buzunarul de la spate,

ca nişte efluvii revărsate dintr-o sticlă secretă,

dintr-un Molotov…

Cu batistele-astea,

care le-atârnă ca un muşchi elevator căzut pe coapsă,

cu batistele-şi fac semn,

într-o chemare numai de ei auzită

(oh, cine să le vadă ghemotocul de cârpe din gură?!),

într-un prelung şi tandru adio,

de pe lustruitele peroane ale disperării,

de pe cheiurile urinoarelor...

Şi trec nevăzuţi prin vitrine.

Îşi închipuie că scapă de singurătate.

Nimeni nu-i ştie.

Coloane lungi se-adună-n capiteluri.

Oh, frumos mă iubeşti tu de departe,

prin binoclul urechii tale-nfundate

cu muşuroaie de furnici electrice!

Până la tine – am crezut – sunt două ploi fine.

Dar tu ai pus peste noapte-ntre noi

periferiile neruşinate, marile silozuri

cu aerul lor de tomberon, de tampax,

cu extensorul lor coclit,

pe unde free runner-ii

se sparg – într-un mare ecart – peste HLM-uri,

zonarzii cu priviri de picamer

se-nţeapă, trag pe nas, treaba lor,

rackeţii, laďezzii, vagabontzii treieră spaţiul,

se-adună-n ciorchine pe coarde şi urlă prelung.

Tu ai pus peste noapte-ntre noi periferiile.

Ai fugit – mi s-a părut – ca un cerb înalt

care trăieşte numai în alergare…

– Ca un metrou am fugit… mi-ai răspuns

(cu vocea pierdută în binoclul urechii, electric),

… ca un metrou ajuns la staţia terminus,

unde-i cad roţile moi într-o rână

şi capul i se rostogoleşte-n ţărână…

Spre Obelisc,

pe unde Champs Elysées-ul atinge orgasmul,

pe unde latră ogarii violeţi ai neoanelor

şi-ţi aburesc genunchii cu limba lor fierbinte,

de natriu,

pe-acolo să-ţi pierzi tu urmele…

Iar fiecare răscruce (graţioasă ca o tânără parcă)

să-ţi smulgă mădularele,

să ţi le-azvârle-n borcanul cu formol al gangurilor.

Da, în ganguri, unde pârjolesc

aruncătoarele de flăcări ale nopţii, 

unde, pe trei euros, te trag garizii

şi-ţi bagă sub nas ceasuri Rolex,

unde arzoaicele, pe douăzeci,

îţi vâră-n pantaloni

gingii de glaşpapir şi de flex.

Lupi roşii vin în goană după tine,

cu dinţii lor ascuţiţi îţi încearcă, în joacă,

feroce, călcâiul,

ţiganii-şi smulg premolarii de aur (dar numai un pic),

te joacă pe câte-un raclaj în răspântii

şi jură pe foarfeci să moară la Bazargic!

Spre Obelisc,

să nu-ţi mai ştiu de nume…

A plecat departe trupul meu din acest aşternut.

După ce şi-a hrănit, ca un cuţit, rana.

Vehement şi disperat, cu furie.

Umărul acela nu se mai zbate, sub îmbrăţişarea

de pokemon trash, de zgură a respiraţiei mele.

Îmbracă alte cămăşi de ciprină.

Pe străzi îndepărtate se-nnoadă pasul lui.

Jumătăţi de femei deschid dimineaţa obloanele

şi-şi arată în holograma ferestrei cu dublu vitraj

coapsele dublate cu afişe.

Pe genunchii lor înroşiţi

se rostogolesc capetele bărbaţilor,

cu genunchii lor în flăcări scriu ei tremurat,

în aer, pe podele.

După el mă uit, până la mari depărtări,

ca şi cum aş privi

printr-un câine.

Până când dimineaţa, într-o ejaculare turbată,

i se repede-n faţă.